Portretizarea unor personaje ale tranziției, Principesa Margareta, Mircea Geoană, Adrian Sârbu. Vizita la Emil Cioran, aflat pe patul de spital.
SOLIDNEWS vă propune un serial despre o parte dintre oamenii ce-au condus haotic România sau au exploatat-o economic după 1989, așa cum îi descrie Eugen Mihăescu, grafician și membru de onoare al Academiei Române, fost politician la vârful puterii, colaborator timp de mai multe decenii al celor mai prestigioase publicații din SUA și Europa (sursa: volumul ”Între linii”, editura RAO, ediția 2016; formularea titlurilor din articole aparține redacției SOLIDNEWS).
Portretizarea unor personaje ale tranziției, Principesa Margareta, Mircea Geoană, Adrian Sârbu. Vizita la Emil Cioran, aflat pe patul de spital.
Context: Îndeplinindu-și sarcinile ivite din calitatea de apropiat al președintelui, respectiv cea de consilier la Cotroceni, Eugen Mihăescu intră în contact cu diverse personaje ce-au marcat ulterior viața publică din România, reușind astfel să-i cunoască mai profund și să poată dezvălui detalii extrem de interesante legate de viața și de felul lor de a fi.
(Principesa Margareta vrea sprijinul lui Mihăescu pentru o campanie în SUA dedicată regelui Mihai, n.r.)
La sfârșitul lui decembrie 1990, m-am întors în America pentru sărbătorile de iarnă și apoi am revenit la rutina de zi cu zi. Cred că în acea perioadă am primit, la New York, un telefon de la principesa Margareta de România. S-a prezentat în engleză, simplu, fără titlul nobiliar și m-am chinuit să-mi amintesc ce persoană cu numele ăsta cunosc. Cum nu reușeam, mi-a spus că este fiica regelui și ar dori să mă vadă. I-am propus să ieșim undeva, la un restaurant, dar mi-a explicat că urma să părăsească Statele Unite a doua zi și nu avea foarte mult timp la dispoziție. Am decis să ne întâlnim la Rockefeller Center, la agenția companiei Swissair.
Am recunoscut imediat silueta cam greoaie și zâmbetul cu gropițe Principesa s-a apropiat de mine călcând apăsat și mi-a întins mâna cu un gest lipsit de grație, dar m-a și flatat, spunându-mi că arăt exact cum și-a închipuit, ca un adevărat artist, cu raglanul meu cel lung și negru. M-am aplecat să-i sărut mâna și ea, nu știu de ce, a ridicat-o cu forță și m-a lovit în nas. Discret, am încercat să mă pipăi, să văd dacă nu-mi curge sânge în mustață. Din fericire, n-am pățit nimic și am compătimit-o pe Margareta pentru lipsa de feminitate.
Am invitat-o să mergem să luăm un ceai în apropiere, la hotelul
Palace, celebru pentru construcția veche, „The Villard Mansion”, peste care se înalță un turn de 55 de etaje.
– O să vă placă! i-am spus eu. Vă va aminti, oarecum, de hotelul Crillon de la Paris.
– N-am fost niciodată! a recunoscut Margareta, spre surpriza mea.
Ne-am instalat în barul de la etajul întâi, decorat în stil european de secol al XIX-Iea. Chelnerul ne-a adus meniuri și Margareta a exclamat uimită:
– Treizeci de dolari un ceai?!
– Ah, maniere yankee, ce să faci… V-au adus un meniu cu prețuri. Știți, ceaiul e însoțit de o gustare copioasă. Și, apoi, sunteți invitata mea! am liniștit-o eu.
Margareta s-a relaxat și s-a instalat comod în fotoliu, picior peste picior. Inconștient, și-a scos un pantof și a început să-și aerisească talpa. Am privit contrariat la încălțămintea care se balansa în echilibru pe vârful piciorului și am întrebat-o de ce dorise să mă vadă.
