Andrei Pleșu, ”informatorul fricos”, și Eugen Barbu, ”prepotentul ce sfida Securitatea”
SOLIDNEWS vă propune un serial despre o parte dintre oamenii ce-au condus haotic România sau au exploatat-o economic după 1989, așa cum îi descrie Eugen Mihăescu, grafician și membru de onoare al Academiei Române, fost politician la vârful puterii, colaborator timp de mai multe decenii al celor mai prestigioase publicații din SUA și Europa (sursa: volumul ”Între linii”, editura RAO, ediția 2016; formularea titlurilor din articole aparține redacției SOLIDNEWS).
Andrei Pleșu, ”informatorul fricos”, și Eugen Barbu, ”prepotentul ce sfida Securitatea”
Context: Eugen Mihăescu se stabilise în Elveția în 1967, dar în 1986, trăind deja de mai mulți ani în New York, acceptă propunerea fiicei sale Daria să-și petreacă o săptămână din vacanța de vară în România, aflată în ultimii ani ai dictaturii ceaușiste.
”Am ajuns în Piața Dorobanți și, pe colțul unde se afla, acum câțiva ani, cafeneaua Einstein, privind spre strada Paris, am zărit un personaj mic, gras, care traversa cu două plase în mâini, un fel de piticul Barbă-Cot. Prietenul meu mi l-a arătat, spunându-mi cu mândrie în glas:
- Uite-l pe filozoful nostru, Andrei Pleșu!
Nu-l cunoșteam, dar, după ce a sosit la New York, Irina Cajal mi-a pomenit numele lui de nenumărate ori. Mai târziu, după 1988, când am citit Epistolarum de Gabriel Liiceanu, mi s-a părut că este o culegere de scrisori care seamănă cu notele pe care le-ar face cineva pentru Securitate. Așa cum a însăilat-o Liiceanu, cartea este o masturbare intelectuală a unor așa-ziși filozofi – Pleșu fiind unul dintre ei – care sunt complet rupți de realitate. Mărturisesc că mi s-a părut plictisitoare lectura și nu m-am putut abține să nu mă gândesc, după cum erau formulate epistolele, că Securitatea reușise să strecoare în anturajul lui Constantin Noica niște tineri care încercau să adune praful stelar din preajma ilustrului gânditor. Mai știam despre Pleșu că era critic de artă și că publicase o carte, o culegere (alta!) de cronici, care se numea … Cum dracu se numea? … Ceva gen Ochiul și timpanul … Aaa, nu! Ochiul și lucrurile! Căutasem cartea prin librăriile din București, dar nu știam că asemenea ”marfă” se ține sub tejghea (”la vedere” se găseau doar ”operele” lui Ceaușescu). Eram curios să descopăr cum scrie Andrei Pleșu, dacă descifrează arta pe înțelesul privitorului obișnuit și îi livrează cheia operei sau se adresează, de fapt, colegilor de breaslă pe care încearcă să-i impresioneze cu un limbaj sofisticat, încriptat, a la Hăulică, mentorul său. Eram conștient că se putea ca Pleșu să fie și el influențat de critica de artă franceză, spre deosebire de mine, care sunt un admirator al anglo-saxonilor și în special al lui Robert Hughes, colegul meu de la Time Magazine. Așa că i-am cerut amicului să oprească mașina, am fugit după cel pe care mi-l arătase și i-am blocat calea. - Bună ziua, domnule Pleșu! Mă numesc Eugen Mihăescu și, de când am venit în România, încerc să cumpăr cartea dumneavoastră, Ochiul și lucrurile, dar nu o găsesc nicăieri.
