Oamenii cu care Iliescu a condus România, de la activiști PCR, la foști securiști sau informatori, o adunătură de sub-mediocri ce-a căpușat țara.
SOLIDNEWS vă propune un serial despre o parte dintre oamenii ce-au condus haotic România sau au exploatat-o economic după 1989, așa cum îi descrie Eugen Mihăescu, grafician și membru de onoare al Academiei Române, fost politician la vârful puterii, colaborator timp de mai multe decenii al celor mai prestigioase publicații din SUA și Europa (sursa: volumul ”Între linii”, editura RAO, ediția 2016; formularea titlurilor din articole aparține redacției SOLIDNEWS).
Oamenii cu care Iliescu a condus România, de la activiști PCR, la foști securiști sau informatori, o adunătură de sub-mediocri ce-a căpușat țara.
Context: Eugen Mihăescu intră în 1990 în anturajul lui Ion Iliescu, ce avea nevoie de relațiile lui din presa americană și internațională, și-i cunoaște astfel pe cei impuși la vârful puterii, oameni fără realizări profesionale, majoritatea veniți din pepiniera PCR sau fiind acoperiți/informatori ai fostei Securități.
(Mihăescu asistă în 1990 la aprobarea listei de noi ambasadori ai României, majoritatea fiind lucrători ai fostei Securități, n.r.)
”Încercând să schimbe subiectul, Sergiu și-a cerut scuze spunându-mi că e nevoit să mă lase singur, dar trebuie să meargă la cabinetul lui Iliescu ca să-i prezinte lista de propuneri pentru ambasadori. Nu puteam să pierd un prilej atât de bun pentru a-mi băga nasul și a vedea cine sunt viitorii reprezentanți ai României peste hotare. L-am rugat să mă ia și pe mine cu el și, odată ajuns la Iliescu, mi-am aruncat și eu privirea peste umărul lor. M-a luat cu leșin, văzând că în dreptul fiecărui nume figura vechea ocupație a celor propuși și am exclamat:
— Bine, domnule președinte, dar toți au fost consuli generali, ăștia sunt oamenii Securității! Uitați-vă și dumneavoastră: unul dintre ei a fost secretarul de partid al organizației de la ambasada din Tirana. Nu puteți să-i numiți pe ăștia!
-Are dreptate, a zis Iliescu.
-N-avem de ales, a sărit ca ars Celac. Sunt profesioniști, sunt oameni de meserie!
Din acel moment am urât această expresie… Profesioniști, auzi! Profesioniști în ce? În spionaj? Ministerul de Externe din 1989 nu era prea departe de perioada în care Ana Pauker a adus un camion de „tovarăși” care au luat cheile direcțiilor, în timp ce adevărații diplomați de carieră priveau neputincioși în fața porților închise. N-am greși spunând că au fost încărcați în același camion și duși direct la pușcărie. Ieșind de la Iliescu, mi-am amintit de ceea ce îmi povestise Mihai Botez despre cumnatul său. Sergiu Celac, translatorul oficial al dictatorului, s-a trezit îndepărtat scurt, fără explicații. Disperat să afle motivul, a apelat la „niște oameni de bine” care l-au ajutat să dea nas în nas cu Ceaușescu. Umil și plângăcios, translatorul a început să se lamenteze întrebând cu ce a greșit. Tiranul l-a ascultat imperturbabil după care l-a întrerupt:
— Cunoști legile? …
Apoi s-a întors și a plecat lăsându-l pe bietul Celac pradă depresiei, la propriu.
(…)
(Autorul îl descrie pe Gelu Voican Voiculescu, viceprim-ministru și stâlp al noii puteri, ce apărea la televizor cu Kalașnikovul atârnat la piept, n.r.)
Figura timidă pe care mi-o aminteam nu avea nimic în comun cu personajul tenebros cu barba albă, tunsă colier, care stătea întunecat și imobil în spatele lui Ion Iliescu, strângând în pumn drapelul găurit. M-a impresionat rolul pe care și l-a asumat și, pentru că apărea veșnic îmbrăcat în haine militare, i-am cumpărat în dar un stilou Parker kaki, cu desene de camuflaj.
