Autor: Liviu Alexa
Ce scriam eu acum 14 zile? Ei bine, Guțanu a murit. Cu totul “întâmplǎtor”.Pe 17 noiembrie, adica acum 14 zile, scriam asta: Ei bine, a murit. De tot. Se curǎțǎ frumos masa pentru dosarul lui Coldea – dupǎ Dumbravǎ, acum şi Guțanu. O mai țineți minte pe tanti Alina Bica?Era mare smardoaică la vremea funcției ei (şi mare iubitoare de cotor), a stat la cutie in Italia fără să facă o zi de închisoare. Deși a lăsat impresia că și-a rezolvat problemele de natură legală, după ce o instanță din Bari a decis că aceasta și-a executat deja pedeapsa, în realitate situația Alinei Bica a rămas neschimbată în restul statelor. Mandatul european de arestare emis de autoritățile române a rămas activ, iar fosta șefă a DIICOT riscă să fie încarcerată imediat ce părăsește teritoriul Italiei. Pentru că fraieri disperați sunt destui, după 4 ani de „tăcere” și ascuns după raftul pizzeriei ei, Alin Bica a ieșit la aer cu un cont de TikTok unde dă sfaturi juridice fugitivilor penali. Ia uitați ce frumos, probabil că și Dani Mocanu i-a ajuns client: Un mesaj interesant de 1 Decembriede Andra Pintican Eram in Bahamas, pe vapor, acum multi ani de 1 decembrie. Lucram pe punte, era o căldură de abia respirai si eram convinsa ca până de Crăciun se vor topi toate decoratiunile din brazii artificiali. Și visam la acasa. Doamne, as fi mâncat niște cârnați și murături și cu ochii . Aveam vreo 26 de ani și îmi era un dor de casă cumplit. Dor de fiica mea. Când am avut ocazia să rămân în Miami am zis pas și am fugit mâncând pământul înapoi acasă. Nu pt ca mă simt vreo patriotă. Dar pt ca aici e altceva , se simte altfel și nici nu știu să explic. In ultimii ani am avut ocazia sa plec din țară de multe ori, dar nu ma dau plecată . Habar n am de ce. Între timp mi-au mai crescut niște fire de păr alb și deși iubesc sa fiu aici, nu pot sa nu văd tot ce ascunde Romania sub preș. Copilăria mea a sunat așa: „Săracă țară bogată, mereu ai fost supărată.” „Suntem săraci și plini de amar, munca noastră-i în zadar, Doamne, ocrotește-i pe români.” Atunci era doar folclor. Azi văd că a fost un soi de diagnoză. Refrenurile astea nu sunt doar melodii, sunt oglinzi ale unei programări colective. Așa ca azi, de 1 Decembrie o să zic ceva ce strică digestia fasolei cu ciolan: România trăiește cu un Collective Post Traumatic Stress Disorder. O rană transgenerațională formată din frică, sărăcie, rușine, obediență, supraviețuire, autoritate abuzivă, violență normalizată, mândrie folosită ca anestezic. Și multe din lucrurile cu care ne „mândrim” sunt, de fapt, simptome ale acestei traume: Suntem mandri că „suntem harnici”, dar nu ne uităm că de fapt supraepuizarea asta a fost de fapt strategie de supraviețuire; Ne lăudăm că „suntem ospitalieri” fără să vedem că la cât am fost de invadați am rămas cu o “people pleasing culture” ca să ne conservăm siguranța ; Așa ne mai place că „răbdăm mult” , că suntem “puternici” dar nu vedem toleranța la abuz transmisă din generație în generație; Suntem mândri că „românul se descurcă”, dar în realitate doar am învățat să supraviețuim în sistemele care ne-au vrut dezmembrați și docili. Ne lăudăm că „nu ne plângem”, dar tăcerea asta e doar un reflex din comunism. De asta nu spunem nimic când nu mai putem sau când vedem abuzul chiar în fața noastră. Și da, suntem și faini, avem o mulțime de calități, dar aici nu e despre a ne umfla ego-ul. E despre a ne uita drept la cine suntem, ce cărăm cu noi și ce ne dorim. Vorbim de o țară pro-europeană, de educație, de vindecare, de progres. Dar nu vorbim la nivel colectiv , despre tot ce ne împiedică să ajungem acolo și mai ales despre structura rădăcinilor și tradițiilor pe care vrem să