Omul este o mașină de produs iluzii. Iluzii sociale, economice, politice, dar mai ales metafizice. Așa se face că de-a lungul istoriei, ființa umană și-a imaginat regimuri politice utopice, societăți prospere, paradisuri terestre și grădini edenice, zei, zeițe, nimfe, naiade, zâne, iele, titani, hecatonchiri, giganți, muze, gorgone, hore, moire și ursitoare.
Crizele existențiale, accesele de dezgust de viață( taedium vitae), spleenul, stările abulice, nonsensul, conștientizarea absurdului lumii, excesul de luciditate etc., în definitiv, tabloul simptomatic pe care medicii îl asimilează depresiei este, în opinia lui Gabriel Liiceanu, “o dezagregare a sistemului de iluzii în virtutea căruia înaintăm, făptuim, ne agităm, dăm contur clipei următoare şi zilei de mâine. “Sistemul de iluzii” ― acesta este pintenul întregii noastre vieţi,”morcovul existenţial” pe care viaţa ni-l aşază şi ni-l flutură sub nas, planurile pe care le alcătuim din propria noastră substanţă vitală şi pe care le ridicăm, ca pe un prunc nou-născut, deasupra capului nostru, pentru a le aşeza apoi, de îndată ce le-am făcut, la o distanţă convenabilă de locul în care ne aflăm, urmărindu-le neabătut prin ani, asemeni unui animal care merge, halucinat, pe urma de miros a hranei sale. Aşa se naşte sensul vieţii noastre. Numai că hrana pe care o adulmecăm fără încetare cu fiecare zi nou începută, noi sîntem cei care o secretăm şi tocmai fabricarea aceasta neîntreruptă a “sistemului de iluzii” este garanţia sănătăţii noastre mentale(vezi Gabriel Liiceanu, Ușa interzisă, Humanitas, București, 2001, p.10).
Omul vine în lume deja tarat, echipat genetic cu instincte, cu propensiuni native pentru procreație sexualitate, hrană, cu mecanisme de autoiluzionare etc.
Selecția naturală se manifestă doar în ordinea animalului, a instictivității. Nu există o selecție spirituală, nu se perpetuează inteligența, creativitatea, sensibilitatea, ci dimpotrivă se perpetuează caracterele fizice forța frumusețea, simplitatea. Dar pentru a descrie aceste mecanisme, mai exact, lipsa lor, contrastul dintre cele două tipuri de selecție, este nevoie de un Freud care să teoretizeze nu specia, ci spiritul.
Precaritatea condiției umane face necesară fenomenul “călăuzirii”, a călăuzei care să ne scoată din prizonieratul speciei și să ne conducă spre sinele nostru intim, spre patria metafizică din care am căzut în urma culpei primordiale.
O astfel de idee este prezentă într-un film al celui mai mare regizor rus, creatorul filmului creștin, Andrei Trakovski.E vorba de filmul “Stalker”(“Călăuza”), al cărui scenariu este scris după o nuvelă science-fiction a fraților Arkadi şi Boris Strugațki, „Picnic la margine de drum”.
În „Călăuza”, regizorul Andrei Tarkovski surprinde lumea aceea sovietică ternă, cenușie, mizeră, carcerală, o lume de iad, lipsită de speranță, un soi societate împietrită în timp, o eternitate sordidă, concentraționară, Prin urmare, filmul „Călăuza” este și o critică la adresa totalitarismului sovietic. În această cheie hermeneutică, „Zona”, în care se află „Camera dorințelor”, ar fi un simbol al lumii libere.Aici apare misterul, miraculosul ca un contrast între lumea comunistă și cea liberă, democrată, liberală.
Se spune că “Zona”, unde se găsea respectiva cameră miraculoasă, în care celor ce intrau li se implineau toate dorințele, a apărut în urma căderii unui meteorit. Inițial accesul în Zonă și la camera stranie era liber, însă ulterior, autoritățile din acel ținut au interzis cetățenilor accesul. Au înconjurat astfel zona cu garduri de sârmă ghimpată și au adus soldați să o păzească, de teamă ca nu cumva cineva să între în camera minunilor și să ceară căderea guvernului.
Un scriitor ( actorul Anatoliy Solonitsyn) și un profesor de fizică(Nikolay Grinko) îi cer Călăuzei(Alekxandr Kaidanovski) să-i conducă în Zonă, la Camera miraculoasă pentru a li se împlini dorințele. Călăuza cunoștea foarte bine drumul spre Zonă, fiind capabil să trișeze militarii puși să îl păzească.
