Summitul de la Alaska semnifică o revenire la mesele exclusiviste unde se împart zonele de influență. Devenite nesemnificative, Europa și Ucraina au fost excluse de la banchetul la care li se va decide soarta.
Un editorial de Mohamed Lamine Kaba, publicat de New Eastern Outlook, pe care l-am tradus pentru cititorii ActiveNews.
*
De la dispariția Pactului de la Varșovia, relațiile ruso-americane s-au structurat potrivit unei logici a escaladării, alimentate de o percepție reciprocă a amenințării.
Expansiunea NATO spre est, crizele regionale și absența mecanismelor de dezescaladare au cristalizat o rivalitate strategică. Aceasta, la rândul său, a reactivat reflexele confruntării bilaterale.
În acest context, întâlnirea bilaterală anunțată între cei doi lideri în Alaska, într-un format care amintește de Ialta, reprezintă o recompunere a puterii globale, fără Europa și Ucraina.
Această nouă ordine va fi instaurată în două etape: mai întâi, prin revenirea formatelor de reglementare între puteri, apoi prin eliminarea diplomatică a Ucrainei și a elitelor europene.
De la Ialta 1945 la Alaska 2025 – revenirea formatelor de reglementare exclusive între puteri
Conferința de la Ialta din februarie 1945 rămâne o piatră de hotar în diplomația puterii. Aceasta a stabilit reglementarea bilaterală a relațiilor de putere între învingătorii celui de-al Doilea Război Mondial, excluzând în mod deliberat statele considerate marginale din punct de vedere strategic.
Excluderea lui Charles de Gaulle de către Franklin Roosevelt, în ciuda rolului simbolic al Franței libere, a reflectat o interpretare realistă a ierarhiilor post-conflict.
Acestui precedent istoric îi corespunde astăzi anunțarea de către ambele părți a unui summit între Putin și Trump, vineri, în Alaska, într-un format care reactivează logica consultării între marile puteri.
De la sfârșitul Războiului Rece, Statele Unite au urmat o politică de extindere a NATO spre est, în contradicție cu asigurările verbale date Moscovei în 1990.
Această strategie, bazată pe o viziune unipolară a lumii, a ignorat imperativele de securitate regională și echilibrele istorice specifice spațiului eurasiatic.
Extinderea Alianței până la frontierele Rusiei, dublată de o serie de intervenții militare unilaterale în Iugoslavia, Irak, Libia, Siria etc., a alimentat la Moscova percepția unei amenințări sistemice, catalizând o logică a escaladării durabile.
Crizele succesive – de la Tbilisi la Donețk – au dezvăluit incapacitatea Statelor Unite de a integra Rusia într-o arhitectură de securitate incluzivă.
Washingtonul, fidel Doctrinei Truman și ghidat de opiniile lui Brzezinski, a preferat confruntarea coabitării strategice, neglijând mecanismele de dezescaladare și favorizând militarizarea zonelor de contact.
Summitul bilateral dintre Donald Trump și Vladimir Putin, într-un format care amintește de Ialta, marchează o întoarcere la diplomația puterii bazată pe recunoașterea reciprocă a sferelor de influență.
Ca în 1945, actorii considerați marginali din punct de vedere strategic – în acest caz, Bruxelles, Londra și Kiev – sunt excluși din procesul decizional.
Eliminarea diplomatică a Ucrainei și a elitelor europene
De la Maidan 2014, Ucraina s-a poziționat ca un bastion avansat al ordinii liberale occidentale, fără a deține atributele de putere necesare pentru această ambiție.
Volodimir Zelenski, susținut de un aparat mediatic occidental și de fluxuri financiare considerabile, întruchipează o poziție de rezistență a cărei eficacitate strategică a rămas mai mult ca oricând discutabilă.
Statul ucrainean, vasalizat și folosit ca instrument într-o logică de război prin procură, nu a fost niciodată integrat în formatele de negociere importante. A fost chemat să își dezvăluie slăbiciunile doar la Riad și Istanbul, dar și în Biroul Oval al Casei Albe și cu ocazia summiturilor occidentale belicoase, unde rusofobia a fost tema centrală.
Excluderea sa de la summitul din Alaska confirmă statutul său de obiect geopolitic, nu de subiect diplomatic.
În ceea ce privește Uniunea Europeană a lui Von der Leyen și Kallas, aceasta ilustrează o criză profundă de gândire strategică.
Prizonieră a dogmelor sale normative, fragmentată în orientările sale și dependentă de tutela americană în materie de securitate, ea s-a rupt treptat de dinamica reală a puterii.
Incapacitatea sa de a dialoga cu Moscova, de a anticipa recompunerile regionale și de a formula o doctrină autonomă o condamnă la insignifianță diplomatică.
Ca și în 1945, când Franța a fost exclusă din negocierile de la Ialta, Europa contemporană descoperă că nu mai este un actor important, ci un spațiu periferic.
Ialta 2.0, care este Alaska, consacră astfel această marginalizare: o recompunere a lumii fără Europa, fără Ucraina și fără iluziile unei ordini occidentale universale.
S-ar putea spune că lumea este remodelată în spatele ușilor închise, în timp ce Ucraina își recită mantrele, iar Europa se scandalizează în culise – fără invitație, fără influență și, mai ales, fără importanță.
Cu toate acestea, Moscova trebuie să rămână vigilentă, deoarece în acest tip de summit bilateral, predictibilitatea intențiilor strategice ale Washingtonului rămâne, prin natura sa, incertă și reversibilă.
sursă: activenews.ro