– Știți, am înființat o fundație care se va ocupa de copiii și de persoanele sărace din România, a spus Margareta și mi-a întins câteva pliante. Multe personalități de origine română și-au manifestat adeziunea… Și apoi, aș fi vrut să vă rog să mă sprijiniți, pentru că aveți atâtea relații în presa americană, să facem campanie pentru tata. Ați văzut ce i-au făcut criminalii care sunt la putere acum în România!
Am fost întrerupți de chelnerul care ne-a adus ceaiul și tava cu sandviciuri, mici tartine cu tot felul de bunătăți. Margareta și-a pus câteva pe farfurie și apoi, în fața chelnerului uimit, a început să le stivuiască trei deodată, asemenea pieselor de remi, și să le îndese în gură.
– În primul rând, i-am spus eu jenat de scena la care asistasem, ,,criminalii” la care vă referiți îmi sunt apropiați. Nu este bine să folosiți cuvinte atât de tari în politică. Ba, pe unul dintre ei știu că l-ați vizitat de curând și ați stat pe unul din fotoliile lui de catifea cafenie (Petre Roman îmi povestise de vizita pe care i-a făcut-o principesa la București). Ar trebui să știți că celălalt „criminal”, președintele Iliescu, îmi este prieten. Apoi, nu cred că regele are nevoie de vreo campanie. Nu este nici detergent și nici vreun candidat la alegeri. Majestatea Sa este unsul lui Dumnezeu, din câte știu eu. În ceea ce privește fundația dumneavoastră, vă asigur de tot sprijinul meu. Lăsați-mi pliantele și o voi face cunoscută presei americane.
Inutil să spun că Margareta nu m-a mai căutat niciodată. Ani de zile mai târziu, pe când eram ambasadorul României pe lângă UNESCO, m-a invitat la gala fundației, organizată la Espace Pierre Cardin, la Paris. Principesa își primea oaspeții la intrare și, când am fost anunțat, s-a făcut că nu mă cunoaște.
(…)
Știindu-mă la Paris, Iliescu îmi încredința tot felul de misiuni, mai mult sau mai puțin plăcute, în care să-l reprezint. M-a trimis să depun o coroană la moartea lui Eugene Ionesco și să-i duc o scrisoare la spital lui Emil Cioran. În vara lui ’94 m-am dus, ca de obicei atunci când mă aflam Ia Paris, să-l iau pe Cioran la o plimbare în grădina Luxembourg. Pentru că nu răspundea nimeni la sonerie, l-am căutat pe librarul din colț ca să-l întreb dacă știe ceva de maestru. Mi-a spus trist că Cioran e bolnav și a fost internat la spital. Mi-a povestit că, la început, maestrul nu-și mai amintea codul de la ușă. Apoi, nu peste mult timp, nu-și mai amintea unde locuiește și negustorii de pe stradă îl conduceau prevenitori până acasă. Am decis să mă adresez portăresei din imobilul în care locuia filozoful. M-a primit, dar m-a măsurat plină de suspiciune când am întrebat-o dacă știe ceva despre Cioran.
– E bolnav, mi-a răspuns evaziv femeia.
– A căzut? Și-a fracturat ceva? am insistat eu.
– Mda… a fost internat la spital…
– Îmi puteți spune unde, am continuat eu s-o descos.
– Nu știu dacă e bine… mi s-a cerut să nu spun, a mormăit portăreasa.
Am scos atunci din buzunar o hârtie de zece franci și astfel am aflat unde îl pot găsi pe Cioran. Imediat, l-am anunțat pe Iliescu și am primit o scrisoare din partea sa. Am preluat mesajul și m-am dus la spital.