Înainte de ajunge în cameră, Călăuza le-a povestit drama învățătorului lui, a unui om pe nume Dikobraz(=porc spinos, în limba rusă), care deși venise în cameră cu gândul de a cere să-i învie fratele, nu i s-a împlinit acest vis, ci dimpotrivă i s-a implinit o dorință inconștientă. Dezamăgit de faptul că nu și-a regăsit fratele și în plus s-a trezit cu materializarea unei dorințe mai puțin spirituale, impropri eului lui conștient, pe care efectiv o detesta, Învățătorul s-a sinucis. Acest lucru i-a făcut pe cei doi oaspeți aduși în Zonă să ezite să intre în Camera dorințelor, pentru a nu li se împlini ceea ce de fapt nu își doresc conștient.
În final, cei trei protagoniști , Călăuza, Scriitorul Profesorul de fizică se întorc resemnați în bodega din care au plecat, adică în lume, cu dorințele neîndeplinite, iar Călăuza este trist și deamăgit de faptul că oamenii nu înțeleg Zona, că refuză să învețe cum să se comporte adecvat în ea.
Apa ca simbol baptismal, verdele crud al vegetației din Zonă, versetele biblice pe care le recită călăuza, peștele ca simbol al Logosului întrupat, serinca și kalașnikovul din apă care simbolizează bolile și războaiele, rolul inițiatic al Călăuzei, prezența fizicianului, a scriitorului ca simboll al cunoașterii și al artei, misterul, miraculosul, hierofanicul,epifanicul, kratofanicul, care plutesc pretutindeni în Zonă, profunzimea dialogurilor dintre cei trei protagoniști, coroana de spini de pe capul scriitorului, prezența unui câine negru, aspectul maculat, învechit al caselor, al obiectelor etc. sunt o dovadă a faptului că Tarkovski a vizat cu totul altceva decât am fi tentați să credem atunci când urmărim firul epic al acestei povestiri science -fiction.
Așa cum spuneam la începutul acestui text, omul nu poate trăi fără scopuri, fără să își autoimpună scopuri, ținte, iluzii, idealuri. În “Călăuza” lui Tarkovski, personajul principal, călăuzitorul, în drum spre Zonă, aruncă în față o piuliță legată cu o eșarfă.Apoi se îndreaptă în acea direcție, o ridică și o aruncă mai departe.
Eșarfa, cu care este înodată piulița are o valoare simbolică. Pânza ei albă este analogonul aripilor, simbolizează zborul, dimensiunea eonică a scopului. Piulița de fier reprezintă motivația, esența scopului, a țintei, în timp ce pânza este simbolul măsurilor, activităților care fac posibilă materializarea respectivei ținte.
Eșarfa este o reprezentare simbolică a mijlocului și a certitudinii atingerii scopului. Această pânză are un rol aerodinamic în sensul că nu permite piuliței să fie aruncată prea departe, să evadeze din sfera vizibilului, din câmpul posibilității de realizare a scopului.Dacă piulița nu ar avea eșarfă, pânză, ar fi proiectată la o distanță mult mai mare, care ar face imposibilă realizarea scopului.În acest caz, am avea de-a face cu un ideal, nu cu o țintă.Ori, știm că idealul este irealizabil în plan concret.
Omul își crează un scop, pe care și-l aruncă în față. Piulița este prin urmare, motivația, scopul ținta, idealul, azimutul, este vectorul propulsator, cu ajutorul căreia trasăm constelațiile liniilor destinale.
Există și riscul să arunci prea departe piulița și astfel să nu o mai poți găsi niciodată.Când nu mai suntem capabili să aruncăm piulițe, ne pierdem speranța, capacitatea de a ne autoiluziona. În acel moment ajungem la abulie.
Nu există libertate pură, absolută. Trăim doar cu surogate de libertate. Poate că noi aruncăm niște piulițe care s-au aruncat deja de către Dumnezeu in spațiul inteligibil, înainte de a ne naște, ceea ce înseamnă că venim la ființă cu tot cu direcțiile aruncării piulițelor, cu tot cu piulițe, cu tot cu alegeri.Noi suntem liberi să aruncăm piulițele tocmai pentru că nu știm în ce parte știe Dumnezeu că le vom arunca.
Fără acest sistem de iluzii omul s-ar prăbuși. Emil Cioran spune la un mement dat că dacă toate zilele săptămâniiar ar fi doar duminici, s-ar înmulți sinuciderile, războaiele.
Dacă acceptăm ipoteza că există o instanță transcendentă, inteligentă, omniscientă, personală, se ridică în acest întrebarea: putem oare arunca piulița în altă parte, decât acolo unde știe această ființă, numită popular Dumnezeu, că o vom arunca ?
În concluzie, filmul Călăuza este o poveste cu miză soteriologică. Persoana care călăuzește oamenii în Zonă nefiind altcineva decât soterul creștin Iisus Hristos, despre care regizorul nu putea vorbi direct în anii comunismului, iar Zona o imagine a spațiului inteligibil, unde toate dorințele se pot realiza.Obstacolele întâlnite în drumul spre Zonă constituie dificultățile cu care se confruntă omul în devenirea lui spirituală.
