Autor: Alexandru Lăzescu
„Asasinarea lui Charlie Kirk nu este doar o crimă odioasă. Este, de asemenea, un dezastru pentru politica americană. Dintre toate persoanele care oferă un reper tinerilor conservatori de astăzi, el mi s-a părut de departe cel mai înțelept. Cînd ne-am întîlnit în luna mai, umanitatea și integritatea lui m-au impresionat foarte mult. Mi-e teamă să mă gîndesc unde ne va duce acest tip de violență politică” (Niall Ferguson)
„Moartea lui Kirk este cea mai uimitoare dovadă pe care o avem pînă în prezent că America se transformă în două națiuni, divizate nu numai de politică, ci și de cultură, stil de viață, psihologie și epistemologie. Cine va opri alunecarea Americii în abis?” (Matthew Continetti, în The Free Press)
“Charlie nu era un radical de extremă dreapta. Nici pe departe. Avem o problemă serioasă în această țară cu etichetarea oricui se situează la dreapta lui Mao drept o amenințare nazistă. Iar violența împotriva „naziștilor” nu contează în mintea multora dintre cei de stînga.” (comentariu pe X).
“Cum pot să onorez moștenirea lui Charlie Kirk? Renunțînd să mă abțin să-mi spun părerile în cercurile mele sociale, respingînd “convingerile de lux” de care mă lovesc zi de zi, declarîndu-mi propriile convingeri și fiind dispus să le apăr indiferent de costul social. Este minimul pe care îl pot face” (comentariu la un articol despre asasinarea lui Charlie Kirk din revista UnHerd).
Cei care abia acum au aflat despre Charlie Kirk, și probabil se miră de dimensiunea enormă a impactului internațional al asasinării acestuia, între altele pentru că li s-a spus că e vorba de un extremist, un exponent al discursului urii, ar trebui să afle că el a fost împușcat într-un campus universitar din Utah, la începutul unui eveniment, “Prove Me Wrong”, primul dintr-o serie de 14, în care îi invita pe cei care nu-i împărtășeau opiniile pe teme care stîrneau controverse să intre în dezbatere cu el. Relativ puțin cunoscut la noi Charlie Kirk, deși avea doar 31 de ani construise cea mai amplă și influentă organizație conservatoare din Statele Unite, era un podcaster de notorietate, cu un public de peste 7 milioane de urmăritori pe Social Media. Iar numeroasele reacții venite după asasinarea sa, din partea unor personalități extrem de cunoscute din spațiul public american, britanic, din cel internațional, care îl cunoscuseră direct, ca și milioanele de mesaje de pe întreg mapamond, nu doar din anglo-sferă ci și din multe țări din Europa, Africa, Asia, nu fac decît să confirme dimensiunea cu totul specială a personalității sale. Nu sunt puțini care vedeau în el chiar un probabil viitor președinte al Statelor Unite. Prin tot ceea ce făcea Charlie Kirk nu făcea decît să ilustreze și să onoreze în mod explicit, celebrul Prim Amendament din Constituția Statelor Unite. Fapt care l-a determinat pe un cunoscut podcaster american, Mike Rose, să spună că de fapt pe 10 septembrie s-a tras chiar în Primul Amendament.
Președintele Trump tocmai a declarat că tatăl suspectului l-a „convins” pe fiul său să se predea după ce „o persoană credincioasă, un preot” l-a recunoscut pe presupusul autor al atacului armat. Sunt încă destule necunoscute privitoare la profilul complet al asasinului, dar din inscripționările găsite pe arma crimei, se pare pro-trans, pro-Antifa (descrise hilar de CNN drept „sloganuri culturale” (!!), nu încape nicio o îndoială că am asistat la o execuție motivată politic nu la o rătăcire de natură strict mentală. Mai grav, tragica întîmplare a scos la lumină, încă o dată, chipul hidos al curentului ideologic radical, marxismul cultural, născut în urmă cu 60 de ani în spațiul academic, sub influența unor filosofi ca Herbert Marcuse, Adorno sau Gramsci, care a influențat corpusul social și a cangrenat instituțiile occidentale, inclusiv mass media, pentru care orice abatere de la preceptele sale era o aberație, o îmbrățișare a Răului, care se cerea corectată prin orice mijloace.
