34.5 C
București
sâmbătă, iulie 13, 2024
34.5 C
București
sâmbătă, iulie 13, 2024

Gold FM 96,9

spot_img
AcasăAlte ŞtiriDespre tipul de societate în care trăim și marxismul cultural

Despre tipul de societate în care trăim și marxismul cultural

-

DISTRIBUIE:

Autor: Nicolae Balașa

De la începutul acestor discuții, prelegeri, mi se pare, parcă prea pretențios spus, am tot vorbit de doctrina marxistă, despre neomarxism, despre marxismul cultural și circulația lor în lume, în varii forme, multe dintre ele doar sugerate la nivel mental, chestiune mult mai periculoasă decât propaganda la vedere, unde cască gura tot prostul ce nu pricepe o iotă. Din acest motiv, dar și pentru a ști în ce vremuri ne-a rostogolit timpul, ce am ales, cum ne este cu acest ales și spre ce ne-am putea îndrepta într-un viitor apropiat sau îndepărtat, mi-am propus reluarea discuțiilor despre marxismul cultural, doctrină deja manifestă, dar și mijloc de convertit mințile umane, fie spre folosul nostru al tuturor, nu se știe, poate odată și odată va curge și lapte, și miere, că tot ni se promite de oricare guvernare, fie spre recăderea într-un hău greu de imaginat, hău din care probabil nu vom mai ieși niciodată. Prin urmare, astăzi, când un nou tip de existențialism ni se flutură sub nas, când Dumnezeu este iarăși scos din lume,  este firesc să ne întrebăm în ce fel de lume trăim, cum și de cine suntem călăuziți pe acest drum al vieții fără întoarcere? Greu de dat un răspuns, câtă vreme, în istorie înseși vremurile au fost amestecate, oamenii diferiţi, gândirea lor asemenea, mişcările sociale la fel, câtă vreme chiar viaţa şi moartea au stat sub semne şi perspective diferite.

În aceste condiţii, desigur, orice afirmaţie aş face, fără a mă raporta la teorie, dar nu excesiv, la anumite principii, gândurile mele nu ar căpăta nici limpezime şi nici concreteţe, iar voi, cititorii acestor rânduri, aţi fi dezamăgiţi. Prin ur­mare, mai întâi trebuie să simplificăm mult în ceea ce numim acumularea de tip teoretic şi să cădem de acord asupra faptului că în ultimul secol al mileniului doi, cel puţin pe suprafaţa pământului, dacă ar fi existat în formă pură, ca prototip, am fi avut de a face cu o societate de tip capitalist, cu alta de tip comunist şi una de tip socialist. Cu alte cuvinte, capi­talismul s-ar defini, în primul rând, prin sistemul eco­nomic de tip capitalist. Acest sistem are ca struc­tură de bază mijloacele de producţie, capitalul, com­pus din bani, utilaje, forţă de muncă, pământ, resurse şi un set de principii sociale, în a căror structură sunt incluse principalele concepte, precum cel de familie, de proprietate, de lege, de naţiune, de libertate etc. Alături lor, religia.

În acest tip de societate, marea majoritate a statelor occidentale, în special SUA, s-au organizat sub semnul constituţiei, cel mai înalt cod ce prevede punerea în acord a legilor Naturii şi legi­lor lui Dumnezeu (din punctul meu de vedere, cele 10 porunci primite de către Moise, pe Muntele Sinai, reprezintă prima Constituţie a lumii, constituţie în ju­rul căreia s-a constituit statul evreu). În centrul aces­tui tip de societate, stă individul. Prin urmare, statul capitalist se pune în slujba sa şi, evident, se substituie acestuia. Statul are menirea de a proteja individul. În cadrul acestui tip de societate, oamenii au libertatea voinţei proprii. Ei decid în limitele legii şi a moralei creştine. În consecinţă, valorile sociale se găsesc sau vin dinspre individ. El, individul, îşi dă sieşi identi­tate, iar prin el şi societăţii căreia îi aparţine. Refor­mulând, în cadul societăţilor de tip capitalist, indivi­dul se construieşte pe sine, în istorie, construind, în acelaşi timp, societatea. Scutul capitalismului a fost şi este creş­tinismul.

