Pe scena publică românească se joacă, de câteva săptămâni, un spectacol prost regizat, dar intens mediatizat. Un balet politic-juridic, cu piruete morale, reverențe selective și aplauze comandate. Decorul este Justiția. Muzica vine din Palatul Victoria. Iar publicul – cetățenii – privește din sală fără să mai știe dacă asistă la o reformă sau la o farsă.
În timp ce judecătorii și procurorii sunt expuși zilnic unei campanii de discreditare generalizată, alimentată de discursuri politice agresive, pe scenă apar balerinii de serviciu: magistrați care, în mod surprinzător, aleg să danseze exact pe linia puterii executive.
Actul I – Linșajul ca fundal sonor
De pe marginea scenei, vocea premierului Ilie Bolojan stabilește ritmul. Declarații despre „reforme necesare”, „sisteme blocate”, „privilegii nejustificate”. Nimic nou în fond, dar tonul este nou: nuanța de admonestare publică, de vinovăție colectivă, de presiune simbolică asupra unei puteri constituționale care, teoretic, ar trebui să fie independentă.
În acest fundal, sute de magistrați semnalează public existența unei atmosfere de intimidare și decredibilizare. Nu discutăm aici dacă toate nemulțumirile sunt sau nu întemeiate. Discutăm despre climat. Despre ideea periculoasă că Justiția trebuie „adusă la ordine” prin expunere publică și stigmatizare.
Actul II – Intrarea balerinilor
Și exact când scena părea clar delimitată – puterea politică versus corpul magistraților – apare surpriza: o grupare de judecători decide să intervină în instanță în favoarea Guvernului. Nu pentru apărarea independenței Justiției. Nu pentru protejarea statutului magistratului. Ci pentru susținerea unei decizii politice a Executivului.
Un moment coregrafic impecabil: pași calculați, poziționare precisă, aplauze din loja puterii.
Acești balerini nu par deranjați de faptul că, în același timp, colegii lor sunt supuși unui tir mediatic constant. Nu par afectați de ideea că magistratura, ca instituție, este pusă la zid. Ei dansează mai departe, grațios, convinși că spectacolul lor este „tehnic”, „apolitic”, „rațional”.
Dar baletul pe scena puterii nu este niciodată neutru.
Actul III – Confuzia deliberată
Ni se spune că este vorba despre „reformă”. Că este „normal” ca magistrații să sprijine inițiativele Guvernului. Că nu există nicio problemă de principiu.
Fals.
Într-un stat de drept, magistratul nu este partener de scenă al Executivului. El este arbitrul care stă în afara coregrafiei politice. În momentul în care urcă pe scenă și dansează după muzica Guvernului, rolul său se schimbă. Devine actor. Devine figurant. Devine – fie și involuntar – instrument de legitimare.
Iar publicul vede. Poate nu înțelege toate detaliile juridice, dar simte impostura. Simte că ceva este greșit când cei chemați să fie echidistanți aleg, ostentativ, o tabără.
Final – Cortina cade, nota de plată rămâne
La finalul spectacolului, cortina va cădea. Guvernele se schimbă. Premierii pleacă. Dar Justiția rămâne. Sau ar trebui să rămână.
Problema nu este că unii magistrați au opinii diferite. Problema este momentul, contextul și direcția dansului. Când Justiția este atacată public, iar o parte din magistrați aleg să danseze cu atacatorul, mesajul transmis este devastator: independența devine opțională, iar principiile – negociabile.
Baletul acesta poate fi spectaculos pentru unii. Pentru statul de drept însă, este un dans pe marginea prăpastiei.
Iar nota de plată, ca întotdeauna, nu o vor achita balerinii. O va plăti publicul.
Aurel Badea
Poate că ,”salvarea ” va veni de la “AI ” ?!