Într-una din zilele pe care le-am petrecut în clădirea Ministerului de Externe, transformată într-un soi de Institut Smolnîi românesc, dar în care mă plimbam fără să mă întrebe nimeni nimic, am aflat în ce parte se află biroul lui Voican și m-am dus să-l vizitez. Situat în aripa dinspre bulevardul Avram Iancu, „cabinetul” celui care avea funcția de viceprim-ministru aducea mai curând cu ceea ce aveam să văd mai târziu în Poiana Brașov, la restaurantul Șura Dacilor. Îmi amintesc că am deschis ușa și am înlemnit în prag: arhitectura art-deco a clădirii dispăruse sub cergile mițoase, răspândite pe podea sau prinse de pereți, iar în culcușul moale, cu miros de animal, stăteau trântite două tinere. Decorul, armamentul atârnat peste tot, te ducea cu gândul la un hogeac de hoți, un loc în care lotrii se adăpostesc, așteptând să vină noaptea, să meargă la furat. Cele două „revoluționare” îmi aminteau de individele care vizitau noaptea securiștii pe aeroportul Otopeni. Atmosfera de promiscuitate pe care o degaja această scenă era accentuată de mirosul greu, care persista în cameră.
Stăpânul acestui loc era Gelu. S-a apropiat și mi-a prezentat un domn cu mustăcioară, în uniformă cu grad de maior. Se numea Mugurel Florescu și era unul dintre groparii lui Ceaușescu. Gelu era și el îmbrăcat cu un pulover militar, peste care încinsese un brâu de oier, era înarmat până în dinți, dar cu un aer de bonom care nu se potrivea nici cu decorul și nici cu duduile. Îl regăseam pe adolescentul timid și visător care, din idealism, a ajuns unealta unora și a fost pus să ducă la îndeplinire treaba cea mai murdară. M-a îmbrățișat cu multă căldură și mi-a povestit aventurile sale, dar n-am reținut decât că se întorsese de curând din Libia, unde îl văzuse pe Gaddafi, care îi dăruise o sabie pentru Iliescu. M-am întrebat ce căuta Voican acolo tocmai acum când povestea cu teroriștii era proaspătă. Încerca cineva să o facă mai credibilă? Sau chiar a însoțit Voican libienii răniți în luptele din timpul revoluției?
(…)
(Mihăescu este invitat să sărbătorească Ziua Națională de 1 Decembrie 1990 la Alba Iulia, împreună cu președintele Iliescu și echipa de la conducere, deplasarea urmând să se facă cu trenul regal, n.r.)
Am fost condus în vagonul restaurant, „rechiziționat” de FSN. Acolo se afla Ion Iliescu însoțit de câțiva apropiați. Cât a durat călătoria, nu am văzut parlamentari de la alte partide, până și în tren se grupaseră pe tabere. Nu l-am văzut nici pe Petre Roman, care cred că a ales un mijloc mai rapid de locomoție.
În vagon, atmosfera era de excursie studențească, glume și mult fum. Iliescu, care nu e amator de băutură, s-a retras primul. Aș fi plecat și eu, dar nu s-a gândit nimeni să-mi spună ce compartiment mi-a fost repartizat. Într-un târziu, m-am trezit singur cu un personaj care părea decis să termine sticla de palincă pe care o avea în față și îmi turna și mie întruna. Eu duceam paharul la gură, mă prefăceam că beau și, pe ascuns, turnam conținutul în grătarul de la aerisire. Cred că, ani de zile, vagonul a duhnit a palincă și nimeni n-a știut de unde vine mirosul! Priveam aproape fascinat la interlocutorul meu. Era un bărbat masiv, cu o față ciudată, ca o mască din cauciuc gros, care părea că nu are osatură și se scofâlcise în cute lucioase, din care răsăreau ochii mici, porcini și nasul borcănat. Vorbea fonfăit și cam sâsâit și, pentru că se cam cherchelise, cuvintele erau bălmăjite, așa că făceam eforturi să înțeleg ce spune. La un moment dat, fără nici un motiv, s-a înfuriat și a zis:
— La naiba, dom’le! Eu îs ungur! Îți dai seama că aș putea să iau tot trenul ăsta cu tot Parlamentul României, tot Guvernul și toată Președinția și să-l duc direct la Budapesta? He, he, he! Ce-ar fi?!