Pe strada Pascal, la Hôpital Broca, am intrat ca într-o gară. Totul părea vraiște. La un moment dat, pe un coridor, am întâlnit o femeie în vârstă, cu o privire speriată, care deambula strigând cu o voce copilăroasă: „Mama! Mama!” Am trecut jenat pe lângă ea. Ușile rezervelor erau deschise. Mi-a atras atenția una dintre ele, care avea clanța legată de calorifer cu un șervet răsucit ca să nu poată fi închisă din interior. În cameră, l-am văzut pe Cioran așezat pe un scaun, cu o masă rabatabilă în față pe care se găsea mâncarea: un bol de supă-cremă, niște file de pește fiert și un compot de mere. Cioran privea în supă ca într-o gaură fără fund. Era nemișcat, dar, cu trei degete de la mâna stângă, încerca să apuce câteva firimituri de pâine. M-am așezat pe marginea patului din fața sa. Era complet absent și nu a sesizat apariția mea. După câteva minute, destul de intimidat, am luat lingura și am început să-i dau supa-cremă ca unui copil. Cioran deschidea gura și golea lingura fără să ridice ochii din bol. Am trecut apoi la pește. În timp ce rupeam chifla în bucățele, am observat că, dintr-odată, Cioran s-a activat și a începuț cu mâna dreaptă, să ducă pâinea la gură.
Noi nu am vorbit niciodată românește. A fost dorința sa. Spunea că, dacă ar fi pronunțat cuvântul „balegă”, toate parfumurile Rășinarilor ar fi năvălit peste el dintr-odată și n-ar mai fi putut scrie franțuzește noaptea.
Deodată, mai mult pentru mine, am remarcat în românește:
– Ce bun ar fi puțin vinișor la peștele ăsta!
– Avem, mi-a răspuns el la fel.
– Unde? am întrebat eu.
– După ciorapi, în dulap!
M-am repezit la mobila indicată și am găsit, în spatele unei stive de șosete, o sticlă de vin începută. Am vărsat apa din pahar, am pus o picătură de vin și i l-am dus la gură. Cioran se întorsese. Am scos repede scrisoarea lui Iliescu din buzunar, i-am arătat-o, a fixat-o și i-am spus în franceză:
E de la președintele României și este în românește. Vreau să v-o citesc.
Văzând stema de pe antent, Cioran a spus:
– C’est avec ľaigle!
– Da, i-am răspuns eu. Așa este stema României acum, cu vulturul.
l-am citit repede ca nu cumva să plece înapoi în ținuturile îndepărtate de unde revenise pentru o clipă. Mie, personal, mi-a plăcut scrisoarea pentru că era scrisă simplu, neprotocolar, ca din partea unui cititor către autorul admirat. Cioran a ascultat în liniște și, la sfârșit, a spus:
– C’est sans facon!
Imediat, privirea sa a redevenit absentă și mi-am dat seama că filozoful nu mai era ancorat în prezent.
(La sfârșitul lui septembrie 1994, Iliescu îl anunță pe Mihăescu că vine la New York pentru a participa la deschiderea lucrărilor Adunării Generale a ONU, insistând să stea în clădirea Misiunii românești, care era însă prost întreținută, n.r.) (…) a înghițit de câteva ori sume importante din banii contribuabilului fără ca lucrările să rezolve ceva din problemele acute de spațiu. Unul dintre contracte a fost câștigat, după 1996, de firma unei arhitecte decoratoare de origine română, Mica Ertegun foarte activă în lobby-ul anti-lliescu – la care era angajată (ce coincidență!) soția ambasadorului României la Washington din acea perioadă, doamna Mihaela Geoană. (…)
Mi-am încheiat argumentația în fața lui Iliescu spunându-i că nici Ceaușescu nu locuia la misiune când venea la New York. O singură dată s-a refugiat acolo pentru că ungurii au organizat o manifestație foarte agresivă împotriva lui, în fața hotelului Waldorf Astoria.
– Măi, lasă-mă cu ciocoismele astea a la Titulescu! a sărit ca fript Iliescu. Eu am copilărit într-o casă cu pământ pe jos și am avut podele abia la 18 ani! Acum ne arde de asemenea cheltuieli, când în țară sunt atâtea lipsuri?