Pentru a înţelege ce este societatea de tip socia­list, ce este socialismul, trebuie să înţelegem ce este mai întâi societatea de tip comunist, ce este comu­nismul. Evident, şi în cazul de faţă, elementul defi­nitoriu al tipului de societate este sistemul economic. Revenind, putem spune, fără mari rezerve, că, în ansamblu, comunismul este un sistem economic în care statul deţine mijloacele de producţie, mijloace care însemnă, ca şi în cazul societăţii de tip capitalist, bani, utilaje, forţă de muncă, pământ, resurse, numai că în această situaţie, adică în cazul societăţii de tip comunist, statul încasează tot ce produc ele.

Din per­­spectiva lui Karl Marx şi a vremurilor sale, în soci­etatea de tip comunist statul ar trebui să deţină mij­loacele de producţie, precum şi produsele fabri­cate, apoi acesta să împartă, corect, o cotă fiecărui mun­ci­tor în parte. Sloganul „fiecăruia după nevoi“ nu este o noţiune nouă. Principiul a mai existat în China an­tică, cu aproximativ 5000 de ani înainte de Hristos, însă formulat astfel: „Fiecăruia după nevoi, încât să poată reproduce”, adică, fiecăruia după ne­voile de a participa într-un nou ciclu de producţie, în care, dacă se poate, să producă ceva mai mult decât în ciclul anterior. La vremea aceea, atunci când se raţionaliza hrana, se ţinea cont, în primul rând, de cât poţi să munceşi. Evident, în interiorul familiei de tip patri­arhal, cea mai multă hrană o primea tatăl, care avea şi obligaţia să muncească cel mai mult. În cazul în care, de exemplu, la sfârţitul unui ciclu de producţie, după raţionalizare, nu ajungea hrana pen­tru toţi membrii familiei (tot o colectivitate, chiar mai unită decât so­cietatea de tip comunist), porţia nu se diminua. Pentru salvarea familiei, erau sacrificaţi acei membri neproductivi, copiii, în special fetele, pen­tru a se împiedica şi înmulţirea prea rapidă. În China Antică, dealurile sau văile morţii erau acele te­renuri nepro­ductive, unde îşi găseau sfârşitul cei ce nu puteau să muncească sau nu aveau randament. Câ­­teva idei spe­cifice comunismului au fost formulate şi în Anti­chi­tatea greacă, de către Platon. Gânditorul grec a pus în discuţie posibilitatea rentalibilizării mun­cii fe­meii, din perioada respectivă (bărbaţii, în prin­cipal, erau răz­boinci), prin creşterea în comun a co­pi­ilor, chesti­une realizată în perioada contemporană, prin in­ter­mediul grădiniţelor). Din păcate, viziunea sa, mai târ­ziu, în perioada modernă, fie a fost luată în derâdere, spunându-se că el ar fi vorbit (vulgar) des­pre pune­rea în comun a femeii, fie a fost speculată de către activiştii din perioada comunistă, sugerân­du‑se ideea conform căreia Platon ar fi fost promo­torul comu­nis­mului. De la geniul Antichităţii trebuie reţinut fap­­tul că cetatea sau statul ideal conceput în dialo­gul Republica nu este un proiect politic, ci o ana­logie utilizată de autor pentru a putea răspunde la întreba­rea ce indică tema dialogului: „Ce este dreptatea?“

Astfel, „teoria facultăţilor şi virtuţilor sufletului, precum şi proiectarea ei asupra ideii de stat, repre­zintă un model pentru identificarea formei dreptăţii ca oikeiopragia” (unificare interioară, condiţie şi scop în cunoaşterea veritabilă). Nici statul ideal, nici sufletul perfect armonizat, în acord cu dreptatea, nu există în lumea sensibilă. În domeniul sensibil, al lucrurilor cor­porale, există numai formele corupte ale Ideilor sau paradigmelor (fie că este vorba de Ideea de Ce­tate, fie de altele).