Omul ăsta, care mi-a ținut toată noaptea acest discurs, încercându-mă cu degetul să vadă — aici doare, aici nu doare —, era Iosif Boda. Mă uitam la el cu câtă satisfacție contempla imaginea trenului deturnat, în timp ce șiroia de transpirație, fierbea în zeama lui ca o slănină ungurească înainte să o tăvălești prin paprika. Ani de zile mai târziu, în timpul campaniei electorale pentru prezidențialele din 1996, am avut un conflict direct, în urma căruia i-am pus o ștampilă pe care n-a mai putut-o șterge niciodată: l-am poreclit „hipopotamul transpirat. S-a întrebat de ce? Hipopotamii transpiră? Nu știu nici eu dacă pahidermul cu pricina nădușește, dar știu că Boda, da! Și îi curg râuri de sudoare care-l fac să semene cu un hipopotam ieșind din mocirla în care se bălăcește.
(…)
(Este descrisă întâmplarea prin care Iliescu ar fi vrut să-l impună ca prim-ministru în 1991 pe Mihai Botez, omul americanilor, dar în final pune premier tot un om al fostei Securități, pe Theodor Stolojan, n.r.)
După căderea guvernului Roman, am revenit la New York. La scurt timp, am primit un telefon de la Mihai Botez care mă anunța că l-a căutat Ion Iliescu să-l cheme de urgență la București ca să-l numească prim-ministru. Botez a plecat în România și s-a întors după douăzeci și patru de ore! M-am dus la el valvârtej să aflu ce s-a întâmplat. L-am găsit în stare de șoc:
— M-a chemat ca să mâncăm sarmale în sufrageria din spatele biroului de la Cotroceni! Când am ajuns acolo, Iliescu se răzgândise! Îl face premier pe Theodor Stolojan.
După bunul meu obicei, am început să întreb în dreapta și în stânga cine este Theodor Stolojan. Am aflat că, înainte de 1989, a fost șeful serviciului Aport Valutar special din ministerul finanțelor. El ținea socoteala banilor proveniți din vânzările de armament, din emigrarea sașilor, evreilor, armenilor și a românilor cu rude bogate în Occident, intermediate de englezul Jacober, și recuperarea averilor românilor decedați fără moștenitori în străinătate. Adică el administra banii Securității. Ce ironie! Cel care ar fi trebuit să caute conturile lui Ceaușescu, era chiar administratorul lor și știa foarte bine nu numai unde sunt, dar și că sunt banii țării, e drept obținuți dintr-un comerț mai mult decât discutabil.
Am mai aflat că Ceaușescu, în paranoia lui, dăduse în damblaua socotitului. Ținea evidența la orice, știa și câtă motorină consumă tractoarele din România. Într-o zi s-a apucat să controleze contabilitatea serviciului condus de Stolojan și, nemulțumit de ce a găsit, l-a chemat la ordin. Când a intrat Stolojan, dictatorul era cufundat în socotelile pe care le nota cu plaivazul pe un top de hârtii și n-a mai apucat să afle ce vrea Ceaușescu deoarece, sub privirile ascuțite ale tiranului, s-a prăbușit cât era de lung cu nasul în covorul care acoperea podeaua. L-au ridicat de jos aghiotanții și l-au dus la un sanatoriu de la Predeal. De atunci, Stolojan a rămas profund tulburat, mintea lui e zdruncinată pentru că el știe de cei „40 de hoți” care l-au omorât pe Ali Baba ca să-i fure comoara. Întreaga sa carieră, toate aparițiile și eclipsările sale de pe scena politică sunt legate de acest incident petrecut în cabinetul lui Nicolae Ceaușescu.
(…)
(Ion Iliescu își alege șeful de campanie electorală pentru alegerile din 1992, iar Mihăescu este solicitat să-și spună părerea despre personajul ales, n.r.)
M-am întors la București și, câteva zile mai târziu, Iliescu mi-a telefonat și mi-a dat instrucțiuni precise: a doua zi urma să zbor la Constanța cu un avion militar și mă ruga să intru în vorbă cu singurul civil care se va îmbarca și să-i spun apoi ce părere mi-a făcut. Când am ajuns la aeroportul militar de la Băneasa și am văzut „aeronava”, am simțit o strângere de inimă. Aveam în față un soi de rablă, ce îmi părea o relicvă din timpul celui de al Doilea Război Mondial. Înăuntru era la fel de vetustă, numai nu te trăgea curentul de la geam! Uitându-mă la generalii care își ocupaseră locurile, mi-a trecut prin minte că, dacă, Doamne ferește!, cade „socomedia” asta, rămâne Armata română fără comandanți.