Asta mi se părea culmea! Iliescu îmi vorbea despre nevoia de austeritate în timp ce acasă PDSR-ul, partidul lui aflat la guvernare, era acuzat că devalizează băncile care cădeau ca muștele unele după altele.
(…)
(Fiind sfătuit să-l aleagă pe Mihăescu ca ambasador al României în SUA, Ion Iliescu îl numește însă în mod surprinzător pe Mircea Geoană, cel pe care l-a poreclit cu răutate câțiva ani mai târziu ”prostănacul”, n.r.)
Dar când a murit Mihai Botez – în circumstanțe dubioase despre care am aflat prin ’96, când am devenit consilier la Președinție — numele meu a fost iarăși pomenit de presă ca posibil succesor în postul de la Washington. Nu numai Aristide Buhoiu a scris despre asta în revista America Magazin ci, surprinzător, Ion Cristoiu mi-a dedicat un editorial în Evenimentul zilei. Directorul cotidianului bucureștean nu putea să-l sufere pe Iliescu și nu se sfia să-l critice, fără menajamente, în ziarul său. Și-a intitulat articolul chiar „Pun și eu o «pilă» pe lângă Ion Iliescu”. ,,… Eugen Mihăescu e cunoscut în America pentru atitudinea sa anticeaușistă. Unui venit din țară, din cadrul Ministerului de Externe sau din cadrul partidului de guvernământ, îi va trebui mult timp să-i convingă pe americani că nu e un naționalist comunist îmbrăcat în piele de democrat”, scria Ion Cristoiu. Ca și Buhoiu, amintea în continuare de relația apropiată pe care o aveam cu Strobe Talbott, adjunctul Secretarului de Stat al SUA, dar, mai ales, mă prezenta președintelui drept un „diplomat înnăscut” pentru că „e unul dintre puținii oameni, dacă nu singurul, care a încercat din răsputeri să mă convingă de bunele dumneavoastră intenții fără a mă enerva. Mai mult, au fost unele momente în care Eugen Mihăescu a reușit să mă convingă că mă înșel asupra unor aspecte ale personalității dumneavoastră, pe care eu le-am contestat cu vehemență.” Reacția lui Iliescu la pledoaria lui Cristoiu spune multe despre mentalitatea sa. În dimineața apariției articolului, am intrat în cabinetul prezidențial și l-am găsit pe Iliescu citind.
– Ai văzut articolul lui Cristoiu? Ce provocator! Asta este provocare! a spus Iliescu în timp ce bătea cu dosul palmei peste paginile ziarului.
A fost o surpriză pentru toată lumea că, după multe luni în care postul din capitala americană a fost vacant, a fost numit Mircea Geoană, un tânăr diplomat puțin cunoscut. Gilda Lazăr pomenea de el ca de „o idee năstrușnică”. Noul ambasador avansase în carieră cu viteză cosmică: referent în ’89, apoi purtător de cuvânt și șef de cabinet pe vremea lui Meleșcanu, care avea nevoie de un șaperon pentru fiica sa (o adolescentă cam șturlubatică) și, de curând, director în MAE. Surpriza a fost și mai mare când ambasadorul Statelor Unite la București, domnul Alfred Moses, l-a însoțit pe proaspătul numit la Washington – fapt fără precedent – pentru a-l prezenta la Departamentul de Stat și a-l ajuta să se instaleze la post.
