În revista spionilor ruși, articol senzațional despre “ascensiunea și decăderea Europei. Se va împlini profeția lui Spengler?” Ce urmărește Narîșkin, om de bază al lui Putin?!

(Textul, apărut în numărul din luna iunie al revistei ISCOADA, editată de către SVR, serviciul de informații externe al Rusiei, condus de către Sergey Narîșkin, este semnat de Aleksei Anatolievici Gromîko, membru corespondent al Academiei Ruse de Științe, director al Institutului European al Academiei Ruse de Științe. SOLIDNEWS prezintă textul integral, și-și cere scuze pentru eventualele mici erori, cauzate de traducerea din rusă realizată cu ajutorul Inteligenței Artificiale.)

De-a lungul secolelor, Europa a fost o sursă de dezvoltare, inovații, progres tehnic și, în același timp, de distrugeri și suferințe. Rusia a cunoscut partea întunecată a expansiunii europene încă din timpul Timpurilor Tulburi, apoi în bătăliile lui Petru I cu Imperiul Suedez și în Războiul Patriotic din 1812, când împotriva noastră s-a ridicat nu doar Franța napoleoniană, ci de fapt o coaliție pan-europeană.

Din epoca Marilor Descoperiri Geografice, europenii au explorat spații noi ale lumii, în majoritatea cazurilor fără menajamente — le-au cucerit și le-au supus. Și au purtat necontenit războaie între ei pentru sfere de influență și colonii. Imperiile europene au transformat pentru mult timp lumea într-una europocentrică, împărțind între ele cea mai mare parte a acesteia până la sfârșitul secolului al XIX-lea.

După războaiele napoleoniene, Imperiul Rus a atins apogeul puterii, întinzându-se de la Marea Baltică și Marea Neagră până la Oceanul Pacific. După Congresul de la Viena s-a format „concertul puterilor”, și nici măcar Războiul Crimeii, purtat de o nouă coaliție vest-europeană împotriva Rusiei, nu a distrus complet echilibrul de forțe existent între imperiile europene. Ele erau numite europene după locul unde se aflau metropolele, dar partea leului din teritoriile lor se găsea în alte regiuni.

La începutul secolului XX, Europa trăia Epoca Frumoasă (Belle Époque). Lumea Veche privea cu optimism spre viitor, considerându-se că noul secol va fi o perioadă a păcii și prosperității. Un aport important în acest sens l-a avut împăratul rus Nicolae al II-lea, care a inițiat o serie de conferințe de pace la Haga, ale căror decizii ne servesc până astăzi.

Această stare de spirit s-a reflectat pe larg în artă. În 1909, pictorul austriac Gustav Klimt a creat tabloul optimist „Sărutul”. Dar deja în 1913 a venit „vara întregului secol” — ultima vară înaintea catastrofei. Europa a dat naștere Primului Război Mondial, în care a atras și alte țări și continente.

Tocmai atunci, spre sfârșitul măcelului, Oswald Spengler a scris primul volum al tratatului filosofic Declinul Europei. Apogeul imperial al acesteia a rămas pentru totdeauna în trecut, dar un declin deplin, unul veritabil, nu s-a produs – parcă s-a oprit la jumătate de drum. Lumea Veche a supraviețuit și a continuat să pretindă un loc de comandă în politica mondială, cu ajustări în raport cu ambițiile în creștere ale SUA și Japoniei. A fost întreprinsă o tentativă de a crea un „siguranț antirăzboi” – a apărut Liga Națiunilor. Rusia, trecând prin încercări inimaginabile, nu doar că și-a păstrat statalitatea după Marea Revoluție din Octombrie, ci, în esență, a început reconstruirea moștenirii imperiale și, în anii 1930, și-a recâștigat statutul de centru pan-european al puterii.

Dar, ca și cum ar fi încercat să se convingă pe sine de corectitudinea diagnosticului lui Spengler, Europa s-a transformat în epicentrul unui măcel și mai îngrozitor și s-a aruncat cu o forță dublă în prăbușirea prevestită de savantul german. Inițiativele URSS de creare a unui sistem colectiv de securitate nu au fost susținute nici de Franța, nici de Anglia. Al Doilea Război Mondial rămâne exemplul celui mai amplu conflict militar din istoria omenirii. Atunci a fost folosită pentru prima dată arma atomică — în august 1945 americanii au distrus Hiroshima și Nagasaki. Marele Război pentru Apărarea Patriei și faptele eroice ale poporului sovietic au devenit cea mai strălucită pagină din istoria statului rus.