Am depistat civilul de care îmi vorbise Iliescu și, îndreptându-mă spre locul rămas liber lângă el, mi-am dat seama că are o figură cunoscută. Mi-am amintit că-l mai văzusem la ușa lui Iliescu. M-a izbit zâmbetul de pe fața lui roz. Când l-am zărit prima dată, mișca din buzele groase ca un elev care așteaptă să intre la examen și repeta, în gând, versurile pe care trebuie să le recite. Avea ochii și sprâncenele decolorate și, fiind așa spelb, îmi amintea de un animal marin. Cred că Mihai Bujor mi-a spus că personajul este prefect sau ceva important în județul Bacău.
M-am așezat lângă civilul meu și m-am prezentat. Mi-a răspuns jovial și eu am profitat să intru în vorbă. Nu i-a trebuit prea mult ca să mă lase cu gura căscată. Ce personaj! Un om de o versatilitate incredibilă, ca un creion cu mai multe mine colorate: apeși pe butonul verde și, pac!, iese mina verde, apeși pe cel roșu și iese cea roșie, și tot așa. Din vorbă în vorbă, am înțeles că acesta este cel pe care, după mai multe ezitări, Ion Iliescu a decis să-l numească șef peste echipa de campanie. Interlocutorul meu mi-a mărturisit, printre altele, că este pasionat de Yoga. Eu unul, nu l-am văzut niciodată stând în cap decât ani de zile mai târziu, când făcea salturi mortale în politica românească. Mărturisesc că m-a dat gata în 35 de minute! Nici nu am simțit cum am ajuns la Constanța de unde o mașină ne-a dus la Neptun și apoi la Mangalia. (…)
După ceremonia oficială, am fost invitați la masă undeva la o popotă
și abia când ne-am aflat pe drumul de întoarcere spre Constanța am avut un moment între patru ochi cu Iliescu și am apucat să-i spun că mi-a plăcut grozav „civilul” lui.
-Domnule Președinte, ăsta-i omul! Unde l-ați găsit? Și, mai ales, spuneți-mi cum îl cheamă, că în avionul ăla militar era o gălăgie infernală și n-am auzit decât un Ciuc!
M-am gândit că poate a strănutat…
-Îl cheamă Viorel Hrebenciuc, mi-a răspuns Iliescu.
N-am nici o îndoială că, la ora aceea, Hrebenciuc fusese acceptat de baronii partidului și de servicii, dar pot să spun că și eu am fost consultat înainte de numirea sa în fruntea staffului de campanie și am devenit unul dintre martorii lansării acestui „star” al politicii naționale.
(…)
Iliescu a câștigat detașat alegerile din septembrie 1992 și a tras și partidul după el, chiar dacă rezultatul a fost sub așteptări. Mulți dintre cei care se adunau să-și dea cu părerea în Vila Dante au fost numiți consilieri la Cotroceni. După bunul meu obicei, am fost curios să aflu de unde venea fiecare și n-am fost surprins să constat că toți aveau un numitor comun: proveneau din structurile ceaușiste de propagandă și deci aveau, mai pe față, mai în ascuns, tangențe cu Securitatea. Boda, Secăreș și Pasti veneau de la Academia „Ștefan Gheorghiu”, Opaschi de la Direcția pentru Culte, Ion Talpeș fusese cartograful lui Ilie Ceaușescu, Traian Chebeleu provenea din diplomație, Ion Mircea
Pașcu și Mișu Negrițoiu călătoriseră pe vremea lui Ceaușescu în Statele Unite, cu diverse misiuni. Toți erau „agățați” și aveau legături cu forțele oculte care conduceau țara. Cu asta erau la curent și americanii care, nu o dată, m-au întrebat cine conduce, de fapt, România? În orice caz, atunci când i-am atras atenția lui Iliescu de prezența atâtor „foști” în jurul său, mi-a spus: „Învață să-ți stăpânești resentimentele, măi băiatule!”
