Abel Dimitriev: “România nu e o țară. România e un film porno, cu subtitrare și sunet nesincronizat.”

Aici democrația nu s-a născut din idealuri. S-a născut dintr-un țipăt într-un veceu dintr-un tren cu direcția spre Europa și spatele spre est. Între o labă grăbită și o crimă în ziua de Crăciun. Democratia aici e un bordel cu două camere. Una cu tapet inclusiv și discursuri europene, cealaltă cu mucegai pe pereți și un singur bec pâlpâind. Într-una se face sex anal cu contract, în cealaltă se moare încet de gripă.

In prima cameră, cea de la etajul sus, lofturi cu ferestre mari și postări pe Facebook despre copii uciși din Ukraina. Mansarda cu newslettere și sentimente europene. Aici umblă România cultă. O vezi? Aici curg ideile transmise prin retea Neurolink și se ia metroul doar ca să citească manifestul electoral al lui Dacian Cioloș pe telefon. Se bea cafea cu ovăz, se votează cu hashtag și se spune superior că țăranii sunt problema democrației. Aici se lăfăie România luminată, spațiu urban bine ventilat, cu pereți albi, lista IMDB cu filmele lui Mungiu, oameni care mănâncă supă miso și au orgasm doar când primesc notificare de la Declic. Democrația e ceva ce vine în plic, cu instrucțiuni. E produs de import, ca filmele porno cu bukkake. Aici nu votezi. Alegi cu eleganță. Știi deja cu cine. Cei care nu votează cum trebuie sunt necivilizați, needucați, inutili. Li se dă block de la istorie și mute de la Europa. Aici, a vota greșit e echivalentul a-ți băga pula-n Beethoven. Ei nu se nasc. Ei sunt selectați de algoritm. Sunt crescuți în incubatoare cu citate din Yuval Harari și esență de Mircea Cărtărescu. Când râd, râd în fonturi sans-serif. Când plâng, donează. Când fac sex, o fac cu consimțământ notarial și playlist cu spoken word feminist. Aici, democrația e curată, iar votul e un ritual liturgic oficiat de influenceriță vegană care citește din manifestul de identitate eco-non-binară. Dacă ai mătreață în păr sau cocoloașe în ciorapi, nu ai dreptul să te apropii de urnă. E o blasfemie. E ca și cum l-ai astepta pe Moș Nicolae cu noroi pe ghete.

Aici, democrația este e un material de Recorder cu peruci din broșuri europene, care s-a trezit într-o dimineață de noiembrie cu bube pe spinare. Se scărpina în concept și sângereaza in idealuri. Are febră la urnă și o durere de ficat civic. Aici se crede ca poporul nu voteaza cum trebuie. Voteaza cu burta goală, cu neuronul obosit, cu mațele înnodate în superstiții. Poporul a simtit ne-european. A simțit analfabet. Dar ce e democrația, dacă nu dreptul sfânt de a vota ce ți se sugerează subtil, etic și sustenabil? Democrația adevărată nu e când toți votează. Democrația adevărată e când cei corecți votează corect, iar ceilalți își cer scuze că există. În manualul sacru al cetățeanului european ideal scrie clar: votul tău este liber, dar are o singură direcție. Poți alege orice, atâta timp cât alegi ce trebuie. Poți avea păreri, dar dacă nu sunt în limbaj neutru de gen și sustenabile ideologic, ești extremist, deci trebuie sa fi educat. România trebuie să devină o corporatie democratică, nu un circ electoral. Cu cod vestimentar, formular de intenție și interviu de pre-vot. Care sunt valorile tale civice? Câte autostrăzi mentale ai parcurs în ultima lună? Poți să reciți convenția europeană a drepturilor omului în timp ce îți sortezi gunoiul? Dacă răspunsul e da, felicitări! Primești ștampila. Dacă nu, te duci la reeducare, la un curs despre valorile europene în contextul post-adevărului afectiv.