Gândul conform căruia în societatea de tip ca­pitalist oamenii şi companiile private puteau să de­ţină mijloacele de producţie şi să câştige cât doresc, îl deranja enorm pe Marx. Din această idee şi lupta de clasă, formulată, dezbătută şi re-dezbătută până la conceptualizare. Evident, în cazul societăţii de tip comunist, statul este deasupra individului, iar valorile sociale vin de la el, de la stat, de la societate, dinspre colectivitate. Dacă în socitatea de tip capitalist, într-o anume dificultate, individul apela la valorile sale tra­diţionale, la familie, în primul rând, în societatea de tip comunist, într-un anume impas, cu siguranţă individul va apela la guvern, la o instituţie a statului. În consecinţă, apelând la stat, omul nu mai are li­ber­tatea voinţei proprii, ci aceasta i se impune, i se cere să facă ceva, pentru că statul a decis în numele ma­jorităţii sau că majoritatea a decis. De aici şi dife­renţa între individ şi colectivitate. Individul acţio­nează li­ber, colectivitatea în condiţii de coerciţie. Po­trivit lui G. Edward Griffin – scriitor şi producător în SUA, „Colectivismul implică faptul că dacă ceva este im­por­tant, atunci statul trebuie să intervină şi să se asi­gure că toţi se conformează chiar dacă nu do­resc. Deci, esenţa colectivismului, din punct de ve­dere po­li­tic, este că foloseşte coerciţia pentru a le cere oame­nilor să lucreze împreună pentru valoarea colectivă.“

Socialismul este un sistem economic în care sta­tul deţine fructele producţiei, însemnând veniturile generate de către mijloacele de producţie, exprimate în taxe. Altfel spus, societatea de tip socialist are ca trăsătură principală sistemul de taxe. Ea poate exista doar prin intermediul unui întreg aparat de stat care legiferează, impune şi colectează, de obicei, taxe ex­ce­sive. Statisticile actuale arată că statele, cu un sis­tem economic de tip socialist, din Europa, confiscă aproximativ 50% din banii pe care cetăţenii îi plătesc pentru servicii şi produse din comerţ. Statul socialist intervine în economie, însă lasă preţurile să se auto­regleze. Un stat socialist agresează cetăţeanul, cum am spus, prin taxe excesive, pe când un stat de tip fascist agresează oamenii, în special, prin datorii ex­cesive, datorii care generează, în cele din urmă, o taxă ascunsă, numită inflaţie. Aceasta se manifestă, în principal, prin creşterea preţurilor, creştere cu acelaşi efect pe care îl are şi o taxă.

Trebuie să mai menţionăm că şi statul de tip co­munist, cât şi cel socialist se organizează tot în baza unei constituţii, însă a uneia care defineşte în alt mod noţiunile de libertate, democraţie, dreptate, dreptate socială, lege etc. De asemenea, trebuie să precizăm şi că oricare dintre societăţile amintite, inclusiv socie­tatea capitalistă, au ca scop în sine, binele general. În cazul statelor de tip comunist şi socialist, constituţia împuterniceşte guvernul pentru a crea bunăstare ge­ne­rală. Ca o paranteză, trebuie precizat că orice tip de societate a avut şi are oameni săraci, bolnavi, cu handicap, oropsiţi ai sorţii etc., pe care a încercat să îi ajute. Cele şapte lucruri trupeşti ale milei sunt cunos­cute încă din anul 1597, din timpul regimului elisa­betan, în Anglia: să îi hrăneşti pe cei flămânzi, să îi îmbraci pe cei goi, să le dai să bea celor însetaţi, să primeşti pe cei străini, să-i vizitezi pe cei încarceraţi, să cercetezi pe cei bolnavi, să îngropi pe cei morţi, însă ele au fost practicate cu măsură. Or, în cazul satului comunist şi socialist, această chestiune este per­cepută de oameni ca fiind un fel de asigurare ge­nerală de viaţă. Numai că această asigurare însemnă a subvenţiona indirect sărăcia care produce, ca în cazul oricărei subvenţii, şi mai multă sărăcie. În această situaţie, a acelei asigurări generale de viaţă, avem de a face cu acel stat-doică, stat care plăteşte totul, dar care şi reglementează totul.