În perioada acelui mandat – n-aș putea să-i spun primul pentru că, dacă ar fi să socotim și perioada în care Iliescu a condus țara începând din 22 decembrie 1989, aș ajunge deja la al treilea — eu am continuat să fiu foarte ocupat în presa americană. De fiecare dată când reveneam în România, constatam că cei aflați în preajma puterii dădeau din ce în ce mai multe semne de prosperitate în comparație cu populația care părea din ce în ce mai săracă. Retrospectiv, acesta este cel mai mare reproș pe care i-l fac președintelui Iliescu: a închis ochii și a permis jaful după principiul „un sărac și cu un sărac, nu fac un bogat!” Prin atitudinea lui, Iliescu a fost de acord ca demnitarii să se îmbogățească rapid. Nu le-a cerut celor apropiați să-și suflece mânecile și să îndemne și românii să muncească. Nu le-a impus să adopte rapid legislația necesară reformelor și să vegheze la respectarea ei, ci a întors capul în fața abuzurilor comise de guvernanți și a ilegalităților comise de ei. Și asta în timp ce se declara „sărac și cinstit!” I-am spus de multe ori că face o greșeală alăturând o pacoste de o virtute! N-a avut nici o reacție. La fel cum n-a reacționat nici când am observat că oamenii din jurul său sunt din ce în ce mai bogați. Veșnic le găsea scuze: ba că pe unul îl întreține nevasta, ba că altul e avocat. Când i-am spus că Opaschi poartă cravate de o sută cincizeci de dolari și pantofi de trei sute (deși leafa lui, în 1996, era de trei sute cincizeci de dolari), Iliescu mi-a explicat că funcționarul președinției are un fiu balerin în Italia care îl ajută cu bani! În perioada aceea, un singur apropiat a fost „pedepsit” pentru lăcomie: Mihai Bujor-Sion a fost reclamat că dijmuiește orice persoană dornică să obțină o audiență cu președintele și a fost „îndepărtat”. A fost numit atașat economic la ambasada de la Washington!
(…)
(Apar combinațiile șmecherilor din umbra lui Iliescu, acțiunile de compromitere comandate de Virgil Măgureanu, șeful SRI, precum și primii oameni de afaceri ”emanați” de noua putere, n.r.)
În vremea aceea era greu să apreciezi cine pe cine are șef! Îmi amintesc de o întâmplare care s-a petrecut cam în perioada scandalului Vetovalia. Puțină lume își amintește că ambasadorul Elveției a intrat în atenția opiniei publice după ce a protestat împotriva asocierii băncii Columna (ce avea ca proprietari oamenii lui Virgil Măgureanu, n.r.) cu Țara Cantoanelor. Nici n-a apucat să spună că banca respectivă nu poate fi helveto-română pentru că n-are nici un asociat elvețian, că s-a trezit, în puterea nopții, blocat în ascensorul din imobilul în care locuia o anumită domnișoară. A stat săracul și a urlat o noapte întreagă, iar a doua zi, era pe prima pagină a tuturor ziarelor. Pe ambasadorul Vetovalia l-am cunoscut la un restaurant de pe strada Jean-Louis Calderon, fostă Sahia, din cele numite „de fițe”, care apăreau și dispăreau peste noapte în București. Era acompaniat de soția sa, de origine iraniană, provenind dintr-o familie foarte bogată. Din când în când, femeia izbucnea în lacrimi așa că toți comesenii se simțeau jenați. Amfitrion era Viorel Hrebenciuc care, spre surpriza mea – pe atunci eram mai naiv – nu și-a dorit vreo funcție cu expunere după alegerile din septembrie, ci s-a „mulțumit” cu cea de secretar general al Guvernului. Acum știu că din acea poziție se trag toate sforile, dar atunci am rămas mască să-l văd pe ditamai ambasadorul sculându-se de la masă ca să-i aducă, de acasă, trabucuri domnului secretar!
Elveția era, la ora aceea, o destinație foarte interesantă pentru mulți români, iar Viorel Hrebenciuc nu a ezitat să-și ofere sprijinul omului de afaceri Jean-Paul Carteron (care deține și azi Forumul Crans Montana, după ce l-a trecut o perioadă în proprietatea lui Bogdan Buzăianu, ,,băiatul deștept” din energie, n.r.), care încerca să organizeze, la Crans Montana, un forum economic, în concurență cu cel de la Davos. A reușit însă doar să adune reprezentanți ai Lumii a III-a, asta nu i-a împiedicat pe prim-miniștrii și președinții români să se numere printre cei mai asidui participanți. În Elveția au încercat, fără succes, să se stabilească Mihai Lupoi și Dumitru Mazilu (ultimul, aflându-se în situația de a fi expulzat, a încercat să-și însceneze un atentat, dar n-a reușit decât să se facă de râs în fața autorităților elvețiene).