Un comentator politic de la MSNBC, Matthew Dowd, a explicat publicului că la urma urmei Charlie Kirk, un tînăr de 31 de ani, tatăl a doi copii, din cîte știm aflați în public alături de soția sa, Erika, a meritat ceea ce i s-a întîmplat, fiind un efect previzibil al discursului și al ideilor sale, ca și cînd a ucide pe cineva ale cărui opinii nu-ți plac ar fi ceva natural. MSNBC și-a cerut ulterior scuze dar nu încape îndoială, știind retorica uzuală a postului de televiziune, că Dowd exprima de fapt ceea ce gîndeau majoritatea colegilor săi din redacție. Și la noi, am avut comentarii similare, motivația fiind aceea că Charlie Kirk sprijinea Al Doilea Amendament al Constituției Statelor Unite privind dreptul de a avea arme, precum cel al lui CT Popescu, care a demonstrat încă o dată cît de jos te poate duce radicalismul ideologic sau poate doar din dorința de a epata cu orice preț, la fel cum a făcut-o și în perioada pandemiei.
Iar la Bruxelles, în Parlamentul European, care în 2020 ținuseră un moment de reculegere în memoria lui George Floyd, un infractor drogat care fusese ucis evident accidental de un polițist, eurodeputații au refuzat să o facă acum pentru Charlie Kirk, ba chiar au aplaudat cînd s-a aflat rezultatul votului prin care se respingea solicitarea. Ceea ce nu face decît să demonstreze că trimiterile obsesive la “valorile europene”, despre care se face atîta caz în discursul public, nu au nici un fel de consistență în realitate. “Valorile europene” au devenit un fel de concept flexibil, ca un elastic de care tragi în toate părțile, în funcție de interese, de regulă pentru atacarea adversarilor politici sau a celor care nu-ți împărtășesc opiniile. Un instrument cu ajutorul căruia poți, de exemplu, vezi Digital Services Act, cenzura ceea ce nu-și convine în spațiul digital. Faptul că poți “excomunica” din spațiul public, poți exclude, concedia, chiar elimina fizic după cum s-a văzut în cazul lui Charlie Kirk, pe oricine nu-ți împărtășește opiniile, nu-ți agreează politicile, nu pare să-i tulbure aproape deloc pe majoritatea membrilor elitelor occidentale, politice, academice, intelectuale, din mass media, care nu scapă nici un prilej să facă trimitere la “valorile democratice” și la demersul lor neîntrerupt, tenace, de a le apăra.
Tehnicile folosite sunt dezumanizarea adversarilor ideologici, descrierea lor nu drept preopinenți cu idei diferite ci drept niște exponenți ai Răului care fie trebuie aduși pe „calea corectă” fie distruși. Sunt diabolizați, etichetați – la fel ca și Charlie Kirk, drept fasciști, naziști, extremiști periculoși, promotori ai „limbajului urii”, de regulă fără a aduce și argumente pentru aceste grave acuze. Chiar și în variante soft sunt utilizate formule menite să inducă cititorilor, telespectatorilor, dubii privind statura morală sau validitatea ideilor exprimate de cei considerați ideologic nefrecventabili. De pildă, marea majoritatea a publicațiilor britanice nu scăpau nici un prilej să-i asocieze lui Roger Scruton, una dintre marile personalități intelectuale ale celei de-a doua jumătăți a secolului trecut, eticheta de „controversat”.
În acest context anihilarea celor nedezirabili pare unora, probabil și pentru asasinul lui Kirk, drept o decizie perfect justificată. După prima alegere a lui Trump, în 2016, o serie întreagă de coperți ale unor numere din cunoscutul săptămînal german, Der Spiegel, apărute în cursul unui singur an (!), ilustrează nu doar obstinația, fixațiile ideologice prezente în marea masă a redacțiilor occidentale atunci cînd e vorba de Trump sau de alți lideri, Nigel Farage sau Marine Le Pen sunt doar două exemple, ori formațiuni politice care se abat de la singurele abordări politice acceptate, ci și abandonarea cvasi-completă a principiilor fundamentale ale jurnalismului transformat în bună măsură în activism politic și ideologic pe față. După cum observă Gerard Baker, Editor at Large la Wall Street Journal, cei mai mulți jurnaliști nu se mai văd ca neutri, independenți, adunînd fapte, informații și mărturii într-o încercare de a dezvălui adevărul, ci ca protagoniști într-o luptă morală.