Fără a dori să vă sugerez ceva despre vremurile şi societatea în care trăim, amin­tesc reglementările specifice statului socialist, re­­glementări ce se regăsesc sub denumirea de legi pen­tru salariul minim pe economie, legi pentru munca minorilor, legi pentru beneficii/venit minim garan­tat, legi pentru bonurile de masă, legi pentru închi­rieri, legi pentru persoanele cu handicap, chiar legi extinse pentru animale de companie. Aceste legi au fost şi sunt votate, de cele mai multe ori, de către persoane ce au fost cumpărate de către multina­ţionale sau entităţi fără nume. În cazul societăţii de tip socialist, guvernul ce ar trebui să aibă doar me­nirea de a proteja cetăţeanul, se ocupă de egalita­risme (de cele mai multe ori false, sub umbrela că­rora se dezvoltă, extrem de uşor, corupţia). Cu alte cuvinte, guvernul, în loc să protejeze, dă, însă pentru a da îşi rezervă şi posibilitatea de a lua dintr-un loc şi a da în alt loc. Această chestiune, în subsidiar, un fel de a păcăli şi a învrăjbi masele largi, duce tot timpul la abuz de putere şi, inevitabil, la un sistem totalitar. În cadrul statului de tip socialist, guvernul nu numai că ne taxează grosolan, fără scrupule, dar ne şi ur­măreşte zilnic ce şi cât cumpărăm, pentru a face, permanent, noi şi noi reglementări. Înainte de a părăsi această primă parte, mai adău­găm faptul că structura politică a societăţii de tip capitalist este dată de liberalism. Odată ce liberalismul a fost împănat cu măsuri de asistenţă socială, apare neoliberalismul. Din el şi din liberalismul clasic, toate curentele şi toate doctrinele politice din ziua de astăzi.

Fără a trage concluzii şi fără a fi ermetici, trebuie spus că o societate formată din cetăţeni fără valori comune, fără factori care să-i coaguleze, este o socie­tate dezorientată. Cetăţenii ei pot fi liberi în tota­litate, însă confuzia lor în acest tip de libertate nu va dura. În cele din urmă, această societate se va ocupa de hedonism, de obţinerea plăcerii prin achiziţio­narea obiectelor care produc plăcerea ieftină, obiecte orientate uneori spre violenţă. Aşa cum am arătat mai sus, în perioada mo­dernă nu a existat şi nu există o societate pură, de tip capitalist, comunist sau socialist. Experienţa trăirii în regimuri politice diferite, precum şi acumularea de cunoştinţe teoretice, ne permit observaţii pertinente asupra a tot ce s-a întâmplat pe pământ românesc şi nu numai. Din acest motiv, putem afirma, fără re­zervă, că în oricare tip de societate există cel puţin elemente specifice unui alt tip de societate, apoi uşor de observat este şi faptul că structura decadentă a fiinţei umane, aflată într-o permanentă goană după avere, după putere etc., a generat mişcări şi convulsii sociale, a generat, altfel spus, o rostogolire a vieţii pe pajiştile nu tocmai prielnice ale istoriei. Concomi­tent, în funcţie de context, şi mintea umană, în per­manentă căutare a binelui, a dreptăţii, a frumosului sau fericirii, a generat concepte, idei conform cărora viaţa omului ar fi altfel, dacă ceva s-ar întâmpla în mersul său firesc de dinainte.

Pe fondul acestor frământări, în situaţii care mai de care, minţi mai mult sau mai puţin geniale, mai mult sau mai puţin diabolice, au gândit societăţi pre­cum „De Civitate Dei”[1] (Sfântul Augstin) sau societăţi în care utopicul era la el acasă. Privind cu strângere de inimă în urmă, observăm, undeva, la marginea pră­pastiei, şi gândirea lui Karl Marx (1818-1883). Teo­retician şi lider al mişcării muncitoreşti, scrie şi pu­blică în 1848, împreună cu Friedrich Engels, Mani­festul Partidului Comunist, manifest centrat pe ideea conform căreia „istoria tuturor societăţilor cunos­cute este istoria luptei de clasă“, concept folosit cu mult timp înainte de către istoricii burghezi în stu­diile lor, şi sub sloganul Proletari din toate ţările, uni­ţi‑vă!”. Din perspectiva sa, unirea proletarilor din toate ţările şi pornirea unui război împotriva capita­lismului ar fi avut drept scop cucerirea lumii şi in­stalarea unei societăţi marxist-comunistă, societate ce va sta sub dictatura proletariatului. Contrar celor do­rite de către el, în preajma şi în timpul Primului Război Mondial, proletariatul nu numai că nu s-a unit la nivel internaţional, ci s-a grupat în interiorul statelor şi şi-a apărat valorile ţărilor din care ei, mun­citorii, făceau parte. Cu alte cuvinte, muncitorii, la nivel internaţional, s-au luptat ei între ei, pentru a-şi apăra valorile tradiţionale, casa, biserica, legile stră­mo­şeşti. Ba mai mult decât atât, nu şi-au exprimat dorinţa de a avea o societate fără clase şi, evident, nu s-au ridicat împotriva guvernelor din ţările lor. În con­secinţă, în această perioadă marxismul, ca doc­trină, a fost un profund eşec.