construim. Nu mai putem romantiza rănile unui popor doar ca să pretindem că „scoatem ce e mai bun din ce avem”. Nu mai putem privi atâtea răni și să le numim trăsături naționale. Și clar …nu ne mai putem reduce la fasole cu ciolan și o horă! Azi, singura formă de patriotism pe care o testez pe pielea mea e: curiozitatea. Să investighez și să înțeleg cine suntem noi de fapt, ce cărăm după noi și să onorez ce descopăr fără să pun sclipici peste. Paradoxul e că azi sărbătorim Marea Unire, în timp ce în România sunt mai multe Românii decât avem curaj să recunoaștem. Simți și tu asta ? Imbecilii de la KauflandSi aici nu pun la socoteala conducerea, cu baiatul ala vaginofil, pretenar cu Codin Maticiuc. Aici ma refer la pizdutele si pizdificatii din departamentul de comunicare de la Kaufland. Stiti, genul ala de new generation cu par albastru, ochelari mari de tocilara porno si haine lǎlâi care isi spun “creative strategyst”, “social media channel manager” si alte cacacele de denumiri. Astora le vine cheful sa faca tampenii FIX inainte de sarbatorile mari din an. Daca as fi consultant de corporate, le-as bloca accesul la conturile de social media tuturor pe perioada sarbatorilor, fiindca exact atunci cuiva “creativ” i se nazare sa faca un rahat. Cum e cel de mai jos. S-a gasit departamentul de social media de la Kaufland sa fie “funny” si “dlǎgutz” inainte de 1 Decembrie si sa le traga un perdaf “finutz” clientilor români de pe spatele si din buzunarele carora au umflat in ultimii 5 ani aproape 20 de MILIARDE DE EURO… … si au facut ei o lista de reprosuri cu ce fac clientii români cand cumpara de la Kaufland. Sunt atat de convins ca papagalilor de la marketing li s-a parut “miningful” postarea! Fiindca ei sunt o generatie de cretinoizi lipsiti de inteligenta emotionala si… atata pot. Haha, noroc ca românii au reactionat imediat si le-au umplut frigiderele neigienizate cu “carne”: Suntem vai de curu’ nostru şi aştia ne împing la rǎzboide Dan Alexandru Dacă tot avem azi paradă militară, hai să îmi calc pe suflet să mai scriu şi ceva mioritic. Apropo de UE şi hai că suntem tari, rupem ruşii dacă dau peste noi. Ce a ieșit la wargame-ul NATO din România (noiembrie 2025)? Adunate de prin surse. Publice 😀 Fix ce știa orice om onest: Europa nu se poate apăra singură nici dacă îi pui un Dumnezeu mai mic în vârf de stat-major. Astea sunt datele „de teren”, nu poveștile vândute la Bruxelles: – 10 zile pentru ca o brigadă franceză să ajungă în Cincu. – 11 trenuri, 15 convoaie, 5 avioane ca să miști o singură brigadă. – Un tren cu 20 de platforme a stat ore în şir în Curtici pentru… hârtii. – Poduri și tuneluri din Balcani care NU suportă tancuri Leclerc. – Ecartament diferit între Grecia și Bulgaria → transbordare manuală ca în 1916. – Drumuri din sudul Bulgariei pe care nu intră convoaie de 60–70 de tone. – Portul Constanța: poate primi 1–2 nave mari, restul la ancoră. – Salonic = bottleneck absolut: un singur terminal militar funcțional. La sosire în România? Zero stocuri pre-poziționate. Nici 155 mm, nici piese de schimb, nici carburant. Totul adus din Franța și Germania „în timp real”. Cât durează să miști o brigadă europeană la front fără americani? 👉 10–14 zile. Cu americanii? 