17 iunie 2025, București – Într-o lume marcată de incertitudini geopolitice și de o escaladare a tensiunilor internaționale, declarațiile recente ale profesorului Dan Dungaciu, exprimate în cadrul emisiunii „Lumea lui Dungaciu” găzduită de Mihail Neamțu pe platforma Vocea Libertății, aduc în prim-plan o perspectivă lucidă asupra situației globale și a poziției fragile a României. Analiza sa, ancorată într-o viziune realistă asupra relațiilor internaționale, subliniază complexitatea conflictului din Ucraina, riscurile escaladării nucleare și lipsa unei politici externe coerente în România. Această abordare, inspirată de realismul geopolitic, reflectă o înțelegere profundă a dinamicii puterii și a limitărilor statelor din Europa de Est în fața marilor puteri.
Contextul global: o lume în pragul haosului
Situația internațională este, în viziunea profesorului Dungaciu, „din ce în ce mai îngrijorătoare”. Conflictul din Ucraina, care a intrat în al treilea an, rămâne un punct central al instabilității globale. Rusia continuă să avanseze pe front, în ciuda sprijinului militar masiv acordat Ucrainei de NATO, Uniunea Europeană și Statele Unite. Contraofensiva ucraineană din 2023 nu a produs rezultatele așteptate, iar strategiile asimetrice – precum atacurile cu drone sau incursiunea Ucrainei în regiunea Kursk – nu au schimbat semnificativ dinamica războiului. În același timp, atenția internațională s-a mutat parțial către Orientul Mijlociu, reducând sprijinul financiar și militar pentru Kiev.
Această realitate este complicată de lipsa unui tratat internațional care să reglementeze relațiile dintre marile puteri nucleare. Suspendarea de facto a tratatului START, ca urmare a atacurilor ucrainene asupra aerodromurilor rusești, a eliminat una dintre ultimele garanții împotriva unei confruntări nucleare. În acest context, ideea unei „lovituri nucleare asupra Moscovei” – sugerată de anumiți intelectuali din România – este calificată de Dungaciu drept „halucinantă” și lipsită de orice bază realistă. Nici Statele Unite, nici NATO nu au dorit să implice direct puteri nucleare în conflict, tocmai pentru a evita o escaladare catastrofală. Această prudență a fost evidentă atât în timpul administrației Biden, cât și în cea a lui Trump, ambele evitând o confruntare directă cu Rusia.
Iluzia victoriei și mitul invincibilității Rusiei
Unul dintre aspectele centrale ale analizei este critica adusă discursurilor nerealiste care promovează ideea că Rusia poate fi învinsă rapid de o coaliție formată din state est-europene, precum Polonia, România, Ucraina, Republica Moldova și țările baltice, fără sprijinul Statelor Unite. Astfel de scenarii, vehiculate de anumiți intelectuali din România, ignoră realitățile militare și geopolitice. „Occidentul colectiv”, cu tot sprijinul american, nu a reușit să învingă Rusia pe teren, iar ideea că statele din Europa de Est ar putea realiza acest lucru singure este „complet în afara raționalității”, afirmă Dungaciu.
Aceste discursuri se bazează pe o contradicție fundamentală: pe de o parte, Rusia este prezentată ca o putere slabă, care „nu poate decât să piardă” războiul, iar pe de altă parte, este descrisă ca o amenințare capabilă să avanseze până în centrul Europei. Această dualitate reflectă o lipsă de coerență strategică și o negare a realității de pe front, unde Rusia menține un avantaj semnificativ, în special în artilerie (cu un raport de 10:1 față de Ucraina, conform analiștilor). Mai mult, resursele demografice și logistice ale Rusiei îi permit să susțină un război de uzură, în timp ce Ucraina se confruntă cu epuizarea resurselor umane și materiale.
România: între irelevanță și lipsa unei viziuni strategice
Pe plan intern, România se confruntă cu o criză de guvernanță și cu absența unei politici externe articulate. „Nu avem un guvern cu adevărat funcțional”, subliniază Dungaciu, iar politica externă a țării este marcată de o „senzație de minorat”. Întâlnirile regionale, precum trilaterala România-Ucraina-Republica Moldova, sunt văzute ca lipsite de substanță strategică, fiind mai degrabă expresia unei diplomații reactive decât a unei viziuni proactive. În loc să se poziționeze ca un actor relevant în securitatea regională, România riscă să devină irelevantă, prinsă între retorica optimistă a liberalismului european și realitățile dure ale vecinătății cu Rusia.