Prin eforturile coaliției antihitleriste, inamicul a fost înfrânt, pentru o vreme a triumfat „spiritul Elbei”, iar în SUA – „cursul rooseveltian”. Sub conducerea „Marelui trio” a fost creată Organizația Națiunilor Unite și întreaga ordine internațională de la Ialta–Potsdam. Europa, pentru prima dată după secolul al XIX-lea, se afla în ascensiune. În estul său și în întreaga adâncime a Eurasiei de Nord, Uniunea Sovietică, care a întrunit în sine moștenirea civilizațiilor europene și orientale, a dobândit statutul de superputere, egală cu SUA. Franța și Marea Britanie, ca reprezentante ale Europei, au intrat și ele în rândul membrilor permanenți ai Consiliului de Securitate al ONU și, ulterior, în rândul statelor nucleare.

În anii Războiului Rece, Europa s-a dovedit a fi divizată, dar de ambele părți ale cortinei de fier munca clocotea. URSS a devenit o putere cosmică recunoscută: a lansat primul satelit artificial al Pământului, a trimis primul om în spațiu. Numele lui Iuri Gagarin a făcut înconjurul globului. În anii 1970, Moscova a obținut paritatea politico-militară cu Washingtonul. A triumfat detensionarea, a fost semnat Actul Final de la Helsinki al Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa. Părțile au început limitarea, iar apoi reducerea armelor strategice ofensive.

În paralel, în vestul Europei se dezvolta cu succes propriul proiect de integrare, în cadrul căruia a luat naștere Comunitatea Economică Europeană, iar mai târziu – Uniunea Europeană.

Părea că, în cadrul doctrinei coexistenței pașnice, diferitele părți ale Europei vor putea și ele, asemenea URSS și SUA, să găsească un limbaj comun și să continue să își aprofundeze cooperarea politică, economică și umanitară. Mai ales după un nou val al Războiului Rece în prima jumătate a anilor 1980.

Dar Rusia a fost lovită de o nouă tragedie – a doua prăbușire a statalității într-un singur secol. Mai târziu, destrămarea Uniunii Sovietice avea să fie numită pe bună dreptate cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului. Însă la început, în Rusia post-perestroika, au predominat stări de spirit optimiste. Uniunea Europeană se extindea activ, iar SUA miza pe „momentul unipolar”.

La începutul secolului XXI, UE devenise atât de puternică încât intenționa să înlocuiască SUA ca lider al lumii occidentale. Sub președinția lui George W. Bush, relațiile dintre Moscova și Washington s-au deteriorat brusc, în timp ce cu Europa unită, dimpotrivă, au crescut colaborarea comercială, economică și investițională. O vreme, ca reacție la invazia SUA și Marii Britanii în Irak în 2003, au început din nou să aibă loc întâlniri ale „Marelui trio”, însă într-o altă componență: Moscova, Berlin, Paris.

Cu toate acestea, Europa nu a reușit să scape de „blestemul lui Spengler” – a început noul ei declin. Motivul a fost, pe de o parte, alegerea unei direcții de distanțare față de Rusia, iar apoi de rupere completă a relațiilor cu ea. Pe de altă parte, revenirea la o supunere necondiționată în siajul geopolitic și ideologic al SUA. Alegând o asemenea strategie, partea europeană a Occidentului a căzut într-o capcană creată de ea însăși – lucru care a devenit clar abia acum, în anii 2020. Tot atunci, UE a început să primească primele lovituri serioase, atât din interior, cât și din exterior. Fiind unul dintre principalii beneficiari ai modelului neoliberal al globalizării, s-a dovedit totodată și printre cei mai afectați de disfuncționalitățile și, ulterior, de prăbușirea acestuia.