Nici o secundă nu mi-am imaginat efectul pe care cuvintele mele îl vor avea asupra interlocutorului meu. La auzul numelui, Andrei Pleșu a sărit în sus, cu toate că avea în mâini două plase grele, pline de cumpărături, și a început să se depărteze de mine mergând cu spatele, încercând să mă ocolească pentru a putea să-și continue drumul. Speriat, holbase ochii la mine și, când a reușit să-și elibereze calea, aproape că a luat-o la sănătoasa. A apucat doar să îngaime: ”Nu mai am decât o carte, nu mai am nimic…” Nu era conștient, săracul, ce imagine caraghioasă avea, așa mic, cocoșat de plasele din plastic, ca un gnom,, la fel de bărbos, aproape rostogolindu-se în încercarea de a se cât mai rapid de mine. Am rămas descumpănit să constat câtă teamă avea ”marele filozof” de un transfug. Lașitatea de care a dat dovadă m-a lăsat perplex, iar felul în care și-a manifestat spaima de a fi văzut în compania mea mi-a amintit din nou de vechiul coșmar al revenirii în țară care, iată, părea că devine realitate. Incidentul m-a indispus atît de tare, încât l-am rugat pe prietenul meu să mă ducă acasă.
(…)
Unul dintre puținii care au avut curajul să se întâlnească cu mine, în afara prietenilor apropiați și a familiei, a fost Eugen Barbu. Aflase de la tata de sosirea mea. Eu îl cunoșteam din anii ’60, pe vremea în care Eugen Barbu era redactor-șef la revista Luceafărul. Îmi amintesc că am avut un schimb de impresii după venirea la putere a lui Ceaușescu și că i-am spus: - Patroane (așa-i plăcea să ne adresăm, deoarece se viza un Pamfil Șeicaru), mie nu-mi place ăsta! Nu vezi că are două mâini stângi? Uite la el cum lopătează cu ele! Eu mă car!
Deși i-am spus asta, Eugen Barbu nu a dezvăluit nimănui intențiile mele! Iată că acum, după douăzeci de ani, deși nu ne despărțisem în termeni prea buni, mă invita să-l vizitez. M-a primit cu multă căldură și mi-a arătat tablourile semnate de mine puse la loc de cinste pe pereții locuinței sale, o vilă în stil maur,pe strada Eminescu. Mi-a prezentat doi colaboratori apropiați care ne-au însoțit apoi într-o lungă plimbare de la Piața Romană până în apropiere de lacuri, la studiourile Sahia. Discuția dintre noi se desfășura asemenea unui balet. Multe lucruri au rămas nespuse sau subînțelese; nu eram singuri. Nici până astăzi nu știu dacă a avut inițiativa acestei plimbări doar ca să arate că i se fâlfâie de Securitate și de Ceaușescu, sau pur și simplu pentru că era chiar mândru să fie văzut în compania unuia care ajunsese cineva în Occident. Oricum, eu am privit asta ca pe un act de curaj și am înțeles de ce îl respecta și Ceaușescu: pentru că nu îi era frică! După atâția ani pot să spun, cu mâna pe inimă, că asemănarea dintre Eugen Barbu și cel care a fost marele jurnalist Crevedia, adevăratul său tată, devenise evidentă! La despărțire nu mi-a spus pe curând, dar am simțit că îmi transmite, fără cuvinte, că ne vom revedea peste puțin timp. Și așa a fost.
O singură persoană aș fi vrut să întâlnesc în acele zile la București: pe Ion Iliescu. Un nume vehiculat de oamenii de presă de la New York sau de românii care emigrau, ca un posibil înlocuitor al lui Ceaușescu. După cât îmi aminteam de el, pe vremea când eram student, mi se părea posibilă această succesiune, deoarece Iliescu mi-a făcut impresia, încă de pe atunci, că este unul dintre puținii comuniști care nu au cap pătrat. Știam că este pasionat de lumea calculatoarelor și îi adusesem câteva broșuri ilustrate de mine, cu ultimele noutăți ale companiei IBM. Prietenii nu m-au lăsat să-mi duc la îndeplinire planul pentru că Iliescu era, la rândul său, urmărit în permanență de Securitate. (…)”
(va urma)
Andrei Pleșu este un fost ministru al Culturii și de Externe după 1989, fost consilier prezidențial al lui Traian Băsescu, fost membru al CNSAS, fondator al revistei Dilema Veche.
Eugen Barbu a fost scriitor și jurnalist, considerat a fi fost și mentorul lui Corneliu Vadim Tudor, alături de care a fondat și condus revistele Săptămâna și România Mare, dar și Partidul România Mare, cu doctrină naționalistă.
SOLIDNEWS