In cealaltă parte însă, jos, în noroiul cleios al vieții românești, se târăște România care nu votează corect. România în sandale de plastic, cu unghii bătute de ciuperci și speranțe cărate în pungi de rafie. România care n-are balsam de haine, dar are cinci copii și o durere cronică în frunte. România cu cearcăne, fără factură plătită la timp, care trăiește între două găuri în tavan și trei bătăi la geam de la recuperatori. România asta nu citește Ziarul Financiar. Citește factura de la ENEL. Citește la lumânare, când se oprește curentul. Nu plânge la spectacole de teatru cu minoritati. Plânge când copilul cere al doilea sandviș. România asta nu poartă blugi sustenabili, ci blugi rupți la genunchi, nu din modă, ci din nevoie. Blugi care miros a motorină și a frica zilei de mâine. Democrația pentru ei e ceva ce au văzut la televizor între două reclame la suplimente pentru hemoroizi și un reportaj cu bătrâni care își vând votul pe un litru de ulei. E un vis în care nu sunt primiți. Pentru că ei nu votează cum trebuie. Votează din greșeală, din saracie, din scârbă, din stomac, nu din minte. Aici democratia devine o mână cu manichiura roasă, tremurândă, care bagă ștampila într-un pătrat, în timp ce deasupra ei plutesc râsete de elită: “uite, o altă scursură a votat greșit!”. Devine un vot dat de o babă cu pampers schimbat o dată la trei zile, o mamă singură cu dinții mâncați de cariile tranziției, un bărbat care n-a citit în viața lui o carte dar are mainile batotorite de la galeti de ciment carat. În România săracă nu există viitor. Exista doar azi. Ziua în care s-a mai închis o fabrică, s-a mai îmbătat un tată, s-a mai dus o mamă la muncă in Italia și nu s-a mai întors. România asta are o bășină în loc de buget și un cartof fiert pe post de cină. Are în buzunar două țigări și-o speranța care miroase a apă de colonie Zambila. În România de jos, blugii nu sunt fashion. Sunt singurii pantaloni. Bananele nu sunt simbolul democrației. Sunt un lux mâncat de Crăciun. Aici democrația e un viol cu pretenții de dragoste.

Dar sus și jos au același buletin. Asta e tragedia. Și comedia. Și când vin alegerile, se întâlnesc. La coadă, la urnă. Femeia din Primăverii, cu fular franțuzesc și lecții de morală, și mama cu cizme de cauciuc de pe Toporaș. Una votează cu rațiunea, alta cu stomacul. Una cu Bruxelles, alta cu jignirea. Dar votul valorează la fel.

Asta îi înnebunește pe cei din mansarde, pe ONG-iștii cu sprâncenele pensate și broșe cu curcubeu, care beau smoothie de pătrunjel și se ceartă dacă e mai sustenabil să piși în cadă sau în ghiveci.

Ai crede că românul de la parter votează pentru un viitor mai bun? Pula. El votează ca să se răzbune. Pe stat, pe elite, pe viață. Pe toți cei care l-au făcut să-și mănânce ciorba rece și să se spele la lighean în timp ce pe ecran niște propagandiști cu voci subțiri îi explică de ce e fascist dacă zice doamne ajută. Elita urlă: „dar cum puteți vota așa? Nu vedeți că George Simion e un prost, și extremist și rusofil și legionar și tigan si rasist?”. Dar ei n-au nevoie de altul care se crede destept. Au nevoie de unul care urlă ca ei, scuipă ca ei și mănâncă slănină ca ei. Într-o țară în care educația e un lux și sănătatea e un spital infect, deșteptăciunea a ajuns ofensatoare. Votul prostului e o palmă dată profesorului care i-a spus „nu o să ajungi niciodată nimic”. Și ghici ce? A avut dreptate. N-a ajuns nimic. Dar poate vota. Și democratic e egal cu profesorul. Democrația românească nu e nici liberală, nici conservatoare. E diarhee cu drept de vot. O cascadă uriașă de căcat care curge pe treptele parlamentului si în care elitele încearcă să înoate cu papucii lor italienești, în timp ce plebea se pișă cu ciorapii uzi și râde cu gura știrbă. Aici, în România, votul nu e curat. E furia multimii.

Și cum să nu fie furioasă? Când își crește copiii din alocații și vinde legături de pătrunjel la colț ca să-și plătească curentul. Când bagă pastile pentru depresie ca să uite de foame. Când îi cade tencuiala în cap în timp ce își face duș cu apă încălzită la oală. România săracă e un schelet cu drept de vot. O rană deschisă pe obrazul Europei civilizate, acoperită cu pudră și promisiuni. Și voi, elite de sticlă, veniti cu mintea voastra luminată de articole VICE și îi spui că votează greșit. Că nu înțelege. Păi ce sa inteleaga când copilul îi doarme pe stomacul gol și nevastă-sa spală la cur bătrâni într-un azi din Italia? Ce să voteze femeia care i-a făcut o labă vecinului pentru o butelie de aragaz? Ce să aleagă tânărul care este făcut tigan in Spania in timp ce muncește pe șantier ca sa trimită pachet acasă? Ce să înțeleagă bătrânul care trăiește din pensie de 800 de lei pe lună, dintre care 500 se duc pe pastile și restul pe pâine, ulei, zahăr și rugăciune?

