Declarațiile recente ale conducerii Direcția Națională Anticorupție nu reprezintă o simplă critică interinstituțională, ci indică un blocaj structural în funcționarea mecanismelor de control ale statului român. Dincolo de cifre și formulări prudente, mesajul este clar: fluxul de sesizări penale provenite din zona instituțiilor de control este insuficient, iar una dintre explicațiile centrale ține de modul în care Curtea de Conturi își exercită atribuțiile.
Problema nu este una de competență tehnică, ci de finalitate a controlului.
⸻
Obligația legală de sesizare: un standard normativ, nu o opțiune managerială
Potrivit Legii nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi, instituția are obligația de a sesiza organele de urmărire penală atunci când, în exercitarea atribuțiilor sale, constată existența unor indicii privind săvârșirea de fapte penale.
Această obligație are un caracter:
•imperativ, nu facultativ;
•procedural, nu sancționator;
•independent de evaluarea oportunității sau de considerente administrative interne.
În acest cadru, sesizarea penală nu presupune stabilirea vinovăției și nici calificarea juridică definitivă a faptei, atribuții care aparțin exclusiv organelor judiciare. Rolul Curții este limitat, dar esențial: transmiterea indiciilor către autoritatea competentă.
Cu toate acestea, practica curentă indică o tendință de evitare a sesizării, prin reinterpretarea sau reambalarea constatărilor în zona exclusiv administrativă.
⸻
Auditul ca substitut al răspunderii penale – o confuzie instituțională
În numeroase situații, Curtea de Conturi pare să opereze cu o teză implicită potrivit căreia:
•stabilirea unui prejudiciu,
•formularea de recomandări,
•sau inițierea unor măsuri de recuperare
ar putea constitui un răspuns suficient, fără a mai fi necesară sesizarea penală.
Această abordare este juridic eronată.
Răspunderea patrimonială și cea penală funcționează pe planuri distincte, autonome. Recuperarea unui prejudiciu nu înlătură existența unei eventuale infracțiuni, iar controlul financiar nu poate substitui controlul judiciar. Prin menținerea acestei confuzii, Curtea de Conturi limitează accesul justiției la fapte care, prin natura lor, depășesc sfera abaterilor administrative.
⸻
Tipare recurente de diluare a constatărilor
Analiza rapoartelor de audit relevă existența unor tipologii constante care conduc, în practică, la blocarea sesizării penale:
•Prejudicii evidente, rezultate din plăți fără bază legală sau din încălcarea flagrantă a legislației achizițiilor publice, formulate ca simple „deficiențe de procedură”;
•Fragmentarea faptelor, astfel încât conduita unitară să fie prezentată ca o succesiune de abateri minore, lipsite de intenționalitate;
•Invocarea excesivă a lipsei de competență, sub pretextul că instituția nu se poate pronunța asupra încadrării juridice, deși legea nu cere certitudini, ci doar existența unor indicii rezonabile.
Aceste practici nu sunt excepții, ci par să fi devenit parte a unui model funcțional.
⸻
Lentoarea instituțională ca factor de risc juridic
Un element central al acestui model este timpul. Proceduri interne greoaie, avizări succesive și lipsa asumării deciziei de sesizare transformă lentoarea într-un factor de risc juridic major.
Efectele sunt previzibile:
•degradarea probelor;
•apropierea sau împlinirea termenelor de prescripție;
•pierderea interesului penal pentru fapte care, inițial, aveau relevanță.
În acest context, Curtea de Conturi nu mai funcționează ca un mecanism de alertă timpurie, ci ca un filtru pasiv, care atenuează impactul constatărilor asupra sistemului judiciar.
⸻
Concluzie: control fără consecințe, responsabilitate fără efect
Problema Curții de Conturi nu este lipsa atribuțiilor, ci modul în care acestea sunt exercitate. Între obligația legală de sesizare și practica administrativă a evitării s-a creat un decalaj care afectează direct eficiența luptei anticorupție.
În lipsa unei schimbări de abordare, controlul riscă să rămână un exercițiu formal, iar responsabilitatea juridică – o promisiune abstractă. Din această perspectivă, lentoarea nu mai poate fi calificată drept prudență instituțională, ci devine un factor activ al blocajului sistemic.
Pentru cunoscători, aceasta nu este o dispută între instituții, ci o problemă de funcționare a statului:
când instituția care vede neregula nu mai apasă pe trăgaciul sesizării, mecanismul de răspundere se oprește înainte de justiție.
Aurel Badea