De nevoia omului de autoiluzionare, profită și ideologii politici.Ce este altceva ideologia politică progresistă decât Călăuză, o Anticălăuză care ține cu orice preț să ne conducă spre neant? Tocmai de aceea, încearcă să reinstinctualizeze, să retribalizeze societatea, să ofere omului droguri, alcool, pornografie, sex, divertisment, turism, fotbal, shopping, să-i confiște timpul, să deturneze mintea de la viață interioară, de la reflecție, interogații metafizice, prin rețele sociale, jocuri electronice, gadgeturi, să oculteze în definitiv proiectul iluminist, care punea totuși accent pe valori universale, pe drepturile omului, pe puterea rațiunii, pe capacitățile creatoare ale persoanei umane .
Oligarhii acestei lumi, americani da nu numai, plutocrații care teoretizează și finanțează ingineriile sociale, care modifică virusuri în laborator pentru a fi patogene la om, care inventează boli pentru a putea injecta în corpurile umane tot soiul de seruri experimentale, multe dintre ele, așa cum deja s-a dovedit, cu impact letal, care fac războaie artificiale, proxi, care crează false crize economice, energetice, alimentare, care ocultează natura omului, care confuzează genurile, au tot interesul să slăbească spiritul critic, să atenueze luciditaea, să relativizeze valorile, să slăbească mecanismele volitive, pentru a putea manipula și controla omenirea.
În contextul tensiunilor geopolitice, a ingineriilor sociale progresiste care afectează structura ontologică și metabolismul ființei umane, lumea, societatea în întregul ei are nevoie de o Călăuză.De un om, de un popor, de o uniune de popoare, de lideri raționali, inspirați și înțelepți care să o ia de mână, daca nu cumva de urechi și să o readucă, să o repună într-un spațiu al normalității, așa cum a fost aceasta creată, in illo tempore, de către Dumnezeu.
În loc să fie încurajată, finanțată, prioritizată cultivarea cunoașterii, a literaturii, a filosofiei, a artei, a științei, a cecetării, sunt promovate curentele și teoriile deconstructiviste, demitologizante, decanonizante, Cancel culture, Mișcarea Woke, Miscarea Black Lives Matter etc., este încurajată cultura morții, războaiele, genocidele, tensiunile și conflictele între popoare și minorități.
Problemele ideologice, geopolitice cu care ne confruntăm sunt atât de grave, de absurde, de aberante încât am obosit să le mai enumăr. Tocmai de aceea reiau aici câteva fracmente dintr-un text pe care l-am scris cu câteva luni în urmă:
“Suntem otrăviți sufletește cu tot soiul de ideologii, cu stafilococi mentali. Ingineriile sociale contemporane riscă să genereze o specie de ființe monstruoase, decerebralizate, some antropoide transumaniste, oameni fără cultură, fără sens, tuburi digestive ambulante, lipsite de orice orizont treanscendent, mașini de trăit, de îngurgitat hrană chimicală, făină de gândaci, carne artificială, roboți antropoformi de făcut sex, tăurași și iepe hedoniste, tâmpi și tâmpe, bovini și bovine, simple aparate de confecționat excremente, iar acești domni intelectuali, jurnaliști, teologi, oportuniști vânduți Înaltei Porți cotrocene, bruxelleze washinctoneze se fac că nu știu, că nu aud, se ascund, tac mâlc ca puiul de pasăre căzut în budă[…].
Miloane de oameni, în mii de ani s-au luptat să domesticească acest primat humanoid numit om. De la egipteni, la indieni, de la greci, la romani, de la arabi, la germani, de la francezi, la englezi, de la americani, români și la slavi, de la Moise la Iisus , de la Buda, la Mahomed, de la Platon la Wittgenstein, de la Homer la Kafka, de la Nagarjuna, la Cioran, de la Vergiliu la Goethe și la Eminescu, de la Ovidiu la Allan Poe, de la Shakespeare, la Baudelaire, de la Leonardo da Vinci, la Van Gogh, de la Ptolemeu, la Einstein, de la Palestrina la Mozart, de la Pitagora la Averroes, de la Arhimede la Hilbert, de la Newton, la Richard Feynman geniile, savanții, oamenii de spirit ai acestei lumi ne-au lăsat o civilizație, o știință, o cultură, o artă pe care nu avem dreptul să le distrugem !