Primul semn prevestitor amenințător al prăbușirii ce urma să vină a fost criza financiară din 2007–2009, care s-a transformat într-una economică în toată regula. Planurile UE pentru conducerea globală au fost subminate și de problemele interne, inclusiv criza constituțională și amenințarea fragmentării zonei euro. Sistemele partinice și politice anterioare au început să se destrame, iar în dreapta și în stânga au început să apară mișcări nesistemice de tip „populism nou”. În paralel, s-a instalat conștientizarea faptului că mega-extinderea Uniunii Europene din 2004 nu a adus doar avantaje, ci și dezavantaje considerabile. UE devenea din ce în ce mai eterogenă în componență, iar numărul țărilor membre beneficiare de fonduri a crescut.

În 2015 a izbucnit criza migrației, care, de fapt, nu s-a încheiat nici până astăzi. În UE au intrat milioane de persoane din regiuni non-europene: unii au primit statut de refugiat, alții au devenit migranți ilegali. O parte s-a adaptat la noile țări de reședință, dar mulți au intrat pe piața forței de muncă la negru sau au fost implicați în activități infracționale. O serie de țări europene, odinioară porturi sigure prospere, s-au transformat în zone cu o criminalitate ridicată. De exemplu, în Suedia, grupările criminale etnice s-au extins la dimensiuni istorice, semănând panică în rândul locuitorilor respectuoși ai legii.

Majoritatea migranților care au invadat UE au venit din zone de conflict și războaie civile. Acestea însă nu au fost cauzate atât de motive interne, cât mai ales de intervenții externe. Ca urmare a intervențiilor militare ale SUA și ale aliaților lor europeni, a fost distrusă, în special, statalitatea în Irak și Libia, iar acum haosul s-a extins și în Siria.

Corupția internă a condus la Brexit – ieșirea Marii Britanii din componența UE, a doua cea mai mare economie a uniunii și o putere nucleară. Se poate dezbate cât de bine a fost gândită această decizie de către Londra. Însă, dacă climatul politic din interiorul Uniunii Europene ar fi fost mai favorabil, iar organele supranaționale nu ar fi tins către tot mai multă putere, susținătorii Brexitului nu ar fi reușit să obțină sprijinul majorității populației.

În ultimii ani, călcâiul lui Ahile al Uniunii Europene a devenit dogmatizarea excesivă a gândirii politice și îndoctrinarea, pe fundalul promovării active a agendei neoliberale economice și sociale și a „cursului verde”. Tot aici se încadrează rigidizarea discursului public și dispariția evidentă a pluralismului de opinii. După reunificarea Crimeei cu Rusia în 2014 și odată cu începerea operațiunii militare speciale, sperietoarea amenințării ruse este folosită intenționat de Bruxelles pentru a consolida și mai mult ramura executivă a puterii în UE. Pe măsură ce timpul trece, conjunctura politică și oportunitatea au început tot mai mult să subordoneze interesele economice ale propriilor întreprinderi și cetățeni, să deformeze legile economiei de piață, să încurajeze mecanismele concurenței neloiale.

Și vina pentru aceasta revine în mare măsură Comisiei Europene, în frunte cu actuala sa președintă Ursula von der Leyen. Occidentul european se cufundă rapid într-o criză de leadership politic, în care selecția naturală a talentelor și principiul meritocrației aproape că nu mai funcționează, iar în posturi-cheie supranaționale ajung persoane din ce în ce mai puțin pregătite pentru o muncă responsabilă, dar extrem de ambițioase și pline de sine. Procese similare se desfășoară și la nivel național, așa cum a demonstrat, de exemplu, instabilitatea guvernamentală din Marea Britanie și scăderea record a popularității președintelui și a guvernului în Franța.

Un exemplu și mai evident – o serie de decizii strategice eronate ale politicienilor germani, prin „eforturile” cărora Germania, în ultimii doi ani, a ajuns în recesiune. Incompetența verzilor, inclusiv a fostului vicecancelar și ministru al economiei Robert Habeck și a ministrei afacerilor externe Annalena Baerbock, a devenit proverbială. Ei și predecesorii lor au distrus practic industria nucleară și cea a cărbunelui din Germania, au împins în criză prelungită sectorul auto, metalurgia, industria chimică și alte ramuri-cheie ale economiei Republicii Federale Germania.