Îmi amintesc că Geoană îmi transmitea, prin interpuși, că îi este teamă că sunt supărat că a fost ales de Iliescu!?! Cât de înduioșător! Nu mi-am dorit niciodată să devin diplomat al Ministerului Afacerilor Externe român. Adică funcționar într-o structură anchilozată și infestată cu securiști. În plus, ar fi trebuit să renunț la cetățenia americană. Nu aveam nevoie de mandat ca să reprezint cu folos România în lume. Am fost totuși intrigat de alegerea președintelui până când am aflat că Mircea este fiul generalului Geoană, fostul șef al Comandamentului Apărării Civile, care a venit la Iliescu în Comitetul Central, în nopțile fierbinți ale Revoluției, cu hărțile tunelurilor lui Ceaușescu. Mai târziu, l-am întâlnit pe domnul Nicolae Mareș, consilier la Direcția Cultură din MAE, care mi-a confirmat că tânărul Geoană era deja referent în minister încă din primele zile ale instalării noii puteri din decembrie 1989.
Totul a devenit și mai clar câteva luni mai târziu, în 1996, când am intrat în librăria mea favorită din New York, Rizzoli’s. Acolo, la raionul de noutăți, am dat peste cartea de memorii a unuia dintre cei mai bogați americani, Edgar M. Bronfman, președintele companiei producătoare de băuturi Seagram și proprietarul uneia dintre cele mai clădiri din Manhattan, opera arhitectului Mies van der Rohe (despre care directorul Muzeului Luvru, întrebat dacă îi place
opera acestui arhitect, a răspuns că „nu o cunoaște pe această domnișoară”!) Am răsfoit cartea intitulată The Making of a Jew (Cum se face un evreu) și am descoperit că are un capitol dedicat României. Nu era prea mare așa că l-am citit pe loc. Autorul povestea că, pe la începutul anilor ’70, în calitate de președinte al Congresului Mondial Evreiesc, însoțit de Lawrence Eagleburger, pe atunci la Departamentul de Stat, și de avocatul Alfred Moses (ajuns peste ani ambasador SUA în România, n.r.), a făcut o vizită la București. Intenționa să negocieze cu Ceaușescu emigrația evreiască. În acea perioadă au cerut să emigreze în Israel foarte mulți evrei, iar șmecherul român s-a gândit să facă o afacere și din treaba asta. Tiranul a primit delegația și i-a explicat că România a făcut mari cheltuieli cu evreii, mai ales cu cei care și-au făcut gratuit studiile superioare. Organizațiile evreiești erau însă gata să plătească și cei trei aveau împuternicirea să negocieze prețurile. Când a venit vorba de „mercurial”, Ceaușescu s-a eschivat și le-a spus vizitatorilor săi că deleagă pe altcineva să poarte discuțiile despre bani. Bronfman îl numește pe trimisul lui Ceaușescu „The General”, pentru că avea un nume greu de pronunțat, dar care semăna cu acest cuvânt rostit în limba engleză. Sunt convins că generalul Geoană, fiindcă despre el este vorba, primitor ca orice român, mai ales când are voie de la stăpânire, i-a invitat pe emisarii evreilor acasă, la masă și acolo, n-am nici o îndoială, l-au cunoscut pe adolescentul Mircea. Și uite cum hazardul aduce răspunsuri la toate misterele: cariera politică fulminantă a acestui tânăr insipid, dar și legăturile de afaceri dintre ambasadorul Statelor Unite la București, domnul Alfred Moses, și familia ambasadorului Geoană. Cine și-ar fi imaginat că strânsele relații dintre cei doi înalți funcționari și scandalul legat de proiectul Romag prin care compania americană Transchem Finance aducea în România utilaje agricole în valoare de 80 de milioane de dolari, pentru care a garantat Guvernul București, își au originea într-o întâlnire datând din anii ’70?
În privința mea, cea mai lucidă opinie a avut-o Dan Iosif. În perioada aceea, în care presa se agita comentând despre candidați pentru postul de la Washington, loșca m-a invitat la el în birou și mi-a spus:
— De ce îți pierzi tu vremea pe aici cu nen’tu? Vrei să faci ceva pentru România? Du-te la prietenul tău Strobe Talbott și spune-i să te numească ambasador la București!