Antonio Gramsci, unul dintre discipolii marxis­mului, ca doctrină, crede că marxismul va avea totuşi succesul dorit, dacă marxiştii vor pătrunde în cultură şi vor schimba modul de a gândi al oamenilor, an­grenându-i în ceea ce el a numit „marşul cel lung“, marş ce trebuia să treacă obligatoriu prin instituţiile statului, prin biserică, prin şcoli, prin arte, prin cine­matografie, televiziune, mass-media etc., pentru a ajunge în mintea fiecărui individ, minte ce o va per­verti iremediabil.

Pe fondul acestor frământări, în 1923, Partidul Marxist Comunist înfiinţează Institutul pentru Cer­ce­tare Socială de la Universitatea din Frankfurt, cu­noscut ceva mai târziu sub denumirea de Şcoala de la Frankfurt. Amintim că din acest cerc, fie ca adepţi, fie ca militanţi sau absolvenţi, fac parte György Lukács, Antonio Gramsci, Charle Reich, Herbert Marcuse, Theodore Aldorno, Wilhelm Reich, Max Horkhei­mer, Erich Fromm. Noii marxişti se aflau de acum sub îndrumarea lui Max Horkheimer, a celui care le propune schimbarea sloganului „proletari din toate ţă­rile, uniţi-vă!“ cu „schimbaţi cultura occidentală şi poletarii se vor uni!“. În consecinţă, după marxiştii clasici, a apărut un nucleu de gânditori care au considerat în­ţe­leaptă ideea conform căreia societatea de tip colec­tivist se va instala prin modificarea culturii maselor. Tocmai când să se pună în mişcare acele idei, ce con­turau conceptul de marxism cultural, Hiltler a înce­put Al Doilea Război Mondial. Încolţiţi din toate părţile în Europa, reprezentanţii Şcolii de la Frank­furt fug peste Ocean, se instalează la New York cu sprijinul Universităţii Columbia, locul în care îşi transferă ideile către cultura americană, prin tipărituri de notorietate. Prima dintre acestea a fost „Teoria Cri­tică”, lucrare ce s-a vrut un joc semantic de o sim­plitate uimitoare, ce propunea criticarea fiecărui stâlp al culturii occidentale: familia, morala, democraţia, legea, libertatea de exprimare şi altele. Sub această presiune critică, toţi neomarxiştii sperau că aceşti stâlpi vor ceda şi, în cele din urmă, se vor nărui.

Următorul material a fost volumul „Personalitatea autoritară”, ce l-a avut coautor pe Theodor Adorno. Aceasta, printr-o mişcare subtilă, mută accentul pus pe ideile specifice Şcolii de la Frankfurt, de tip eco­nomic, pe reprimările de tip psihologic, formulate în epocă de către Freud. În acest fel, Adorno a redefinit credinţele tradiţionale americane asupra ro­lu­rilor de gen şi asupra moralităţii sexuale, nu­min­du-le „preju­decăţi“, pe care le-a comparat, voit şi speculativ, cu tradiţiile care au condus la apariţia fascismului în Eu­ropa. Tema este amplă şi merită o abordare separată.

