Autor: Petrișor Peiu
În tot estul Uniunii Europene este în curs de derulare o campanie de boicotare a marilor rețele comerciale, boicot extrem de popular printre cetățenii est-europeni, cetățeni loviți în ultimii ani de uriașele creșteri de prețuri la produsele de bază.
Fenomenul esențial care stă la baza imensei frustrări a consumatorilor est-europeni la adresa politicilor de preț ale marilor rețele comerciale, aproape toate cu capital vest-european este cât se poate de simplu: deși creșterea economică din ultimii 20 de ani din statele estice ale UE a fost impresionantă, ea nu s-a distribuit în mod echitabil populațiilor din această regiune. Mai precis, iată care este, astăzi, tabloul de bord al performanței economice din Uniune:
Și, pe de altă parte, iată și tabloul veniturilor medii disponibile din cele 27 de state:
În cazul nostru, performanța economică a țării este cam de 80% din media UE, în vreme ce venitul mediu disponibil este doar 60% din media UE! Această discrepanță, oameni buni, este suficientă pentru a întreține și exacerba frustrarea socială și culpabilizarea super- și hypermarket-urile pentru scăderea nivelului de trai.
Pentru început să spunem că vina principală pentru explozia prețurilor la raft din ultimii ani aparține Uniunii Europene și guvernelor, care au provocat deliberat marea inflație de după 2020 pentru a-și acoperi urmele lăsate de abuzurile financiare din timpul crizei pandemice.
Dar hai să vedem cât de întemeiate sunt lucrurile care ne supără la lanțurile de super- și hypermarket-uri.
Piața românească de vânzare cu amănuntul este de aproximativ 175 de miliarde de lei (aproape 10% din PIB). Prin vânzare cu amănuntul înțelegem expresia românească a neologismului de nuanță englezească „retail” și ne referim la bunuri de larg consum, adică alimente, băuturi, produse de îngrijire personală şi a locuinței. Aproximativ 70% din această sumă este câștigată de către marii jucători din piață (hipermarketuri, supermarketuri, magazine de discount, cash & carry şi proximitate „modernă” ), adică primele firme ca volum, cam toate cu acționariat străin. Primele 10 dintre firmele românești de profil nu cumulează mai mult de 3% din totalul vânzărilor. În afara marilor lanțuri, în România, astăzi, mai există circa 32.000 de firme care şi-au declarat drept obiect de activitate comerţul cu amănuntul în magazine nespecializate. Aceste companii sunt cele care operează mici magazine de comerţ alimentar tradiţional ori, în unele cazuri, operează reţele locale de retail. Asta în contrast cu numărul de 4.500 de hipermarketuri, supermarketuri, magazine de discount, cash & carry şi proximitate „modernă”.
Cifrele care exprimă dramatismul pieței de vânzare cu amănuntul sunt completate și de expresia dinamică a pieței: peste 100 000 de firme locale s-au închis în ultimii 30 de ani, ca urmare a expansiunii marilor rețele comerciale.
Putem deci spune că firmele străine de comerț cu amănuntul au monopolizat piața națională. Dar, pe de altă parte, toate operează aici sub forma de persoane juridice române, cu angajați români și, cel puțin teoretic, plătesc taxe în această țară. Ar fi deci drept să spunem că firmele străine domină copios piața românească, dar au angajat peste 100 000 de români!
Și aici apare o a doua întrebare: cât de mari sunt taxele pe care le plătesc companiile străine de retail?
Cu toate că se văd mai greu, există și rețele de supermarketuri românești, aflate în plină expansiune. Dar pentru a înțelege corect diferența de talie dintre companiile românești și cele străine de retail , iată cifrele sintetice (pentru 2023, an ale cărui cifre le avem integral): cele mai mari 10 rețele cu acționariat străine o cifră de afaceri totală de 112 miliarde de lei, în vreme ce primele 10 rețele românești adună o cifră de afaceri de 4,722 miliarde de lei, de mai bine de 23 de ori mai puțin! Rata profitului companiilor străine este, în medie, sub 2%, iar a celor românești este de 4,5%, mai mult decât dublă!