Perioada 1992—1995 a fost plină de efervescență, care a stârnit mâlul și a favorizat pescuitul în ape tulburi. Atunci au prosperat primii „întreprinzători”, expatriații de odinioară (Radu Dimofte, Ion Țiriac, Cristian Burci, Vladimir Cohn, Eric Barta, Sorin Avramescu și alții) întorși în România cu buzunarele pline și având întâietate la privatizări și credite. Tot atunci au apărut, din colțuri obscure, dudui cu talente bine remunerate. Fișate de poliție încă din vremea lui Ceaușescu, unele dintre ele încercau să parvină sucind mințile îmbogățiților mai slabi de înger. Arivistele acelor vremuri aveau măcar meritul de a fi naturale (siliconul era prea scump, iar de botox nici nu se auzise în România). Cele mai inteligente erau eficient folosite de servicii în operațiuni de compromitere, erau infiltrate prin redacțiile ziarelor pentru manipularea opiniei publice sau, mai târziu, în posturi-cheie din companiile multinaționale.
(…)
(Cu ocazia unei vizite oficiale în SUA a lui Ion Iliescu, una dintre jurnalistele românce, Corina Crețu – Cronica Română, reușește să-i ia un interviu senzațional președintelui Bill Clinton, în care acesta îl laudă pe Iliescu și perspectivele României. Mihăescu este sesizat de Corina Crețu, îi spune lui Iliescu care, bucuros nevoie mare, decide ca interviul să fie difuzat urgent la Radio România, n.r.)
— Aoleu! a sărit speriată Corina Crețu. Dacă interviul apare în parte decât la Cronica Română, Horia Alexandrescu mă dă afară! Eu sunt aici pe banii ziarului, nu ai Președinției!
Corina a început să se lamenteze, gata să izbucnească în plâns ca un copil speriat. Abia atunci, impresionat să o văd atât de vulnerabilă am privit-o mai cu atenție. Am înțeles de ce s-a oprit Clinton atund când l-a strigat la ieșirea din Muzeul Holocaustului. Tânăra mi-a povestit, mai târziu, că președintele american s-a întors către ea și i-a zâmbit, după care s-a apropiat de mulțimea care era ținută în loc de cordonul de agenți. Crezând că e o admiratoare, i-a întins mâna și Corina a apucat-o reținându-l și, apropiind reportofonul, s-a prezentat drept redactor al unui ziar românesc. Corina Crețu îl avea pe „vino-ncoace”! Înaltă și nu prea slabă, cu pulpele pietroase dezgolite de fusta prea scurtă și tricoul subțire, prin care se ghiceau sânii fără sutien, Corina îți arunca o privire ușor sașie și asimetrică, dar impertinentă, cu care parcă te deschidea la prohap. Nimic din politiciana de azi nu mai amintește de fata de cartier băgăcioasă, lipicioasă ca o gumă de mestecat, care ți se lipește de deget, o scuturi și ți se lipește de toată mâna. Corina Crețu, euro-deputata, s-a transformat într-o tanti cu mărgele și și-a pierdut tot hazul. Atunci când am cunoscut-o, în 1993, era ca un măr domnesc. E drept că înăuntru avea un vierme…
Am insistat, asigurând-o că președintele va avea grijă să-i explice situația directorului de la ziarul pe care îl reprezenta. Într-un târziu, Corina a cedat și mi-a dat caseta și astfel interviul a fost difuzat la radio.
A trecut o lună și jumătate de la această întâmplare. Eram la București și, ca de obicei, m-am gândit să umplu frigiderul cu bunătăți pe care taică-meu, ca orice om în vârstă, nu se îndura să dea banii așa că am traversat bulevardul să fac niște cumpărături la Unic. Cu pachetele în mână, mă îndreptam spre casă când dau nas în nas cu tânăra de la Washington. Amărâtă, cu o față lungă, aș zice că era chiar jigărită. O opresc și o întreb:
— Ce mai faci, domnișoară?
-Ce să fac? Vai de capul meu! Nu mai am slujbă că m-a dat Horia Alexandrescu afară de la ziar!