Herbert Marcuse, un alt reprezentat al Şcolii de la Frankfurt, a publicat Eros şi civilizaţie (1955), volum în care a pus în evidenţă faptul că civilizaţia ves­tică era intrinsec represivă, întrucât re­nunţa la feri­cire pentru progresul social. Marcuse avansa astfel ideea de „perversitate polimorfă“, con­cept creat tot de Freud, care fixa ideea plăcerilor sexu­ale în afara normelor tradiţionale. Volumul Eros şi civilizaţie va avea o mare influenţă în punerea pe roate a revoluţiei sexuale din anii ’60. Printre altele, Marcuse este şi cel care va răspunde lui Horkheimer la întrebarea: „Cine vor fi noii lideri ai revoluţiei marxiste, în locul clasei muncitoare?“ Răspunsul lui: „O coaliţie cu rol de victimă, formată din minorităţi – negri, femei şi homo­sexuali, frustraţi“. Mişcă­rile sociale din anii ’60 (asemenea celor din ziua de astăzi) – mişcarea de emancipare a negri­lor, feminismul, drep­tu­rile homosexualilor, „elibera­rea” sexuală – i-au ofe­rit lui Marcuse o ocazie unică, ocazie ce a constat în faptul că ideile Şcolii de la Frankfurt s-au răs­pândit extrem de rapid în universi­tăţile americane şi în cele din Europa. În acest fel marxismul cultural a devenit, încet-încet, normă în societate.

Zece ani mai târziu, în 1965, anul de vârf al mişcărilor sociale, Marcuse a publicat volumul Tole­ranţa represivă, în care îşi lansează noua teorie, con­form cărei tolerarea tradiţională în societatea ameri­cană, occidentală, în ansamblu, a tuturor valorilor şi ideilor însemna, de fapt, reprimarea ideilor „corecte“. Pentru un succes garantat, Herbert Marcuse lansează termenul de „toleranţă eliberatoare“, prin care a pro­pus tolerarea oricărei idei aparţinând stângii şi into­leranţă la ideile dreptei (conservatoare). Formulată mai simplu, printr-o frază intrată în limbajul politic românesc, „cine nu e cu mine este împotriva mea“, această idee devine trăsătura fundamentală a celor ce venerează azi corectitudinea politică şi se cred „sol­daţii“ credincioşi ai partidului plesnit serios de ceea ce am numit marxism cultural.

Ce este însă acest „marş lung“, ce se ascunde sub această denumire? Ce alte valori aduce el pentru masele largi? Cum reuşeşte să domine această con­tra-cultură? Prin ce idei, prin ce forme manifeste?

Selectând, iată ce spun chiar absolvenţii Şcolii de la Frankfurt:

– Max Horkheimer: „Marx a înţeles total greşit! Mun­citorii nu sunt în stare să se supună avangardei revoluţiei co­muniste. Hai să traducem marxismul în termeni culturali. Capitalismul poate fi distrus dacă se distruge scutul său de protecţie, creştinismul.“

– György Lukács: „Văd distrugerea revoluţionară a socie­tăţilor, ca singură soluţie. O răsturnare globală a valorilor nu poate avea loc fără anihilarea vechilor valori.“

– Charle Reich: „Va veni o revoluţie ce nu va fi ca revo­luţiile din trecut, va porni de la individ, de la cultură, şi va schimba structura sa politică în actul său final.“

Prin urmare, sintetizând, putem spune că mar­ximul cultural ar fi acel tip de activitate desfăşu­rată în societate, care distruge cultura tradiţională, re­perele ei (vezi activitatea celor ce se numesc vârfuri ale culturii româneşti de astăzi, vezi conţinutul prin­cipalelor reviste de cultură, inclusiv a celor subven­ţionate de către stat, pe bani publici, vezi activitatea ICR etc.), în aşa mod, încât oamenii se întorc in­stinctiv către guvern, ca spre unica alternativă la spri­jinul pe care l-ar fi avut în societatea de tip capitalist, locul unde principala valoare, ce l-ar fi putut proteja, era familia. Această activitate s-a făcut prin artă, prin muzică, prin literatură, prin introducerea în creierul oamenilor a unor idei, a unor concepte, care i-au făcut pe oamenii acelor vremuri şi a celor contem­porani, să fie pregătiţi pentru filosofia colctivismului, care i-au făcut să se întoarcă spre stat, ca singurul lor tătic care le rezolvă tot. Distrugerea ideii de familie (sub pretextul că familia de tip tradiţional bărbat-femeie, tată-mamă, este nesustenabilă), a ideii de pro­­­prietate şi distrugerea proprietăţii ca realitate (rea­mintim naţionalizările şi colectivizările forţate în sta­tele din fostul grup comunist), distrugerea religiei, distrugerea ideii de naţiune sunt paşii pe care trebuie să îi facă masele largi în cadrul acelui „marş lung“. Pentru aceasta, prin toate mijloacele, Occidentul, in­clusiv S.U.A., trebuia discreditat.

