Autor: Adrian Onciu
Cele două partide eligibile ale sistemului american au asigurat cât de cât fațada unei democrații de-a lungul anilor. Sunt suficient de notoriu delimitate de opinii diferite despre fiscalitate, politici sociale și teme etice. Totuși, în materie de politică externă ambele sunt absorbite de curentul neocon, care le face confundabile până la fuziunea într-un partid unic.
Ambele s-au întrecut care să promită (sau să trimită) mai multe miliarde în bani și arme către Ucraina lui Zelenski. Iar acum se întrec în declarații războinice, care îi transformă în majorete ale epurării etnice practicate de Netanyahu. La stânga, președintele Biden și conducătorii Externelor, reprezentați de Blinken și Nuland, au dat fuga la Ierusalim să promită un cec în alb părții israeliene. Ocazie cu care au pierdut orice șansă de a fi mediatori credibili ai conflictului și de a-și folosi presiunea pentru obținerea păcii.
Dar zilele trecute a avut loc și trista dezbatere a candidaților prezidențiali din Partidul Republican. Din nou boicotată de Donald Trump, care și el afirmase că „pune Israelul pe primul loc” (nu America, după vechiul slogan). Cei cinci prezidențiabili au oferit un festival de slugărnicie față de mica țară din Orientul Mijlociu, pe care au încurajat-o în genocidul în desfășurare.
Niciunul dintre posibilii președinți nu a avut măcar un cuvânt de moderație în apărarea populației civile din Gaza, nu a pledat pentru încetarea imediată a focului, pentru rațiuni umanitare. Toți s-au comportat ca și cum cele 2,4 milioane din Gaza ar fi doar teroriști, indiferent de vârstă, când au îndemnat „să fie terminați toți”. Ba unii, în frunte cu Nikki Haley, au militat deschis pentru extinderea războiului cu Siria și Iran.
Au urmat două întrebări plasate candidaților de un invitat special, de la Comitetul Evreiesc American. La ambele candidații au părut să îi răspundă pozitiv. Prima a fost dacă ar trebui pedepsit militar Iranul, iar a doua dacă au de gând să ia măsuri de cenzură sau de penalizare a universităților unde studenții evrei se simt nesiguri pentru că sunt proteste pro-Palestina în campus. Unul singur a nuanțat răspunsul la această temă (indianul Vivek Ramaswamy), amintind pericolul că dacă impunem cenzura acum, vor urma și alte categorii, ca „antivacciniștii”.
Pe vremuri, alegerile se câștigau promițând pacea, neutralitatea, chiar dacă ulterior aleșii făceau război. Acum candidații vorbesc nonșalant de războaie în favoarea altei țări, cu o populație minusculă. Comentatorul de geopolitică John Mearshmeir, el însuși evreu american, observa recent că în Israel e mai multă libertate de a vorbi critic la adresa Israelului decât în politica americană, care se izolează de comunitatea internațională. De pildă, spuneam că nu e neobișnuit să se admită în presa de stânga că Israelul practică apartheidul etnic și că are o problemă cu populația din teritoriile ocupate, nu doar cu organizațiile teroriste.
Politicienii americani ajunși la vârf, deși încep să fie tot mai diverși – doi candidați au rădăcini indiene, altul e african, unul are măcar nume spaniol – lasă impresia că sunt paralizați de spaimă când sunt puși să vorbească de Israel. Și nu reușesc să articuleze decât ce își închipuie că va fi pe placul sponsorilor și că nu se va solda cu un linșaj în presă. Până și politicienii de la București sunt mai curajoși în a critica stăpânirea europeană de la Bruxelles.
Puterea aceasta a lobby-ului întrece orice explicație rațională despre influența unei țări cu 9 milioane de locuitori asupra unei super-puteri cu 330 de milioane, cea mai mare economie și cea mai mare armată. Mai devreme sau mai târziu, telespectatorul american, consumator de Cola și hamburgheri, va fi nevoit să se confrunte cu acest neobișnuit paradox.