Sursa: https://www.zf.ro/companii/analiza-de-luni-cele-mai-mari-zece-retele-straine-din-comertul-22433710
Impozitul pe profit plătit de către multinaționalele din comerț este mult prea mic în raport cu cifra de afaceri? Da, așa este. Dar, la fel de adevărat este că salariul mediu la companiile străine este cu peste 50% mai mare decât la rețelele românești.
Pe de altă parte, promotorii cu ochelari de cal ai companiilor străine adună la impozitele plătite de către străini și impozitele pe venit și contribuțiile plătite pentru angajatori, dar și TVA-ul. Dar, să ne ierte simandicoșii domni și simandicoasele domnițe protectoare de supermarket-uri, impozitele pe venit și contribuțiile sunt ale salariaților, angajatorul doar le plătește în numele angajaților, iar TVA-ul însoțește marfa, fiind partea statului de la început, comerciantul doar colectează TVA și îl transferă statului.
De fapt, subiectul cel mai fierbinte aici și cel, de regulă, ocultat este următorul: cum s-a ajuns la un asemenea oligopol sau , mai simplu, cum s-a ajuns ca o mână de companii să acapareze 70% din piață? Și iată câteva explicații:
- Primarii marilor orașe s-au înghesuit să ofere autorizații de construire pentru marile magazine, ba chiar s-au zbătut să le facă, pe bani publici, drumuri de acces, sensuri giratorii și semafoare pe drumuri naționale sau europene, în vreme ce niciun primar nu și-a bătut capul nici măcar o secundă pentru vreun amărât de deținător de mic magazin alimentar;
- Finanțarea de care beneficiază marile rețele (sub formă de împrumut de la compania mamă) pentru construcția de noi magazine și pentru lucrări anexe este de trei sau chiar patru ori mai ieftină și mai accesibilă decât cea de care ar putea beneficia o firmă românească;
- Micile magazinașe de cartier sunt țintă mult mai ușoară a controalelor și abuzurilor miilor de agenți ai statului, de la inspectorii fiscali până la inspectorii de protecția consumatorilor sau sanitari-veterinari; Marile magazine sunt supuse și ele acelorași abuzuri administrative, dar fiind la altă scară, au suficienți bani și avocați și sprijin politic de la propriile ambasade pentru a câștiga disputele cu statul prea abuziv;
- Consumatorii români cei mai buni (oamenii cu bani) au dorința nedisimulată de a consuma mărci bine-cunoscute sau măcar cu denumire străină, dintr-o aspirația încă neconsumată de „modernizare” văzută în opoziție cu produsele locale, mult prea la îndemână;
Peste toate, însă, domină lipsa vinovată din această piață a principalei instituții menite să vegheze la competiție corectă: Consiliul Concurenței. În mod normal, capitalismul este bazat pe competiție, pe concurență. Deci cu cât avem o piață mai fragmentată cu atât vom avea mai multă competiție. Iar concentrarea pieței în câteva mâine este anti-capitalism pur. Deci interesul general și comportamentul de tip occidental ar fi trebuit să favorizeze concurența cât mai aprinsă. La noi, însă, Consiliul Concurenței și statul au aplaudat, în numele unui progres prost sau insuficient înțeles, restrângerea competiției până la sugrumarea sa totală.
A doua observație pe care o putem face este aceea că statul român, prin inspectorii săi fiscali au acceptat așa-numita optimizare fiscală care face ca profiturile declarate ale multinaționalelor să fie extrem de reduse. ANAF acceptă cu mare ușurință prețurile de transfer, adică prețurile cu care compania mamă vinde produse sau servicii companiei fiică din România; tot ANAF a stat și a tăcut când a văzut că o rețea de supermarket-uri plătește sute de milioane de euro companiei mamă sub formă de taxă de management ( ca și cum conducerea s-ar face din Germania sau din Franța, nu din birourile de la București) sau de marketing (adică faptul că vinzi în magazinul proprii produse cu marca proprie).