Atunci l-am privit ca pe un nebun. Cum adică, să fiu ambasadorul unui stat străin în propria țară? În același timp, eram conștient că nu ar fi imposibil de realizat. Numai că mie nu-mi stă în fire să fac asa ceva!
(…)
Dintre toate personajele care au ieșit la suprafață după evenimentele din decembrie 1989, cel mai insistent în încercarea de a-mi câștiga prietenia a fost Adrian Sârbu. Nu știu din ce cauză, poate pentru că a crezut și el, ca și Gelu Voican-Voiculescu, în legăturile oculte pe le-aș avea, că sunt trimis de americani și reprezint niște cercuri puternice. Sârbu a încercat să se agațe de pulpana lui Ion Țiriac pentru că avea bani, sau de cea a unor personaje misterioase, așa cum mă vedea el pe mine. Incontestabil, avea mare talent, ca să nu zic pregătire, în a se face plăcut. Era în stare de orice ca să ți se bage pe sub piele. Mă vizita de fiecare dată când eram la București sau se vedea cu taică-meu ca să se așeze la taclale și, după ce acesta s-a prăpădiț mă îndemna să caut să mă mut în altă casă pentru că, în apartamentul în care copilărisem, aș fi fost tot timpul bântuit de stafiile părinților mei. Stilul lipicios mi-era cunoscut și eram circumspect pentru că mi se părea curios cum a ajuns Sârbu în mijlocul evenimentelor din decembrie 1989. Pe atunci era secretarul organizației de partid a studiourilor Sahia Film. Ocupa o funcție politică, dar avea o operă
cam subțire. Singurul documentar care i se cunoaște îi are ca subiect pe Nicolae Ceaușescu și epoca lui de aur. Era mai mult ocupat cu regia prezentărilor de modă de la Apaca. Simțeam că Sârbu este o gogoașă umflată. El, în schimb, nu a fost niciodată descurajat de reticența mea și mă copleșea cu gesturi de o deosebită amabilitate. Îmi amintesc de o zi ploioasă în care mă îndreptam spre locuința lui Brucan din cartierul Primăverii. La un moment dat, în dreptul meu a oprit un Mercedes, s-a deschis un geam și l-am auzit pe Sârbu:
– Prinde! mi-a strigat el aruncându-mi niște chei. Mașina e parcată în fața casei și are plinul făcut. Nu mai umbla pe jos prin ploaie!
Bănuiam că Sârbu mă lua drept altcineva, dar el era sigur de un lucru: că „am urechea Președintelui”. Ca mulți alții, habar nu avea că urechea pe care o îndrepta președintele către mine era veșnic astupată de un dop de ceară. Știind că-mi place să bat anticariatele în căutare de tablouri sau obiecte de artă, Sârbu m-a rugat să-i cumpăr și lui cărți rare sau desene. I-am ales o „Veneție” de Petrașcu pentru că, atunci când l-am vizitat acasă, am rămas impresionat de un vraf de reviste Gândirea. Până într-o zi, când mi-am permis să pun mâna pe ele și să încerc să le răsfoiesc. Aveau paginile netăiate, erau neatinse ca și cum le-ar fi cumpărat la metru ca să umple raftul bibliotecii ca orice parvenit.
Adrian Sârbu mă căuta de fiecare dată când venea la New York. La început, pe vremea când era mai modest, m-a rugat să vin să-l iau de la aeroport. Îl priveam cu indulgență pentru că îmi imaginam că se străduiește să uite trecutul și să devină un „întreprinzător”. De cele mai multe ori, îmi cerea să-l însoțesc la cumpărături. Nu se simțea în largul său în metropola americană. Se târa pe străzile topite de căldură din Manhattan și intra în fiecare prăvălie ca să se răcorească în aerul condiționat. Acolo, cămașa udă de transpirație îi îngheța instantaneu pe spinare și îl făcea să tremure de parcă avea friguri.
– Cum poți să trăiești în orașul ăsta infernal? mă întreba Sârbu disperat. Cât câștigi pe lună?