Miopia progresivă a clasei politice europene a dus la faptul că majoritatea liderilor UE, chiar și în toamna anului 2024, nu au realizat evidența: că la putere în SUA va reveni Donald Trump. Mulți, până la alegerile din noiembrie, și-au exprimat deschis sprijinul pentru Joe Biden, iar apoi și pentru Kamala Harris. Unii, în special premierul Poloniei Donald Tusk și șeful Ministerului de Externe britanic David Lammy, au ajuns până la insulte directe la adresa lui Trump.

Acum însă, când în America a început un proces chinuitor de autoepurare internă și de revizuire a dogmelor și clișeelor învechite ale politicii externe — inclusiv împărțirea ideologică a lumii în „democrații” și „autocrații” — partea europeană a Occidentului merge cu încăpățânare într-o direcție diametral opusă, înăsprind șuruburile ideologice și angajându-se într-o „vânătoare de vrăjitoare”. Astăzi, cenzura ideologică în UE a atins proporții fără precedent. Intimidarea celor care nu sunt de acord și a opozanților politici ia forme tot mai urâte, așa cum au demonstrat, de exemplu, recentele alegeri prezidențiale din România și verdictul judiciar dubios în cazul lui Marine Le Pen din Franța, care o privează de posibilitatea de a participa la campania prezidențială din 2027.

Toți cei care ies din linia principală a vechii ordini sunt supuși presiunilor și tentativelor de ostracizare, așa cum se întâmplă cu Budapesta, Bratislava, Belgrad și multe altele.

Occidentul european a reacționat într-un mod particular la „a doua venire” a lui Trump. Luând decizia de a prelua ștafeta „povarei lumii libere”, conducerea UE a mizat pe exact ceea ce actualul președinte american și susținătorii săi încearcă să abandoneze: prelungirea maximă a crizei ucrainene, refuzul de a recunoaște interesele legitime de securitate ale Rusiei, continuarea războiului sancționar autodistructiv împotriva Moscovei.

Paradoxal, dar în timp ce acționează împotriva administrației de la Casa Albă, țările UE reușesc simultan să aloce tot mai mulți bani pentru achiziționarea nu a propriei, ci a producției militare americane, umflând propriile bugete militare. Și aceasta se face fie prin extragerea fondurilor din sectorul civil al economiei, fie prin atragerea lor de pe piețele financiare prin creșterea datoriei de stat. Arătând teatral colții lui Trump, europenii își intensifică achizițiile de GNL scump din SUA, care este extras, pe deasupra, prin tehnologii „murdare” de fracturare hidraulică.

Continuă și urmărirea încăpățânată a planurilor de extindere a Uniunii Europene, inclusiv prin includerea Ucrainei în componența sa. Acum, însă, liderii europeni declară deschis că la baza procesului de extindere a UE nu mai stă ideea creșterii bunăstării generale și a prosperității țărilor membre, ci anumite „interese geopolitice”. Care este beneficiul acestor „interese” pentru cetățenii obișnuiți ai Uniunii, nimeni nu mai explică, și probabil nici nu poate, din moment ce acest beneficiu lipsește.

Astăzi se poate constata cu toată claritatea că o serie de erori strategice și diverse crize, atât în dezvoltarea internă, cât și în politica externă a Uniunii Europene, duc din nou partea europeană a Occidentului către marginalizare. De-a lungul multor ani, UE se confruntă cu stagnare, cu o succesiune de recesiuni, cu o melancolie socială și cu o dezindustrializare în creștere, ceea ce, de facto, conduce la demontarea întregului proiect prosper de altădată al „statului bunăstării”.

Mai mult, autoritățile Uniunii Europene au renunțat la fosta filozofie a „puterii blânde”, dedicându-se militarizării și intensificării cursei înarmărilor. Ineficiența acțiunilor europene este evidentă nu doar în Rusia, ci chiar și în SUA, lucru demonstrat de recenta intervenție a vicepreședintelui J. D. Vance la Conferința de Securitate de la München. În general, profeția lui Spengler devine mai actuală ca niciodată.

sursa: svr.gov.ru