Într-un mesaj video, difuzat ca o primă reacție la asasinarea lui Charlie Kirk, președintele Trump a acuzat atît mass media cît și pe politicieni spunînd că de multă vreme americanii „trebuie să înfrunte faptul că violența și crima sunt consecința tragică a demonizării celor cu care nu sunteți de acord”. „De ani de zile, cei de stînga radicală i-au comparat pe americani minunați precum Charlie cu naziștii și cu cei mai răi criminali și ucigași în masă din lume”. Adăugînd că „acest tip de retorică este direct responsabilă pentru terorismul pe care îl vedem astăzi în țara noastră” acuzînd „stînga radicală” că a promovat o opoziție isterică împotriva celor care aveau opinii diferite.
Cultura asasinatului politic: preponderent în zona Stîngii Liberale
Într-o postare pe X Konstantin Kisin făcea o observație importantă, aceea că de cînd a fost asasinat Charlie Kirk, un om de familie decent, ucis cu sînge rece pentru opiniile sale politice, nu s-a îngrijorat niciodată despre posibilitatea unor revolte, incendieri de orașe, „zone autonome” sau violențe stradale. “Un mare mentor mi-a spus odată că cele mai mari revelații vin de obicei din observarea a ceea ce lipsește. În vara anului 2020, toate aceste lucruri s-au întîmplat în America și în multe alte țări. Pentru un criminal de carieră care a murit într-o interacțiune cu poliția, din cauza neglijenței și imprudenței unui polițist. Politicienii au îngenuncheat, organizațiile media au ținut minute de reculegere și miliarde de dolari au fost donate mișcării BLM chiar în zilele în care susținătorii acesteia au incendiat cartiere întregi din orașele americane și au ucis oameni pentru a „combate rasismul”. Pînă în prezent, nu a fost prezentată nicio dovadă că moartea lui George Floyd ar avea vreo legătură cu rasismul. Nu cred că vreuna dintre părți are monopolul asupra violenței politice. Am văzut și politicieni de stînga atacați și uciși, lucru la fel de îngrozitor și la fel de greșit. Dar cred că merită să observăm și ceea ce lipsește și să ne gîndim la motivul pentru care lipsește”.
Observația lui Konstantion Kisin e esențială pentru că practica curentă este să privești echilibrat lucrurile, simetric, să vezi ca fiind în mare similare amenințările reprezentate de extrema dreapta și de cea stîngă pentru stabilitatea socială. De fapt mass media tradiționale obișnuiesc să-și exprime în principal îngrijorările prevind extrema dreaptă și mult mai puțin față de cealaltă. Însă nu este nici pe departe așa, după observa cineva gloanțele au mers covîrșitor într-o singură direcție.
Dincolo de exemplul extrem de relevant de mai sus să ne uităm doar la ceea ce s-a întîmplat în ultimii ani: a fost într-adevăr împușcată mortal o politiciană Democrată alături de soțul ei în casa lor din Minnesota dar, în rest, au fost două încercări de asasinat vizîndu-l pe Donald Trump, au fost incendiate numeroase show room-uri Tesla, a fost împușcat dar a scăpat cu viață Steve Scalise, un important lider Republican din Cameră, în 2022 a fost o tentativă de asasinat asupra lui Brett Kavanaugh, un judecător numit la Curtea Supremă de către Donald Trump în primul său mandat (în 2020 senatorul Democrat Chuck Shummer le spusese lui Kavanaugh și unui alt judecător, Neil Gorsuch, că vor plăti pentru decizia privind dreptul la avort, “nu veți ști ce v-a lovit”!), iar relativ recent au fost uciși doi tineri angajați ai Ambasadei Israelului la Washington care trebuiau să se căsătorească peste cîteva zile. La fel, CEO-ul companiei United Health, Brian Thompson a fost ucis de Luigi Mangione, execuție comentată cu satisfacție în spațiul public și chiar prezentată ca oarecum justificată în părți din cel politic sau în mass media. În timp ce pe Social Media, pe Bluesky, nu doar că a fost salutată cu bucurie uciderea lui Charlie Kirk ci au fost multe voci care se întrebau cînd va veni rîndul următorilor conservatori.