Herbert Marcuse: „Occidentul este vinovat de crime genocidare împotriva oricărei civilizaţii şi oricărei culturi pe care le-a întânit. America şi civilizaţia occidentală sunt cele mai mari depozitare de nepotism, xenofobism, rasism, fas­cism, nazism, anti-semitism. Societatea americană este opre­sivă, rea şi nedemnă de loialitate”. În concluzie, prin intermediul diverselor pro­ducţii culturale, prin cinematografie, prin televiziune, prin mass-media etc., se modelează minţile oame­nilor. Prin anii ’60, a apărut în SUA, şi nu doar acolo, secularismul militant, o formă de luptă anti-creştină, anti-Dumnezeu, anti-tradiţional. Parţial, revoluţia se­xu­ală are de a face cu el şi chiar cu modul în care trăiesc în zilele noastre oamenii. Tot în aceeaşi peri­oadă, Biserica se retrage din cultură, renunţă la rugă­ciune în şcoli şi pe marile platouri de filmare. În acest context, apar primele filme horor, primele filme porno, cu vizionare nerestricţionată. În cadrul aces­tor producţii culturale, ce devin de mare circulaţie într-o unitate scurtă de timp, un loc aparte îl ocupă androginismul. Conform DEX, androgin înseamnă:

– a avea stamină şi pistil în aceeaşi inflorescenţă; floare care are atât androceu, cât şi gineceu;

– a fi atât mascul cât şi femelă, adică a fi hermafrodit. Din perspectiva marxismului cultural, înseamnă a face şi pe tata şi pe mama, la fel de bine, în cadrul unei fa­milii, înseamnă a inversa, cu uşurinţă, oricând rolu­rile, prin invalidare. De exemplu, dacă se repetă ob­sesiv: „Nu mai suport casa asta! Tata este un şar­latan, mama o schizofrenică“, la scurt timp va apărea pesimismul de tip cultural, faţă de familia tradiţională ce duce, în ultimă instanţă, la apariţia vinovatului fără vină, într-un divorţ motivat, înţeles şi justificat. Cei care câştigă sunt avocaţii, tribunalele agenţiile de tot felul etc.

Androginismul, împins, la fel de voit şi specu­lativ, în faţă, înseamnă promovarea libertina­jului, a plăcerii carnale, nu a libertăţii, a iubirii sau dragostei de oameni.

În filmele de astăzi, în literatură, în revistele de cultură din lume, dar şi în cele de la noi, chiar şi în revistele subvenţionate de către stat, din bani publici (aşa cum am mai spus), deşi subtil, androginismul este promovat excesiv, la cel mai înalt nivel de către nume ce se vor a fi noile modele pentru generaţiile viitoare. Ca să înţelegem mai bine, ca un film să aibă succes, o carte să se vândă în tiraje  substanțiale sau să aibă o cronică favorabilă, trebuie conţină măcar unul din următoarele elemente: personajele, cel puţin unul dintre ele, divorţate; femeia trebuie portretizată ca fiind dominantă, violentă, în competiţie cu bărbatul; masculul, paradoxal, trebuie feminizat, indiferent, supersensibil, afemeiat; familia are unul dintre par­teneri homosexual, bisexual lesbian sau feminist; personajele au o tentă de schizofrenie şi îşi schimbă între ei rolurile. În aceste condiţii, căsătoria între pesoane de acelaşi sex, chiar dacă nu are echilibru, este acceptată şi, de foarte multe ori, promovată. Prin urmare, aducând în prim-plan androginismul, în viaţa de toate zilele, prin intermediul media şi diverse alte canale de comunicare, el devine şi legitim şi nor­mal, sub pretextul că valorile creştine nu funcţio­nează. În acest fel se şi subvenţionează se şi pro­movează disfuncţionalismul. De bună seamă, este evident faptul că tot ce este anormal, într-o societate de tip tradiţional, devine normal, valorile sunt răstur­nate, iar războiul cultural este în plină desfăşurare. Anti-cultura capătă valoare! Pe scurt, prin intrerme­diul marxismului cultural, în forma sa manifestă, statul de tip socialist, apoi cel comunist, se instalează subtil şi ne domină pe nesimţite. Altfel formulat, marxismul cultural, noul flagel al lumii contempo­rane, face posibilă funcţionarea societăţilor de tip socialist, societăţi ale căror carenţe, în cel mai fericit caz, vor sfârşi în totalitarisme ce vor mutila fiinţa umană. În varianta pesimistă, vor arde violent, la propriu, tot, folosind pornirile noastre necontrolate şi anti-cultura, ca valoare!

