(transcriere din emisiunea Geopolitica la Zi cu Daria Gușă la Gold FM)
Să trecem acum și la Rusia și China. Pentru că, oricât insistă unii analiști occidentali că Rusia și China sunt, de fapt, în competiție, cele două țări desfășoară o politică externă prin care își completează reciproc lipsurile. China, care stă foarte bine din punct de vedere economic, vine cu o influență economică majoră asupra țărilor în curs de dezvoltare și preia povara financiară a construirii de noi infrastructuri. De cealaltă parte, Rusia are o influență considerabilă în domeniul securității, din punct de vedere militar. Dispune de o tehnologie foarte bună și s-a concentrat intens pe acest domeniu în ultimele decenii. În plus, Rusia are și soft power în multe părți ale lumii – adică influență culturală, normativă, civilizațională – prin care reușește să influențeze semnificativ cetățenii altor state.
Această putere nu derivă doar din lunga istorie a Rusiei, ci și din imaginea sa recentă de principală opoziție față de modul de viață și deciziile Occidentului. Am ales Asia Centrală ca studiu de caz, deoarece acolo se află țări bogate în resurse – de la metale rare, la gaze și petrol – și cu populații educate, care au reușit deja performanțe importante în domeniul IT. Până acum 12-13 ani, aceste țări erau încă percepute ca viitoare membre ale sferei de influență occidentală. Europa și SUA au fost foarte implicate în Asia Centrală atât la începutul, cât și la finalul secolului XX.
Această cursă pentru influență în Asia Centrală poartă denumirea de „Noul Mare Joc”, o referire directă la „Marele Joc” din secolul al XIX-lea, când Imperiul Britanic și cel Rus se confruntau pentru controlul asupra regiunii. În ultimii ani, însă, am observat că SUA s-a retras aproape complet din zonă, mai ales după retragerea trupelor din Afganistan. Europa, deși are nevoie de aceste țări ca alternativă energetică la Rusia, nu este suficient de puternică pentru a câștiga acest „Mare Joc”. Deși țările din Asia Centrală sunt atrase de Europa și și-ar dori relații mai strânse, în realitate, Europa nu are forța necesară pentru a se impune.
În afara Europei și a SUA, doar Rusia și China mai sunt active în regiune. Deși în teorie majoritatea țărilor din Asia Centrală adoptă politici externe multivectoriale – adică nu se aliază exclusiv cu nicio putere și încearcă să mențină relații bune cu cât mai multe state pentru a obține beneficii variate –, în practică aproape toate aceste țări sunt dependente de China, de Rusia sau de ambele.
De exemplu, Turkmenistanul, singura țară din lume cu statut de neutralitate recunoscut prin Constituție și acceptat de ONU, are o economie care depinde în proporție de peste 80% de exporturile către China. Așadar, în mod evident, nu poate fi considerată o țară cu adevărat neutră dacă întreaga sa economie este legată de China.
Poate mulți se întreabă cum mai are Rusia un rol în această ecuație, dacă China deține o asemenea putere. Răspunsul este că relația dintre cele două state este una extrem de pragmatică. China se autoconstrânge în mod calculat pentru a nu pătrunde prea mult în aria de influență a Rusiei, mai ales în ceea ce privește securitatea. În schimb, Rusia acceptă ascensiunea economică a Chinei în regiune, atâta timp cât își păstrează rolul de hegemon în domeniul securității regionale.
China a pătruns inițial în Asia Centrală în momentul în care a devenit importator de petrol și gaze – în 1993, respectiv în 2006. Până atunci, China era autosuficientă din punct de vedere energetic. Începând cu 2008, a devenit cel mai mare investitor din regiune, din nevoia acută de resurse. Ulterior, investițiile chineze au crescut și mai mult odată cu lansarea inițiativei Belt and Road (OBOR) – noul Drum al Mătăsii.
Țările din Asia Centrală sunt esențiale în acest proiect. Ca urmare, peste tot în regiune activează numeroase firme chinezești. De exemplu, un sfert din petrolul Kazahstanului este extras de firme chineze, iar Uzbekistanul exportă 50% din gazele sale în China. China a construit și un gazoduct care leagă întreaga Asie Centrală de teritoriul său, trecând prin Uzbekistan. Astfel, influența economică a Chinei în regiune este uriașă.