O oportunitate pierdută, în viziunea profesorului, este absența unui parteneriat strategic de tip Varșovia-București-Washington, care ar fi putut consolida poziția României în cadrul NATO și al Uniunii Europene. În schimb, România rămâne în umbra „triunghiului de la Weimar” (Germania, Franța, Polonia), fără a reuși să se impună ca un partener indispensabil în arhitectura de securitate europeană. Această marginalizare este agravată de discursurile interne care promovează soluții nerealiste, cum ar fi implicarea militară directă în Ucraina, fără a lua în calcul capacitățile limitate ale României și riscurile unei astfel de decizii.
Lecțiile istoriei și realismul finlandizării
Pentru a înțelege mai bine opțiunile Ucrainei, Dungaciu propune o comparație cu modelul finlandizării. În timpul Războiului Rece, Finlanda a reușit să-și păstreze independența și prosperitatea prin asumarea unui statut de neutralitate, evitând confruntarea directă cu Uniunea Sovietică. Acest model, deși imperfect, a permis Finlandei să prospere ca membru al Uniunii Europene, fără a provoca Rusia. Aplicat la Ucraina, un scenariu similar ar fi putut preveni războiul, dacă Kievul ar fi acceptat implementarea acordurilor de la Minsk, care prevedeau o autonomie limitată pentru regiunile separatiste. În schimb, refuzul acestui compromis a dus la pierderi teritoriale și umane masive, iar continuarea războiului riscă să aducă Rusia „tot mai aproape” de granițele Europei de Est.
Această lecție istorică subliniază necesitatea realismului în relațiile internaționale. Marile puteri, precum Rusia, nu pot fi „rezolvate” prin confruntări directe, ci prin negocieri care să limiteze daunele și să asigure stabilitatea regională. Încercările istorice de a „destrăma” Rusia – fie prin susținerea mișcărilor separatiste în anii ’90, fie prin scenarii militare nerealiste – au eșuat, demonstrând reziliența acestei puteri.
Critica discursului liberal și pericolul propagandei
Un alt punct central al analizei este critica adusă discursului liberal, care promovează un optimism fals privind iminenta înfrângere a Rusiei. Acest narativ, susținut de o parte a presei și a intelectualilor din România, ignoră faptele de pe teren și alimentează iluzii periculoase. În loc să analizeze obiectiv situația, acești actori acuză vocile realiste de a fi victime ale „războiului hibrid” orchestrat de Kremlin. Astfel de acuzații, susține Dungaciu, reflectă o mentalitate stalinistă, în care cei care nu aderă la linia oficială sunt etichetați drept „dușmani” sau „defecți ideologic”.
Mai mult, aceste discursuri propun soluții autoritare, precum implicarea serviciilor secrete în „epurarea” Bisericii Ortodoxe Române de presupuse influențe naționaliste. Asemenea propuneri nu doar că subminează libertatea de expresie, ci și ignoră complexitatea socială a României, unde nemulțumirile față de guvernanță și criza economică (exemplificată de facturile uriașe la energie) alimentează scepticismul față de narativele oficiale.
Analiza profesorului Dan Dungaciu subliniază necesitatea urgentă a unei abordări realiste în politica externă a României. În loc să se lase prinsă în capcana retoricii triumfaliste sau a soluțiilor utopice, România trebuie să-și consolideze poziția în cadrul NATO și să promoveze parteneriate strategice care să-i sporească relevanța. Modelul finlandizării, adaptat la contextul actual, ar putea oferi o cale de ieșire din criza ucraineană, reducând riscul unei escaladări regionale.
În același timp, este esențial ca societatea românească să respingă polarizarea ideologică și să încurajeze un dialog bazat pe fapte, nu pe emoții sau propagandă. Doar printr-o înțelegere lucidă a realităților geopolitice România poate evita capcana irelevanței și contribui la stabilitatea Europei de Est.