Un sondaj de opinie realizat de NCRI, Network Contagion Research Institute de la Universitatea Rutgers, publicat în aprilie 2025, devoalează o șocantă “cultură a asasinatului politic”, în interiorul segmentului liberal (liberali radicali, liberali, cu tendințe liberale): 48% dintre liberali cred că ar fi “oarecum justificat” să-l ucizi pe Elon Musk, 55% cred același lucru în cazul lui Donald Trump iar 58% cred că distrugerea dealerilor Tesla este “acceptabilă”. Un alt sondaj, YouGov, din septembrie 2025, indică că 11% dintre Democrați consideră că este “întotdeauna” sau “de obicei” acceptabil să sărbătorești moartea unei figuri publice opuse, comparativ cu doar 6% din republicani, în timp ce 14% dintre Democrați justifică violența pentru obiective politice, comparativ cu 6% din republicani
Nu doar stînga radicală americană a sărbătorit uciderea lui Charlie Kirk. Știrea a fost primită cu satisfacție și de partea cealaltă a Atlanticului. George Abaraonye, noul președinte al Oxford Union, asociația cea care organizează cunoscutele dezbateri, a sărbătorit împușcarea lui Charlie Kirk, alături de care participase în luna mai la o dezbatere cu tema „masculinitatea toxică”. Dezbatere la sfîrșitul căreia Kirk îl invitase să se gîndească la cele discutate. Conform unei relatări din The Telegraph el a postat pe un grup de Chat că „Charlie Kirk a fost împușcat, „let’s f—— go”, o frază uzuală de sărbătorire utilizată de cei din generația Z. George Abaraonye făcuse parte anterior dintr-un „Grup de lucru pentru egalitatea rasială și diversitate rasială”, înființat după protestele Black Lives Matter din 2020 pentru a „promova egalitatea rasială” la Universitatea Oxford, inclusiv prin „decolonizarea” programelor de învățămînt.
George Abaraonye
Între timp au fost făcute apeluri ca noul președinte Oxford Union să demisioneze, apeluri salutate de unii dar respinse de alții cu motivația “libertății de expresie”. Ceea ce pînă la un punct ar putea fi o justificare validă cu observația că în Marea Britanie poliția face numeroase rețineri sub acuzația “Hate Speech”.
Ce este evident este că spațiul occidental a devenit, mai ales după 2020, un mediu nu doar ostil pentru opiniile „neconforme” ci și riscant. Fie că e vorba de riscuri la nivel maxim, anihilarea fizică, sau de unele mai mici, precum concedierea, excluderea din spațiul mediatic tradițional, blocajul publicațiilor de specialitate sau anularea unor conferințe. Într-un podcast The Free Press, moderat de Bari Weiss, Catherine Boyle, spunea că am ajuns într-un punct de cotitură: avem de ales între calea martiriului, aleasă și de Charlie Kirk, aceea de a ne asuma riscuri majore sau măcar unele moderate, ca să ne exprimam în continuare liber opiniile și convingerile, și calea suicidului civilizațional, ca valori și model de societate.
Sohrab Ahmari plasează într-un articol din UnHerd discuția într-un context mai larg vorbind despre posibilele consecințe. Precum măsurile de „militarizare” a spațiilor publice (să ne aducem aminte despre amplificarea masivă a măsurilor de securitate din aeroporturi după 11 septembrie 2001). Sau despre varianta mult mai îngrijorătoare a „pierderii încrederii în contestarea nonviolentă – în conversație, dezbatere, chiar și în politica – ca mijloc de stabilizare a democrațiilor secolului XXI și de ameliorare a polarizării acute din prezent. Societățile occidentale de astăzi sunt pline de oameni singuri, dependenți, furioși, afectați de „binecuvîntările” globalizării neoliberale. Nu sunt sigur ce se va întîmpla cu astfel de societăți dacă nu vom putea discuta ceea ce ne frămîntă”.
Decesul consensului multicultural al societății deschise
R.R. Reno, autorul uneia dintre cărțile citate frecvent în ultima vreme, „The Return of the Strong Gods: Naționalism, Populism, and the Future of the West”, apărută în 2021, despre care WSJ scrie că explică mai bine decît orice alt autor teama paranoică a progresismului contemporan față de fascism și determinarea nevrotică de a descoperi rasismul acolo unde acesta nu există, vede într-un articol publicat în First Things similitudini între asasinarea lui Martin Luther King Jr. din aprilie 1968 și asasinarea lui Charlie Kirk, cu doar o zi înaintea unui alt moment crucial nu doar pentru America ci pentru lumea întreagă, 11 septembrie 2001.