Faptul că a reușit să creeze rute alternative de export pentru aceste resurse este un aspect strategic foarte important, deoarece oferă o alternativă la rutele controlate de Rusia. Din punct de vedere economic, Rusia continuă totuși să aibă o influență majoră, deoarece majoritatea gazoductelor din regiune au fost construite în perioada sovietică și trec prin teritoriul rus, oferindu-i Moscovei posibilitatea de a bloca oricând exporturile de gaze spre Europa. Faptul că Rusia a permis Chinei să construiască și alte rute arată că axa economică a fost, într-un fel, cedată Beijingului.
Din punct de vedere militar, însă, Moscova rămâne principalul furnizor de securitate în Asia Centrală. Aceasta se datorează atât moștenirii sovietice – care a lăsat în urmă o rețea de instituții și structuri de securitate –, cât și Organizației Tratatului de Securitate Colectivă (CSTO), din care fac parte majoritatea țărilor din regiune. Această organizație are o agendă dictată aproape în totalitate de Rusia. Practic, aceste state nu dispun de capacități militare autonome semnificative și se bazează pe Rusia pentru furnizarea de echipamente, tehnologii și instruirea soldaților.
China nu se compară cu Rusia în privința influenței militare. Implicarea sa se limitează în general la proiecte de supraveghere urbană și combaterea terorismului, mai ales pentru a proteja propriile investiții. În ciuda faptului că atât Rusia, cât și China sunt membre ale Organizației de Cooperare de la Shanghai – o structură regională mai largă de securitate –, această organizație este dominată de Rusia. Moscova a cerut în mod repetat ca organizația să nu capete și o dimensiune economică, tocmai pentru a împiedica China să o transforme într-un instrument propriu de influență. Beijingul a acceptat această condiție, iar partea militară a rămas astfel sub controlul Rusiei.
În ceea ce privește influența culturală și civilizațională, Rusia deține un avantaj clar în Asia Centrală. Este suficient să observăm că majoritatea populației de acolo vorbește limba rusă. Legăturile culturale stabilite în timpul erei sovietice persistă și azi: Rusia are o prezență media puternică, multe școli, iar elitele politice din regiune au fost educate în Rusia. În plus, foarte mulți cetățeni din Asia Centrală lucrează în Rusia și trimit bani acasă – un alt canal de influență socio-economică.
Prin contrast, China nu reușește să atragă populația din regiune în același mod. Deși are parteneriate politice strânse cu guvernele acestor țări, există o sinofobie extinsă în rândul populației. Această ostilitate este alimentată atât de problema minorității uigure – o temă sensibilă pentru multe țări din Asia Centrală și Turcia –, cât și de faptul că în proiectele OBOR nu sunt angajați muncitori locali, ci forță de muncă adusă din China. Asta face ca doar elitele să beneficieze economic, în timp ce omul de rând rămâne exclus.
De aceea, în ciuda dominației sale economice, China are nevoie de Rusia pentru a asigura acea componentă de influență culturală, civilizațională și soft power, pe care ea nu o poate genera singură.
În concluzie, atât Rusia, cât și China sunt extrem de pragmatice în extinderea influenței lor globale. Ele și-au împărțit foarte clar ariile de influență pentru a evita orice confruntare directă. Au depus eforturi mari pentru ca inițiativele care, teoretic, ar putea fi concurente, să fie „legate” într-o strategie comună – conceptul de „linking up”. În mod public, cele două se recunosc reciproc drept lideri în domeniile în care excelează: China pe partea economică, Rusia pe cea militară și culturală.
Această strategie, care s-a consolidat în ultimele două decenii, este deja aplicată și în alte regiuni ale lumii, cum ar fi Africa. Nimic nu împiedică implementarea ei și în Europa. Dacă ne uităm la faptul că SUA a început să se retragă din Europa, iar continentul european devine tot mai deschis unei colaborări economice cu China, Rusia joacă tot mai mult din umbră, influențând politicile interne ale statelor europene. Acesta este tiparul prin care cele două puteri își extind controlul: prin colaborare strategică și împărțirea clară a zonelor de influență.