Masele au început să urle. Nu să strige. Nu să protesteze. Să urle. Ca un fetus care s-a săturat de uter. E urletul final, strămoșesc, al unei națiuni care s-a trezit cu limba ruptă în două și votul confiscat de balsamul de rufe din Cotroceni. Si nu despre George Simion este vorba, si nici macar despre Calin Georgescu. Este vorba despre cei care stau în fundul țării, la marginea hărții, cu ochii-n pământ și mâinile crăpate. Despre bărbații care muncesc cu ziua și nu-și pot plăti datoriile. Despre bunicii lăsați la sate, care trăiesc singuri în case dărăpănate, cu sobe crăpate si se roaga sa sa isi mai vada copiii macar o dată înainte de moarte. Că statul român sigur i-a uitat. Este vorba despre mama batojocorita in strainatate care munceste din greu și trimite pachet cu haine si dulciuri pentru copii care n-o mai recunosc la aeroport. Despre școlile din sate unde n-are cine preda, că doamna învățătoare face naveta din oraș. Despre copiii care se joacă cu câini vagabonzi și visează la TikTok, pentru că nimeni nu le mai spune povești. Mamele-s plecate. Tații au uitat să fie tați. Și bunica, deși oarbă, le face mâncare și le spune „să nu plângeți, mama voastră lucrează pentru voi”. Este despre un popor care a fost violat de tranziție, bătut de reformă, scuipat de progres și apoi pus să zâmbească pentru poza de buletin european.

Si voi le vorbiti astora despre tranziția către energie verde si justitie climatica? Stati in cafenele si baruri, scrieți articole, vorbiți la conferințe. Sunteți savanți în politica, filosofi în commenturi, vânzători de speranțe second-hand pe platforme cu abonament. I-ați scuipat cu valori europene când ei cereau, simplu, pâine, acoperiș și demnitate. N-au primit. Au primit, în schimb, batjocură. Și au băgat-o la inimă. Și-acum, la vot, v-o scot din stomac cu mâna murdară de sânge electoral.

Între excursiile și city-breakurile voastre de hipsteri, cunoscute pentru vibe-ul alternativ, cafenele de specialitate, artă urbană, baruri indie și stiluri arhitecturale eclectice din Croix-Rousse-ul din Lyon, Copenhaga și Lille v-ați oprit vreodată prin Zimnicea să vedeți cum trăiesc romanii în viața lor de zi cu zi? Ăia citesc apometrele nu Dan Brown. Acolo, stilul industrial înseamnă că n-ai bani de faianță. Și tu te întrebi de ce ăștia nu sunt receptivi la discursuri despre politici pro-imigrație și multiculturalism? Păi ăștia au probleme reale. Ce știți voi despre sărăcie? Știți cum este sa îți fie foame? Ați mâncat vreodată mai mult de 2 zile la rand doar cartofi prăjiți? Ați privit vreodată în ochi durerea unui tată al cărui copil e premiant dar nu are bani să îi schimbe ghiozdanul cusut cu ață de anul trecut?

Tu ii vorbesti ca Europa a adus bunastare, dar el intra in magazin cu 100 de lei si iese cu 3 carnati, o paine si un pachet de cafea. De pasta de ținti nici nu are bani, iar tu il faci stirb. Pentru voi Europa a însemnat un contract pe perioadă nedeterminată la Deloitte, pentru ei a însemnat jumate de familie plecată peste hotare, paduri rase si paine din aluat congelat. Voi le vorbiti ca de cand Romania e in UE PIB-ul se umflă mai ceva ca bibilica în călduri, ca au crescut salariile si pensiile, dar ei vad ca au crescut si chiria si intretinerea, iar fantanile si izvoarele publice au diparut mai ceva ca pandemia dupca ce a atacat Rusia Ukraina. Pentru ca nu? Izvoarele nu sunt omologate UE, deci 5 lei apa. Pe hârtie, suntem Singapore. În realitate, suntem un bidon cu păduchi lipit de Europa cu scotch emoțional. Aici, progresul înseamnă că un copil are tabletă, dar n-are masă la pranz. Are net, dar n-are mamă. E ca și cum ți-ar da o lingură lucioasa și ți-ar spune să mănânci viitor dintr-o farfurie spartă. Asta e Romania Europeana. Elite fragile, cu fețe de porțelan și suflete de sticlă reciclată, știți cum arată România reală? România reală are ciorapi cusuti si pamant sub unghii. Voi le vorbiti despre valorile europene, cand ei isi inumara banii de paine. Cat valoreza, in termeni europeni, dorul de parinti? Aceasta nu este doar o criză. Este operația de apendicită făcută pe viu, cu briceagul spălat în palincă.