👉 3–5 zile. Adică diferența dintre „apărare credibilă” și a pierde teritoriu în prima săptămână. Asta e realitatea, nu visul umed de la Bruxelles despre „autonomie strategică”. Europa e un gigant birocratic care moare pe drum, la vamă, la gabarit, în port, pe calea ferată și în tunele cu limită la 40 de tone. Și totuși, îi mai auzi cum se bat cu pumnul în piept că „ne apărăm singuri” în timp ce la un exercițiu controlat şi pregătit juma de an sau mai mult se fac de băcănie. Fix asta iese când transformi securitatea într-o anexă administrativă și îți imaginezi că poți înlocui logistica americană cu powerpoint-uri. Dacă asta e „armata europeană”, să ne ferească Dumnezeu de varianta pe bune. Un gând de 1 Decembrie. De veghe în cazemata bucătărieide Liviu Alexa Rămân singur, adeseori, în bucătărie. Bucătăria e ca o țară: aragazul arde doar când îi aprindem scânteia și pe el se coc doar gândurile care ne plac, dar adeseori gândurile se ard. În bucătărie, avem frigiderul în care ținem la rece speranțele și visurile, le mai dezghețăm când se strică temporal sau când nu mai avem chef să inventăm ceva nou de visat. În bucătărie, sunt bucuriile vieților noastre, un chips mărunt pe care îl ronțăim înainte de culcare mințindu-ne că încă mai avem plăceri, mai sunt aparate cumpărate degeaba, la impuls, pentru visele de moment când jurăm că vom face diete și detoxifieri sufletești, dar pe care le-am folosit acum un an o singură dată, apoi ne-am dat seama că nu mai avem timp de “prostii”. În bucătărie, avem galantarul cu mirodenii, aici o vegeta, reminder al vremilor cu pită cu untură, dincolo niște cardamom de când am fost în nunta de miere din Thailanda de la care au trecut 21 de ani. În bucătărie, zace un prosop jilav cu care ne ștergem pe inimă după ce am șters farfuriile clișeelor vieții noastre, o sticlă de țuică mică de la nunta lui Sorina, pe care nu am mai sunat-o de 4 ani. Și mai avem șervețele. Cu care ne ștergem la gură de minciunile de peste zi. Șervețelele, singurele care nu-s destule niciodatǎ. 1 DECEMBRIEde Dan Diaconu A fi patriot nu înseamnă a te înfășura în tricolor, a purta un fular țipător sau a agita un steag. A fi patriot nu înseamnă a rosti discursuri sforăitoare sau a falsifica pozitiv istoria. Și, cu siguranță, nu înseamnă a te pune în ipostaze penibile, a striga „Ro-mâ-ni-a” ca la galerie. A fi patriot e diferit de toate acestea. E infinit mai complicat pentru unul care vrea s-o facă pe patriotul și infinit mai simplu pentru cel care e patriot. Toate acestea pentru că a fi patriot e o stare firească a ta, ca ființă. E un fel normal de a trăi, care nu te scoate cu absolut nimic în evidență. Și asta pentru că știi că ești normal, că trăiești în normalitate. Doar că, spre deosebire de unii dintre cei cu care interacționezi, tu mai ai ceva care-ți dă o altă putere, care te face să te raportezi diferit la lume și la absolut tot ce se întâmplă în jurul tău. Toată copilăria ai simțit – chiar dacă ți-ai dat seama mai târziu – că lumea e a ta, că nimic rău nu ți se poate întâmpla. De aceea nu prea cunoșteai frică. Și chiar și atunci când ai început să conștientizezi sentimentul de frică, știai că e ceva care te protejează, o forță imbatabilă. Da, ai ghicit, părinții! Nimic nu e mai puternic decât un părinte care-și ocrotește copilul, iar tu știai asta. Și fix de aceea lumea toată era a ta. Ei bine, crescând, treptat te îndepărtezi de părinți pentru a-ți face rostul tău în lume. E normal, trebuie să iei întreg universul în piept, trebuie să-ți asumi responsabilități, să-ți propria cale prin lume. Atunci înțelegi pericolele și devii din ce în ce mai puternic. Însă, indiferent de puterea ta, de ceea ce ai face sau n-ai face, părinții stau undeva în proximitatea ta. Indiferent cât de departe ai fi de ei, cât de ocupat sau de epuizat ai fi, ei sunt lângă tine. Și-ți dau putere, indiferent dacă simți asta sau nu. Ei bine, imaginează-ți ce se întâmplă atunci când nu ai doar doi părinți, ci un număr copleșitor de mare de apropiați precum părinții. Și, cu siguranță ai, doar știi bine că nu doar părinții te-au protejat, ci și bunicii tăi. Dacă ai apucat să ai un străbunic, i-ai văzut probabil o mică