Vedem cu toții că magazinele multinaționalelor străine au excesiv de multe mărfuri alimentare aduse de peste mări și țări. Și nu mă refer aici la kiwi sau banane , ci la mere , cartofi sau ceapă. Dar de ce se întâmplă acest lucru? Păi din două motive: în primul rând pentru că guvernele noastre neglijează de prea mult timp industria alimentară, concentrându-se doar pe producția de grâu, porumb și floarea soarelui, de parcă am mânca cu toții boabe de porumb sau grâu, nu carne, mezeluri, lapte sau zacuscă. În al doilea rând, atunci când ești o rețea cu sute de magazine ai nevoie de cantități uriașe de produse identice, dar noi avem cea mai mică dimensiune medie a fermei agricole din întreaga Uniune. Vrei să ai în magazine produse românești? Simplu de tot, limitează numărul de magazine și suprafața totală a unui singur jucător pentru a putea să ai 300 de jucători în loc de 10. Și atunci vor avea loc pe rafturi și micii producători locali.
A, mai este totuși ceva greu de spus verde în față dar adevărat: dacă statul român le-ar fi dat de înțeles companiilor străine că ar trebui să aibă în conduc ere mai mulți români, poate am fi avut o situație mai puțin inflamată, căci românii aceia, oricât de corporatiști ar fi, tot vor avea tendința de a promova mai multe produse sau servicii din propria țară!
Am lăsat la final un caz aparte, extrem de deranjant, despre care, din păcate, cei care îndeamnă la boicotarea marilor magazine se fac că nu există, deși este cel mai mare abuz împotriva consumatorilor din ultimii 35 de ani. Este vorba despre cazul SGR- sistemul garanție returnare, sistemul prin care milioane de consumatori au fost puși să muncească în folosul câtorva producători de băuturi și a câtorva rețele comerciale.
Mai precis, iată cazul cel mai dramatic de călcare în picioare a principiilor statului de drept și a legilor în vigoare în favoarea unui mecanism privat de spoliere. RetuRO Sistem Garanție Returnare S.A. este o companie privată care a fost înființată, conform legislației în vigoare, de către asociațiile unor producători de băuturi și ale unor comercianți pentru a gestiona sistemul de garanție-returnare implementat în România. Ulterior, compania a adoptat în acționariat și statul român, în mod arbitrar, nelegal și netransparent. Compania privată RetuRO, odată înființată, a primit de la statul român , printr-o hotărâre de guvern, dreptul de a gestiona toate deșeurile de ambalaje de băuturi din această țară. Nu există nicio bază legală pentru a încredința unei firme private un asemenea monopol. Abia apoi, această firmă privată s-a asociat cu Ministerul mediului, Apelor și Pădurilor, într-un mod la fel de ilegal. Căci legea definește clar modul de asociere a instituțiilor de stat cu operatorii privați și o astfel de asociere se poate face doar în baza unei proceduri de selecția (licitație).
Ei bine, iată ce mecanism desfășoară firma privată RetuRO: la fiecare sticlă (plastic, sticlă sau metal) cumpărată de un român, acesta este pus să plătească 50 de bani în plus acestei firme private, bani pe care îi poate primi înapoi dacă și când returnează respectivul ambalaj golit de conținut. Numai că, dacă tot este abuz, măcar să fie până la capăt: ambalajele se pot recupera doar prin intermediul unor aparate speciale dispuse în interiorul unor mari magazine. Iar aceste aparate sunt, evident, insuficiente și mai mereu defecte. Motiv pentru care consumatorii români recuperează doar 55% din banii care li se cuvin, restul ambalajelor rămânând nerecuperate.
55%! În primul rând că efectul de salvare a mediului devine aproape insignifiant. În al doilea rând, o firmă privată, având ca acționar cam 20 de multinaționale (jumătate supermarketuri) rămâne cu miliarde de lei în conturi fără a face nimic, doar pentru că oamenii nu pot suporta cozile nesfârșite sau sutele de „defecțiuni” pe an ale acestor mașini !
Iată, deci, un exemplu concret prin care statul a dat dreptul unor privați oarecare să spolieze milioane de români. Iar consumatorii cărora li s-a scumpit sticla de apă cu 30-40% peste noapte doar pentru a îmbogăți o firmă privată deținută de câteva supermarketuri străine au căpătat tot dreptul de a boicota firmele care i-au băgat, adânc și ilegal, mâna în buzunar cu complicitatea statului. Să nu uităm, totuși și autorii morali ai acestei escrocherii: ministrul mediului Mircea Fechet și premierii Nicolae Ciucă și Marcel Ciolacu. Sincer, pe lângă cazul RetuRO, Nordis este un fâs. Rămâne să mai descopere asta și DNA-ul!