Auzind asta, am luat-o de mână, am trecut pe acasă și am lăsat pachetele, după care am sărit într-un taxi și ne-am oprit la Cotroceni. Iliescu dăduse ordin cerberilor în fustă, care îi păzeau biroul, să-mi permită întotdeauna accesul în cabinetul său, fără să-mi impună așteptatul în anticameră și acesta a fost singurul privilegiu de care m-am bucurat la Președinție în acea perioadă. Odată ajunși în fața lui Iliescu, i-am prezentat-o pe Corina și i-am spus:
-Domnule Președinte, fata a rămas șomeră după ce ne-a dat caseta la Washington. Horia a dat-o afară de la ziar de o lună și jumătate. Aveți obligația să o angajați aici!
Așa a ajuns Corina Crețu funcționară la Cotroceni. A fost instalată într-un birou din apropierea celui ocupat de Traian Chebeleu, purtătorul de cuvânt al Președinției. O cameră mare, cu pereții acoperiți de lambriuri din lemn sculptat și ferestre spre grădină, în care lucrase, până de curând, Mihai Bujor-Sion. Nu știu exact ce i-au dat de făcut – era consilier de consilier – dar, imediat, a dat piept cu invidia și răutatea colegilor. Primul conflict mai grav a apărut când a plecat în vacanță și Pavel Codiță, care lucra în două cămăruțe prăpădite, a profitat ca să-i ocupe biroul. Corina a venit la mine să se plângă și eu l-am tras de mânecă pe Iliescu. Acesta a sărit în sus făcând mare tărăboi, dar nu l-a pus pe „generalul de birou” Codiță să elibereze camera.
Chiar dacă n-a avut câștig de cauză, Corina a învățat lecția și a știut să profite de situație lăsând să se înțeleagă la Cotroceni că eu sunt protectorul ei. Aceasta a fost tehnica pe care a întrebuințat-o de atunci încolo, ca să reușească să avanseze din umila poziție de documentarist la cea de purtător de cuvânt al Președinției. Trebuie să admit că a știut să aibă grijă de propria carieră! Și nu i-a fost ușor! Asemenea unei curtezane versate, răspândea zvonul că ar fi încurcată cu unul sau altul dintre politicienii partidului. Întotdeauna altul decât cel care era amantul ei în realitate și, mai ales, unul superior ierarhic. Azi se auzea că e cu Oprescu și, de fapt, era cu Fulga și tot așa. Corina și-a construit cariera cocoțându-se pe umerii bărbaților prin patul cărora a trecut, dar păstrând un aer inocent, care a reușit să o păcălească până și pe suspicioasa doamna Nina. Soția președintelui a primit-o pe Corina în casă și a luat-o sub aripa ei oblăduitoare. Tânăra funcționară a știut să profite și de veșnica ceartă dintre cele două scorpii de la ușa lui Iliescu, astfel încât, încet dar sigur, le-a adormit vigilența devenind indispensabilă președintelui aflat într-o perioadă de efervescență publicistică. Evident că importanța pe care Corina a căpătat-o în ochii „patronului” de la Cotroceni a stârnit invidii. Așa m-am trezit eu, într-o bună zi, că m-a oprit domnul Gabriel Naghi, pe vremea aceea unul dintre aghiotanții lui Iliescu, să mă roage, n-am înțeles de ce pe mine, „să-i spun Corinei să se spele în urechi!?” Orice se putea spune despre noua „pupilă” prezidențială, numai că era certată cu săpunul nu! Altele erau păcatele Corinei! Unul dintre ele ar fi imaginația prea bogată. N-am înțeles niciodată de ce a trebuit să inventeze că la originea ascensiunii sale politice se afla prietenia dintre taică-său și Iliescu. Nici eu nu m-am așteptat să recunoască felul în care „a aterizat” la Cotroceni. Oricine îl cunoaște însă, cât de cât, pe Iliescu știe că este foarte scrupulos atunci când vine vorba de rude sau prieteni. Dar dacă îi iese în cale vreo purtătoare de fustă cu sex-appeal, dă dracului toate principiile!
(…)
Iliescu avea o idee fixă în ceea ce privește echipa de specialiști în probleme de politică externă. Considera că este bine să își aleagă consilieri numai dintre diplomații proveniți din direcțiile Ministerului Afacerilor Externe, o instituție infestată de securiști. Cred că era și prea complexat ca să-și apropie personalități de anvergura unui Mircea Malița sau Mihnea Gheorghiu. S-a mulțumit cu tot felul de mediocrități, care se lăudau a fi mari specialiști. Poate, asemenea lui Ceaușescu, încuraja acest tip de colaboratori pentru că știa că incompetența lor este compensată, în schimb, de slugărnicie. Așa și-au asigurat posturile mulți securiști, care au fost păstrați, după decembrie 1989, nu numai în diplomație, ci și în structurile serviciilor de informații. Chipurile, nu se puteau elimina slugile ceaușiste din aceste instituții pentru că s-ar fi văduvit țara de experiența unor profesioniști! N-am știut exact cât de gravă este situația până în anul 2001, când m-a numit Iliescu ambasador la UNESCO și m-am lovit de funcționarii din ministerul de externe.