lacrimă în colțul ochiului și ai perceput un sentiment, o rezonanță, în ciuda faptului că vă despărțea un hău. Nu știu dacă ai realizat ceva simplu, anume că fiecare om are doi părinți, patru bunici, opt străbunici, șaisprezece stră-străbunici s.a.m.d. Sunt atât de mulți încât n-ai auzit de ei. S-au pierdut undeva în negura timpului. Dar ceea ce probabil nu ai conștientizat e că tu ești ecoul lor. Și-ar mai fi ceva. Sunt atât de mulți încât, dacă ne-am strânge toți dintr-o regiune sau dintr-o țară, am constata că suntem cumva rude. Și o știm fără să avem nevoie de demonstrații docte, doar de-a lungul și de-a latul țării vorbim aceeași limbă, avem cam aceleași idealuri, aceleași defecte, aceleași instincte. Treceam întâmplător pe la periferia unui oraș italian. la un moment dat, când drumul se strâmta, amdat peste o nebunie de mașini parcate alandala, făcându-mă să gândesc că e un haos de parcă am fi în România. Nici n-a apucat să-mi ajungă gândul pe buze că mi-a ajuns la ureche o muzică familiară, lăsându-mă cuprins de o stranie perplexiatte. Fără să-mi dau seama, ajunsesem în România! O groază de români care lucrau pe-acolo își făcuseră un obicei din a se întâlni la sfârșitul săptămânii în acel loc unde mâncau împreună, vorbeau, schimbau impresii, dar, cel mai important, încingeau hore și sârbe așa cum fuseseră obișnuiți în țară. Brusc, fără să-mi dau seama, am simțit aceeași vibrație, parcându-mi mașina la fel de haotic pentru a putea să fiu parte a petrecerii. Cumva, acea îmbrățișare pe care o simți inconștient în astfel de momente este cea mai vizibilă și, în același timp, subtilă manifestare a patriotismului. Întrucât a fi patriot înseamnă a fi parte! A fi parte din ceea ce e lângă tine e doar o parte. Atunci când ești patriot, față de instinctele acestea normale mai simți ceva, anume vocea pământului. Simți că fiecare bucată din țara ta e vie pentru că sub glia aia sunt înmormântați strămoșii tăi, a căror voce o auzi sau o percepi cumva. Știi că fiecare palmă de pământ a avut, de-a lungul vremii, un apărător al său, iar acel apărător a fost și este parte a familiei tale. Când ești patriot te simți nu numai pe tine, ci întregul șir de strămoși ai tăi. Ești mândru de faptele celor mai proeminenți dintre ei, simți că te înalți atunci când le readuci în atenția altora aventurile lor și modul în care, chiar dacă sorții păreau a li se opune, au întors voința vremurilor pentru a-ți face ție loc pe lumea asta. De-aceea întotdeauna acasă e mai cald, de-aceea întotdeauna te întorci pe pământul țării tale. Chiar dacă nu simți, există o reverberație a strămoșilor care te cheamă acasă. Iar atunci când simți că ți s-a cam scurs timpul pe care-l ai pe acest pământ, chemarea devine și mai puternică, iar tu conștientizezi că TREBUIE să-ți petreci eternitatea între ai tăi. Patriotismul nu trebuie idealizat, nu trebuie hiperbolizat sau accentuat deoarece e mai mult de-atât. Patriotismul e starea firească de a fi a celui care vibrează împreună cu cei de-aici și, mai ales, cu cei de dincolo, a căror voce o aude, o simte. De-aceea patriotul nu are frică. E exact asemeni copilului care știe că are întotdeauna părintele protector în spate și că nimic rău nu i se poate întâmpla. În cazul celui care vibrează alături de ai săi, eternitatea iese din abstracțiune, iar viața lui se desfășoară firesc, aducându-i alături nu doar pe cei palpabili, ci și pe cei care-au fost. Cel care vibrează știe că nu e un simplu ecou, ci că e toți ceilalți care-i sunt înaintași. La mulți ani, române! La mulți ani, frate! Iarba rea din holde piară! Piară dușmănia-n țară! Între noi să nu mai fie Decât flori și omenie! |
sursă: strictsecret.com


