Meditând, pe îndelete, la cele scrise acum şi aici, şi asupra vremurilor pe care le-am trăit, meditând şi la spusele mai marilor vremurilor mele („proprietatea e un moft” – tovarăşul Iliescu, „sunt liber cugetă­tor”, La ce bun creştinismul, când în cei peste două mii de ani, nu a adus nimic?! „sunt liber cugetător” – tot tătucul nostru Iliescu, dar şi ceilalţi ce au urmat după el; „decât într-o familie, mai bine la casa de nebuni, doar acolo lumea e în rândul lumii!” Curvele la curve… Şi curve, berechet! Cacavele la cacavele… Mitocani la mitocani! Şi mitocani câtă frunză, câtă iarbă” – gazetele de culturalizat plebea telectuală; „ce atâta patriotism, naţiunea e un concept gol de conţinut?!” – sociologii-politruci ai timpurilor în care trăim; trec la cele trecute; îmi dau seama prin ce m-au purtat paşii, pe unde calc acum şi cam ce gust au avut societăţile sub cupola cărora am trudit şi încă mai oftăm. Sper să aflaţi şi voi.

P.S. Pui mic, am purtat această discuție cu semenii, avându-te în gând.  Da, „din ce este cel mai mult gândul este!”.  Dacă  ai fost o idee mai atentă vremurilor, l-ai și auzit. Cum ce?! Gândul! Oricum, află că, zilnic, pe aici, pe la mine,  umblă un cerc pe drum.  Trece și pe la tine.   Să fie…?!  Să nu fie…?! Dar e!… Cerc e!. Uf, uf, uf, în sus, uf, uf, în jos. Ca o locomotivă cu aburi! În urma sa vârtejul, ăla, alea…  Ies oamenii, se uită… Mda, L-am văzut. „Mirosea a sferă, a rotund perfect!”. Ai grijă, să nu-ți scape! În urma lui vârtejul, ăla, alea…  Ăia ce nu ies din vorbă partidului… Apoi, răzmerița! Mda!… De bine să fie, că în rest, răbdăm de toate! Cică de-aia ne-a fost dată răbdarea! Eu, noi, ăștia ca mine, voi o să alegeți! Sper să alegeți bine!

sursă: art-emis.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

spot_img

ULTIMELE ŞTIRI

Novak Djokovic: “Înainte de a fi sportiv sunt creștin ortodox”

Pentru longevivul, titratul și experimentatul tenismen Novak Djokovic, viața lui personală, familială și sportivă reprezintă și o mărturisire de credință. Chiar dacă uneori manifestă...

Bogdan Comaroni despre conspirația sâmburelui care tratează cancerul, dar pe care...

Autor: Oana-Medeea Groza În emisiunea „Dincolo de propagandă”, moderată de Andrei Gușă la Radio Gold FM, jurnalistul Bogdan Comaroni a demascat industria alimentară și Big...

Serialul ”Ficțiunea mea despre adevărul lor.” Maeștrii sinuciderilor au lucrat și...

Autor: Silviu Radu Când am început să-mi scriu cărțile, m-am gândit intens la o modalitate de a-mi descrie munca printr-o frază scurtă și puternică. Așa...

Pactul Trump – Putin. România, predată Franței!

Cum se va încheia conflictul din Ucraina, asta vrea să știe toată lumea, mai ales că Donald Trump s-a lăudat, deja, că va pune...

Urmăreşte-ne

23,188FaniÎmi place
4,892CititoriConectați-vă
67,100CititoriConectați-vă

Din categorie

spot_img