„Mișcarea pentru drepturile civile a declanșat o revoluție în viața publică americană. Ea a răsturnat un consens de lungă durată cu privire la rasă, și e bine că s-a întîmplat așa. Cu toate acestea, succesul mișcării a dus la neîncredere, furie și amărăciune în rîndul multor albi.”
„Acum trăim o altă revoluție în viața publică americană. Consensul multicultural al societății deschise dominant timp de multe decenii, cu rădăcini adînci în liberalismul postbelic, este pus sub semnul întrebării. O majoritate tot mai mare cere frontiere și reconsolidarea națională – America First. În această revoluție, nu albii din sud sunt cei indignați. În schimb, neîncrederea, furia și amărăciunea sunt exprimate de elitele educate, în special de generația Baby Boomers, care nu au cunoscut alt consens decît cel care acum își pierde influența. Îndemn cititorii să răsfoiască cîteva numere recente ale revistei The Atlantic. Revista publică în mod regulat avertismente urgente și din ce în ce mai disperate sub semnătura Anne Applebaum și a altora, potrivit cărora Donald Trump este a doua venire a lui Hitler”.
Demersul lui Charlie Kirk susținut prin organizația sa Turning Point USA vizează convertirea tinerilor de la adoptarea cvasi-obligatorie a agendei Stîngii Liberale către conservatorism. Se pare cu succes. Sondajele de opinie indică o deplasare semnificativă a Generației Z către dreapta. Terenul acestei confruntări fiind spațiul universitar, implacabilul Vatican al consensului multicultural și al societății deschise, aflat acum pe moarte, în descrierea lui R.R. Reno, spre oroarea corpusului academic în proporție de peste 90% liberal, sau chiar radical stîngist, care asistă la această schimbare dramatică din societate, inclusiv printre studenți. E foarte posibil ca ucigașul lui Charlie Kirk, pentru că în acord cu toate indiciile e vorba de un asasinat politic, să fi fost influențat de indignarea, panica, furia Stîngii liberale care asistă la demantelarea de către Donald Trump și mișcarea MAGA a întregului eșafodaj al consensului societății deschise. Cu atît mai mult cu cît Stînga, cu exponenții săi de la The Atlantic pînă la echipa redacțională de la New York Times, era convinsă că cîștigase definitiv confruntarea ideologică.
„La urma urmei, Kirk avea dreptate”, scrie Reno, „și nu ar trebui să ne fie rușine să o spunem. Așa cum simțim cu toții în adâncul sufletului, ne aflăm într-un moment de cotitură. Nu este doar o chestiune de economie și politică externă. Mulți – și mă număr printre ei – nu agreează societatea americană creată de granițele deschise, ideologia multiculturală, susținătorii LGBTQ și mișcarea Black Lives Matter. Dorim o societate ancorată în credință, familie și steag. Și, la fel ca Kirk, nu intenționăm să provocăm revolte pentru a obține acest tip de societate. El era partizanul dezbaterii deschise. Știa că proiectul multicultural a eșuat. Era conștient că majoritatea americanilor erau nemulțumiți de controlul permanent al opiniilor exercitat de Stînga. Era încrezător că procesul deliberativ și democratic va permite americanilor cu opinii similare să construiască un viitor nou și mai bun pentru țara noastră”.
Sigur, poți agrea sau nu preferințele ideologice ale lui Charlie Kirk sau pe cele ale lui R.R. Reno dar dispariția tragică a primului nu va putea schimba în nici un fel evoluțiile structurale din societate. Din contra, există toate șansele ca din postura de martir al cauzei Charlie Kirk de fapt să accelereze tranziția. Spre disperarea lui Anne Applebaum și a unei bune părți din elita intelectuală europeană, inclusiv cea din România, care se agață de o lume pe cale de dispariție. Într-un film memorabil din 1983, „E la Nave Va”, Federico Fellini, descrie între altele drama unei lumi pe cale de dezagregare în preajma declanșării Primului Război Mondial. Așa după cum se spune, istoria chiar dacă nu se repetă rimează.
sursă: idebate.substack.com