Câte miliarde de teorii științifice și fenomene cosmice așteaptă să fie descrise, câte constelații, câte galaxii așteaptă să fie catalogate, câte modele matematice, câte opere literare, câte sisteme filosofie plutesc în eter și așteaptă să fie scrise, câte Arii și Sonate așteaptă să fie cântate, câte pânze își așteaptă Michelangelii, câte contrapuncte își așteaptă Bachii, câți copii nenăscuți așteaptă să fie luați în brațe, câte fecioare așteaptă să fie sărutate, câte perechi de ochi feciorelnici, caști așteaptă să-și scalde retina pe sânii și coapsele lor, câte poeme așteaptă să fie scrise, câte lujere de crini albi așteaptă să fie mirosite, iar noi nu facem altceva decât să ascuțim sulițe, să confecționăm tancuri și mitraliere, bombe și rachete pentru a zdrobi definitiv zâmbetul acestui mamifer ingenios, ne irosim timpul construind ferăstraie și drujbe pentru a tăia aripile acestui heruv, a acestui pui de Dumnezeu, unic și irepetabil, rătăcit în hățișul cosmic !?”
Suntem conștienți de faptul că lumea a juns într-un punct în care, din cauza dezvoltării tehnologiei, nu se mai poate miza, în mod exclusiv, pe națiuni, pe statele naționale, înțelegem că instantaneitatea tranzacțiilor bancare, comunicarea digitală, internetul, inteligența artificială etc. fac aproape necesară o anumită formă de globalism, dar a încerca să resetezi ontologic omenirea, să eugenizezi, să democidezi, să decerebralizezi, să transhumanizezi, să despiritualizezi, să dezumanizezi, să desculturalizezi, să deznaționalizezi, să metisezi, să dezaxiologizezi, să îmbolnăvești psihic și fizic ființa umană, este deja prea mult, este o tentativă de crimă transcendentală pe care ar trebui să o sesizeze, să o denunțe ca atare orice ființă care calcă pe acest bulgăre de pământ, de la țăran, la intelectual, de la popă, la ofițerul de intelligence, de la muncitor, la profesor, de la militar, la politician, de la artist, la filosof sau scriitor.
Andrei Tarkovski nu este doar cel mai mare regizor rus, ci și unul dintre cei mai mari regizori ai lumii. În ciuda faptului că a trăit doar 54 de ani, cu toate că a avut o carieră cinematografică relativ scurtă, de doar 25 de ani, deși a făcut doar șapte lungmetraje, Tarkovski a influențat pe toți regizorii care i-au urmat, nu doar pe cei asimilați Noului val al cinematografiei ruse, ci și cineaști occidentali, europeni, printre care și pe români, pe toți cei mari. Ciprian Mega este unul dintre ei. Producțiile cinematografice pe cafre le-a realizat până acum : “Dimineața care nu se va sfârși”, “Glasul care strigă în pustie”, “21 de Rubini”, toate premiate la mari festivaluri internaționale, confirmă din plin acest lucru.
Când vorbesc de influența tarkovskiană asupra producțiilor cinematografice ale lui Ciprian Mega, nu mă refer la tehnica filmării, nici la dinamica pe care o sugerează coloana sonoră în timpul cadrelor statice, nici la “sculpturile” temporale ale lui Tarkovski, nici la obsesiile sale acvatice, nici la alternanțele coloristice, nici la regresul în abisul inconștientului, la evadarea din real, la obsesia contemplativă a protagoniștilor, nici la imaginarul suprarealist etc., ci la poetica imaginii, la forța conturării caracterologice a personajelor, la privirea lucidă asupra lumii, la capacitatea de a angaja spectatorul în plan noetic și oniric, de a-l transforma în copărtaș al actului regizoral și evident la integrarea, în episoadele monologice și dialogice, a metafizicii de tip creștin.
La cei doar 36 de ani, Ciprian Mega este un om inteligent, profund, un regizor matur, un artist sensibil la marile înterogații, la întrebările “rusești”, care travesează de la un capăt la altul opera cinematografică a lui Andrei Tarkovski.
Apropos de Piulița lui Tarkovski, Ciprian Mega aruncă pe piața industriei cinematografice, azvârle în lume, oferă societății, odată cu diagnosticul nemilos pe care i-l pune în filmul „21 de rubini”, nu o piuliță, ci un film întreg, drept piuliță, înodat, în basmaua albă a păcii, a normalității.
E adevărat, spre deosebire de Andrei Tarvkovski, care ne oferă o Călăuză directă, regizorul român, preotul Ciprian Mega, face acest lucru în ultimul lui film , prin contrast.E bine și așa.Grav este atunci când Călăuzele neomarxist-progresiste, Anticălăuzele din pelicula actualei lumi, în care suntem cu toții figuranți, aruncă piulițe cu eșarfă neagră, în drumul macabru spre Zona neantului.
Lector univ.Dr.Vasile Chira/ Facultatea de Teologie “Andrei Şaguna” Sibiu
