Avocatul Dan Chitic, organizatorul manifestației de protest din Piața Victoriei, desfășurată sâmbătă, a insistat în mod repetat cu rugămintea ca eu să fiu prezent acolo, să iau cuvântul și să le vorbesc oamenilor. Am refuzat. Și bine am făcut că am rămas acasă. Dar pentru a-mi explica mie însumi și cititorilor de ce am refuzat, cred că este mai practic să spun de ce m-aș fi dus.
Mi-ar fi făcut plăcere să le vorbesc oamenilor adunați în Piața Victoriei despre suveranitate. Și să afirm, cu explicațiile de rigoare, de ce suveranitatea nu se declină. De ce suveranitatea există sau nu există. De ce nu se pune problema ca un stat, cum ar fi statul român, să dispună de mai multă sau de mai puțină suveranitate. Suveranitatea trebuie să fie deplină. Și este nenegocibilă. La fel cum pădurile României trebuie să le aparțină românilor. Și nimănui altcuiva. La fel cum ele nu pot fi tăiate și vândute pur și simplu, ca lemn forestier. La fel cum am tăiat fabricile și uzinele și le-am dat afară ca fier vechi. Pentru ca în viitor să importăm minereu de fier. Și să o luăm de la capăt. Și aș fi vorbit în Piața Victoriei cu plăcere, în cele cinci minute rezervate fiecărei persoane are a luat microfonul în mână, în același mod, despre pământul și despre subsolul țării. Și despre platforma continentală a Mării Negre, cu uriașele ei bogății de care nu știm cum să scăpăm mai repede. Și despre limba romnă, pe care o stâlcim zi de zi, injectând-o cu expresii aparținând altor popoare. Și nu neapărat necesare. Le-aș fi vorbit despre școală și sănătate, tot din perspectiva suveranismului. Și despre statul național. Și despre partidele trădătoare. Și despre societatea civilă fabricată și nu născută în mod natural. Și despre câte ar mai fi încăput în cinci minute. Și nu m-aș fi oprit fără a spune ceea ce gândesc despre trădătorii de țară. Dintre care mulți sunt la butoane.
Dar plecam de acasă cu masca pe față. Și nu aș fi accepat ca, atunci când m-aș fi suit la tribuna improvizată, să aud cum mi se strigă „Jos masca!” Și cum, refuzând acest lucru, aș fi fost apostrofat. Sau poate chiar huiduit. Și nici dacă nu mi s-ar fi cerut să dau jos masca, nu mi-ar fi făcut plăcere să le vorbesc unor concetățeni care nu poartă mască, deși legea ne cere să o purtăm și poate chiar și regulile elementare de ordin sanitar. Și asta chiar dacă doamna Șoșoacă susține, având și ea argumente în spate, că prin fiecare milimetru de mască trec instantaneu sute de viruși.
Nu mi-ar fi plăcut să ascult, chiar de la debutul mitingului de protest, cum aceeași doamnă Șoșoacă, pe care o respect și o admir din destul de multe puncte de vedere, vorbește așa cum a vorbit, disprețuitor și fără nuanțe, referindu-se la toate televiziunile de știri, pe care le acuză că intoxică opinia publică și o manipulează contra interesului cetățenilor. Este vorba chiar de televiziunile care au transmis până la capătul manifestațiilor de ieri aproape neîntrerupt mitingurile desfășurate în București, însoțind-o pe doamna Șoșoacă din Piața Victoriei la Parlament, iar de acolo la Cotroceni, pentru ca mai târziu să o primească pe neobosita și radioasa doamnă chiar pe platoul unei televiziuni de știri. Una dintre acele televiziuni „manipulatoare”.
Nu mi-ar fi plăcut să aud, chiar de la startul unui miting, cum eroul principal, nu organizatorul, ci aceeași doamnă Șoșoacă, îi umple de măscări pe jandarmii care nu apucaseră să-i facă niciun rău și care, în București cel puțin – alta a fost situația la Timișoara – s-au comportat după opinia mea impecabil.
Cum aș fi putut eu să reacționez în circumstanțele de mai sus, cărora li se adaugă una mare de tot? Și anume faptul că miile de participanți la demonstrațiile de protest de ieri din București aveau zeci de nemulțumiri, care uneori se băteau cap în cap. În schimb aplaudau de câte ori vorbitorii le exprimau în discursurile lor. Repet, este vorba de idei care pur și simplu se băteau cap în cap.
Ideea generală degajată din toate mitingurile desfășurate ieri în România – în alte state situațiile diferă de la caz la caz – este că oamenii sunt profund nemulțumiți atât de președintele României, cât și de cei care guvernează țara, dar sunt nemulțumiți și de opoziție. În consecință, toată lumea ar trebui măturată de acolo de unde s-a cocoțat printr-un soi de revoluție. Pentru că alegeri prea curând nu mai au cum să aibă loc. Nici dacă Guvernul pleacă de bună voie acasă. Nici măcar dacă parlamentarii demisionează pe capete din forumul legsilativ. Iar chestia asta cu revoluția am mai încasat-o o dată. Și am văzut care au fost consecințele.
Cu alte cuvinte, m-aș fi dus dacă un miting măcar din cele trei ar fi fost organizat de un partid politic, care să miște cât de cât și pentru care să pot pune mâna în foc că nu este creat sau infestat de securiști. La limită, aș fi fost mulțumit și cu o organizație civică. Una care să nu fie concepută în retortele statului subteran, care, în accepțiunea mea, acoperă atât o parte din serviciile aflate în priză, cât și o parte dintre rezerviști. Și care să nu fie infiltrată și alimentată financiar nici de servicii, nici de multinaționale și nici de Soros și frații lui? Și, atenție, nici de fundații mamă din Germania sau din altă parte.
Dacă ar fi existat un asemenea organizator și, din nou, atenție mare, eu sunt prieten cu avocatul Dan Chitic, atunci în fața tribunei improvizate ar fi existat un public mai puțin pestriț. Și chiar dacă oamenii veneau în Piața Victoriei cu nemulțumiri dintre cele mai diverse și care uneori se bat cap în cap cu nemulțumirile altora, și chiar dacă ei știu să zică „nu”, dar „nu” știu cum să spună „da”, aș fi riscat să fac efortul necesar pentru a le spune cum văd eu lucrurile. Și cum într-o democrație, fără vreo revoluție transformată în lovitură de stat sau invers, demnitatea unui stat și a unui popor devenit chiriaș în propria țară poate fi recâștigată. Dar, așa cum stau lucrurile, mă felicit că am rămas acasă. Pentru moment.