Da luminații mei, or să decidă soarta țării saracii astia, umiliții si obidiții. Si, aia e. Puneți-vă din timp la cadă la pașapoarte ca să prindeți loc ca e bătaie pe emigrare. Și vedeți ca SUA nu va primește fără viză, tot în Europa aia plină de spălători de cur o să ajungeți. Voi lumina lumii, ființe pure, neatinse de maioneză, sublime entități care ați citit 4 tratate de hermeneutică și ați share-uit o cameră cu un bisexual metis într-un hostel vegan din Amsterdam. Chiar voi sa stați la aceiași coadă de Mercator cu nespălații cultural. Asta da destin fatidic.

România reală nu are voce. Are oftat. Are spaimă. Are tăcere. Are rușine. E o mamă care minte că a mâncat deja. E o babă care moare de frig în casă și spune că n-are nevoie de ajutor, maica. E un om care strigă fără glas: “vreau să trăiesc, dar nu-mi permite bugetul.” Iar tu, valoare europeana, tu n-ai fost acolo, n-ai cum să înțelegi. N-ai băgat un colț de pâine in ceaiul neîndulcit. N-ai strâns din dinți în fața copilului ca să nu te vadă plângând. Căci sărăcia nu-i doar lipsa banilor. E lipsa viitorului. E când te uiți la mâinile tale muncite și-ți dai seama că n-au făcut nimic pentru tine, doar pentru alții. E când te întreabă copilul dacă mai ai bani pentru pâine și tu zâmbești, deși știi că nu mai ai nici pentru detergent. România de jos nu vrea să fie salvată. Vrea să fie auzită. Nu vrea să fie compătimită, vrea să nu mai fie batjocorită. Vrea să vă vadă plângând pe LinkedIn, cum vi se sparge cocul de pe creier și cum v-ați pierdut bursele Erasmus din cauza tâmpiților care au votat gresit. Păi, da. Asta e România reală. Aia in care țăranul nu citește pentru ca stă la udat pe câmp, dar trăiește. Aia care nu speră, dar urlă. Aia care vrea doar să scuipe. În față. La urnă. Pentru că democrația, în România, nu e despre speranță. E despre răzbunare.

Democrația romaneasca e aia în care o tânără studentă din Galați a venit la București pentru studii, a rămas gravidă în anul întâi și s-a apucat de onlyfans ca să își poată întrețina copilul crescut acum singură. E țara în care tinerii de la marginea Berceniului, care au copilărit cu porum în spatele blocului și au jucat fotbal pe mijlocul străzii neasfaltate folosind două cataroaie pe post de poartă, au plecat in Germania la muncă pe șantier și s-au întors în Dimitrie Leonida cu blocuri din sticlă și intersecții pline de farmacii, case de pariuri sportive și amanet. Democratia in Romania e ca jobul care plătește 2.200 net și-ți cere pasiune, seriozitate și permis categoria B. Într-o astfel de democrație votul nu mai e dat. E vomitat. România nu se prăbușește spectaculos. Nu explodează ca un imperiu. România se scurge, picură, putrezește lent, ca hoitul unui câine lovit de mașină și lăsat în soare. Îi put voturile, îi crapă asfaltul sub pașii copiilor desculți, și peste tot miroase a speranță avortată în ligheanul unei bătrâne care trăiește din mila statului și își dă pensia pe medicamente compensate.

Așadar, dragă Românie democratică, uite-te în oglindă. Nu, nu în aia de la IKEA din sufrageria corporatistă, ci în oglinda spartă dintr-un veceu de gară, unde un țăran cu sacoșă de rafie își aruncă ziarul plin de căcat cu care s-a șters la cur în coșul de gunoi pin de tampoane și pliante cu portrete de politicieni. Uite-te bine. Ești frumoasă. Ești o țară de vis. Un vis ud, jegos, în care poporul se îneacă în promisiuni și elitele se dau cu parfum francez peste transpirația națională. Asta e democrația ta, o curvă bătrână cu ruj pe dinți și chiloți mulați pe varice, care-și flutură votul printre clădiri de sticlă și tarabe cu șosete chinezesti. Ai reușit, Românie! Ai pus în aceeași cabină de vot un traficant de ketamină cu două clase și o influensăriță vegană cu master la SNSPA. Ai transformat votul într-un orgie democratică în care sunt penetrați toți, fără lubrifiant și cu constituția împachetată sul și înfiptă direct în curul realității. Bravo!

Sursă: Facebook Abel Dimitriev