(transcrierea rubricii „Omul Zilei” din emisiunea “Ce-i în Gușă, și-n căpușă!”, de la GOLD FM)
Autor: Cozmin Gușă
Încep prin a explica, pentru cei mai tineri, că Adrian Năstase este o fostă speranță politică a României, un tip școlit, cu alură și consistență intelectuale, arătos și vorbitor de două limbi străine (engleză și franceză). Mulți am pariat pe el, mizând că, în anul 2000, după 10 ani de bâjbâială post-comunistă, va reuși să modernizeze și să racordeze țara pe fluxurile geopolitice care contează. De putut, putea Năstase; de știut, știa Năstase și mai avea un avantaj, pentru că, în urmă cu 25 de ani, când a devenit el premier, mai erau în România politicieni calificați din punct de vedere profesional pe care se putea sprijini. Nu s-a întâmplat așa. La final, Adrian Năstase a dat-o de gard, pe românește. După patru ani de premier, a lăsat o țară cu instituții mafiotizate, o țară privatizată în mod samavolnic, numai bună de siluit de către capitalul extern în anii de coșmar ai mandatelor lui Băsescu, care au fost 10 la număr și au urmat imediat după Năstase. În ceea ce-l privește, din punct de vedere personal, puterea cvasitotală pe care a căpătat-o și a exercitat-o începând cu anul 2001, aproape că l-a distrus ca om. După 2005, a petrecut un deceniu prin procese și chiar o perioadă însemnată în penitenciar – vă amintiți că a încercat să se și sinucidă, în mod tragic. În schimb, a luptat din greu ca să-și păstreze avutul uriaș, dobândit în mod ilicit în cei doar patru ani de putere absolută, care se vede că n-au fost atât de puțini, dacă luăm în considerare averea lui incomensurabilă.
Cum de vorbesc azi despre Adrian Năstase? Simplu: mi s-a semnalat că m-a pomenit zilele trecute într-o discuție pe YouTube cu Dan Andronic și, fiind curios ce anume zice despre mine, am derulat cu viteză dublă întregul talk-show de o oră și jumătate, deci mi-a luat, totuși, 45 de minute. O să revin la final cu ceva din partea discuției despre mine; nu-i chiar atât de importantă, dar lămurește în plus ceea ce zic în titlu. Ascultându-l pe Năstase, așadar, am putut rememora situațiile de acum peste 20 de ani, când totul era încă posibil pentru România, la modul pozitiv, pentru România, dar și pentru Adrian Năstase, personal, în sens constructiv și profitabil. Atunci se beneficia încă de un potențial excepțional al țării din punct de vedere economico-societal, geopolitic, chiar uman, adică ceva ce putea fi fructificat ușor și ar fi dat românilor garanția unui trai confortabil și onorabil, cel puțin la nivelul Poloniei, ca să dau un exemplu similar. Năstase sugerează toate aceste lucruri în discuția lui cu Dan Andronic, se împăunează, însă, la pachet cu niște pseudo-realizări ce s-au dovedit, în final, dezastre – dau doar două exemple: privatizarea Sidex sau autostrada Bechtel -, dar în emisiune trece în revistă și destule situații ce ar fi putut genera un parcurs bun. Chiar vă invit pe cei interesați de istoria recentă să ascultați dialogul pe YouTube.
Concluzia mea este legată, însă, de ceva aparte, propriu lui Adrian Năstase și evidențiat și în emisiune, anume mințitul prin omisiune. Asta-i o procedură pe care și oamenii de rând o practică, politicienii, în orice caz, dar doar atunci când trebuie să administreze vreo situație operativă și n-au altă soluție. Adrian Năstase a fost, însă, un om de stat în România timp de 15 ani și mințitul prin omisiune, la distanță de 20-30 de ani de la anumite evenimente, îl arată în poziția de om învins de soartă, ce nu pricepe în ruptul capului că doar spunând adevărul, atât public, cât și sie însuși, ar mai putea să-și asigure o anumită flotabilitate în viață, cu confortul și respectul aferente. Din acest unghi, situația lui apare ca dramatică și chiar e pilduitoare și pentru România, adică degeaba ai potențial, dacă n-ai și fibra și forța să-l pui la treabă – merge și pentru Năstase, merge și pentru România -, pentru că vei sfârși în mod penibil cu lamentări și nostalgii bune de nimic – vedeți și în cazul lui Năstase, vedeți și în cazul României. În final, din ora și jumătate de emisiune, presa a reținut doar că Adrian Năstase îl susține pe Victor Ponta la prezidențiale, ceea ce, vă asigur, prieteni, că din partea lui Năstase e tot o minciună prin omisiune, dar aici prefer să nu intervin acum; e treaba lor cum își împart castraveții, adică Năstase și Ponta.
Las filozofia deoparte la final și lămuresc un subiect care azi este unul de cancan politic. Intenționând să mă ironizeze sau să mă batjocorească legat de lipsa realizărilor mele atunci când am fost Secretar General la PSD, Năstase și-a amintit brusc că eu am făcut totuși ceva, anume că am adus-o pe Elena Udrea în partid, la PSD. Așa e, Elena Udrea a fost, timp de vreo șase luni, consiliera mea, prin 2002, adică atunci când eram Secretar General. Am și spus public că Elena a fost harnică și eficientă în acea perioadă. Deși eram în relații apropiate în acele vremuri și cu ea, și cu soțul ei, Dorin Cocoș, eu, să știți, că n-am vrut ca ea să vină la PSD, am avut anumite motive care nu sunt secrete, ba chiar sunt comice oarecum, dar prefer să nu le expun. Deci eu am refuzat-o inițial pe Elena Udrea, însă cel care m-a rugat în mod special să o integrez în activitatea de la partid ca și consilier al meu (și nu mai puteam să refuz, că doar era șeful meu direct) a fost chiar acest Adrian Năstase, iar treaba în acele vremuri a fost de notorietate în cercul nostru de cunoscuți; dar asta n-a mai specificat Năstase în discuția lui cu Dan Andronic, tocmai pentru că gândirea și emisia lui sunt înglodate de minciuni prin omisiune și să știți că sunt convins că nici azi, la 75 de ani, el n-a priceput că așa ceva este mereu un joc, dar doar în favoarea adversarilor.