Președintele asculta cu mare atenție toate platitudinile debitate de acești așa-ziși „specialiști”, în schimb, când îi vorbeam eu, aveam impresia că mă adresez, în șoaptă, unui surd. Iliescu dădea din cap, ca și cum ar fi înțeles, În realitate, chiar dacă aș fi zbierat, nu m-ar fi auzit. Mi-a fost imposibil, de pildă, să-l fac să înțeleagă ce este un lobby-ist. Îi înțepenise în cap clișeul conform căruia această profesie era ceva la limita legalității, lobby-istul fiind o persoană care dă mită urmărind îndeplinirea unor scopuri obscure și neapărat necinstite.
(…)
(Iliescu apare ca un președinte mare amator de turism, care-și inventa vizite externe și pentru scopul de a se relaxa, așa apare un turneu prin Africa, unde este invitat și Mihăescu, n.r.)
Senzația de vacanță era accentuată și de faptul că eram găzduiți într-o stațiune balneară, pe malul Oceanului Indian, lângă o plajă cu nisip fin. Iliescu se plimba printre palmierii foșnitori aruncând priviri pofticoase spre apa limpede, de o culoare albastră ireală, atât de limpede încât părea că te scalzi în cer. Spre surprinderea mea, președintele nu avea la el un slip și nimănui nu i-a dat prin cap să cumpere unul de la magazin. Eu, mai cu simț practic, i-am oferit boxerii mei nou-nouți, care îi ajungea până la genunchi și părea un pantalon bermud modern. Cred că aici a fost prima și ultima dată când Iliescu și-a dorit să nu fie „atât” de cunoscut. Bungaloul vecin găzduia un om de afaceri german, venit în vacanță cu familia, care l-a recunoscut pe președintele României și, ori de câte ori avea ocazia, îl filma pe Iliescu făcând băi de soare.
Într-una din zile, am avut ideea de a-l invita pe Iliescu la o plimbare cu o ambarcațiune specială, cu fundul transparent, prin care puteam admira fundul mării. A venit, spre surpriza mea, însoțit de Claudia Pavel, șefa sa de cabinet, și un agent de la SPP. Spectacolul recifului de corali și al peștilor multicolori îți provoca aceeași senzație stranie de răsturnare: părea că suntem cu capul în jos, că cerul este apă, iar apa este, de fapt, cer.
Ca în toate călătoriile sale, Iliescu era însoțit de Claudia Pavel și de cei doi agenți de la Serviciul de Transmisiuni Speciale, care cărau o mașinărie menită să asigure legăturile telefonice cu țara. Președintele o suna tot timpul pe doamna Nina și îi împărtășea toate impresiile din călătorie. Ei, nu chiar toate! La Tropice și privirile sunt mai languroase … Și apoi, de Claudia îl legau atâtea amintiri calde din vremea când era, fără griji, șef peste Editura Tehnică. . .
În albumul de fotografii care este mintea mea, am rămas cu două imagini din Mauritius: Alain Juppe, elegantul ministru de externe al Franței, pe care l-aș fi dorit interlocutorul președintelui României, care era îmbrăcat într-un costum impecabil, de culoarea nisipului, cu o cămașă albastră și cravată neagră și Ion Iliescu în izmene, plimbându-se pe plaja exotică.”
Episodul următor: Portretizarea unor personaje ale tranziției, Principesa Margareta, Mircea Geoană, Adrian Sârbu.
Profitorii tranzitiei (1) – Solid News
Profitorii tranzitiei (2) – Solid News
PROFITORII TRANZIȚIEI (3). – Solid News
PROFITORII TRANZIȚIEI (4).Dizidentul Mihai Botez și oamenii de la Europa Liberă, legăturile cu generalul Iulian Vlad, șeful Securității. Emil Cioran și negrii Franței – Solid News
PROFITORII TRANZIȚIEI (5) – Solid News
PROFITORII TRANZIȚIEI (6) – Solid News