– Cam șase mii de dolari după plata impozitelor, i-am răspuns eu amuzat.
– Și numai pentru atât suporți tu clima asta imposibilă? Păi asta pot să ți-o dau eu dacă vii să lucrezi pentru mine la București!
– Da, numai că pe tine te cheamă Adrian Sârbu, nu The New York Times, The New Yorker sau Time. Asta e diferența pe care tu nu poți să o înțelegi!
Mă amuza comportamentul său infantil: cumpăra pantofi de la Gucci sau Manolo Blahnik, apoi îi înșira prin camera de hotel și mă punea să ghicesc pentru cine i-a luat: pentru soție, fiică sau amantă? Eram foarte intrigat de hotelul pe care îl alegea când venea la New York. Mă punea pe gânduri faptul că-i plăcea modernismul impersonal de la Meridian, un hotel tipic american, deși era ținut de francezi. Curios este că aici au fost angajați întotdeauna români. Unul dintre miliardarii de carton, apăruți după 1989, Radu Dimofte, a fost bagajist la Meridian și, la un moment dat, pe vremea lui Ceaușescu, am găsit la recepție o domnișoară proaspăt aterizată de la București.
L-am invitat odată pe Sârbu la mine la atelier. S-a oprit în fața pereților acoperiți cu desene și a început să le arate cu degetul:
– Ăsta îmi place, să mi-l pui la pachet! Și pe ăsta la fel! Și ăsta! Să-mi spui cât mă costă.
– Adriane, eu nu fac afaceri cu prietenii! i-am spus eu sec. Dacă desenele astea îți sunt pe plac, eu ți le fac cadou. N-ai tu, mă, bani ca să cumperi lucrările mele, oricât de bogat te crezi!
O dată a venit la New York însoțit de noua sa amantă. Mi-a împuiat capul cu ea și m-a târât la hotel ca să mi-o prezinte. N-am găsit-o în cameră, dar, după lenjeria fină împrăștiată peste tot, m-am lămurit imediat câte parale face.
– Cine-i dama? am întrebat eu mai mult ca să-i fac lui plăcere.
– O cheamă Janina. Eugene, pe asta am ratat-o de două ori, mi-a spus el febril ca un liceean amorezat. A treia oară nu-mi mai scapă!
Prin octombrie 1995 eram la București și Sârbu mi-a telefonat disperat că nu reușește să treacă de cerberii din anticamera lui Iliescu.
– Te rog, Eugene, ajută-mă! Vreau să ajung la președinte pentru că nu reușesc să obțin licența pentru postul de televiziune pe care vreau să-l înființez.
Pe atunci, Sârbu avea doar o înțelegere cu CNN-ul ale cărui emisiuni de știri le prelua pentru România. Ambiția lui era să facă un post de televiziune comercial, dar se împiedica de cei de la Consiliul Național al Audiovizualului.
– Nu pot să-ți promit nimic, i-am spus eu. Știi care este părerea lui Iliescu despre tine de când l-ai filmat mulțumindu-le minerilor și ai difuzat caseta la televiziunea publică! În orice caz, dacă reușesc să-l fac să te primească și dacă îți oferă o carte cu autograf, să știi că ai reușit!
Am pândit un moment prielnic și am adus vorba despre Adrian Sârbu într-una din zile, la Președinție. Iliescu a sărit până la tavan.
– Cum?! Intervii în favoarea acestui nenorocit?! Trădătorul ăla care m-a vândut!?
L-am lăsat să-și verse năduful împotriva lui Sârbu și, când am văzut că se calmează, i-am spus:
– Domnule Președinte! Vrea să facă o televiziune. Ne-ar prinde bine un aliat acum, înainte de alegeri! O televiziune privată, care să vă sprijine discret, ar avea mai multă credibilitate decât postul public care e mult prea slugarnic…
– Bine, zice Iliescu. Adu-l la mine, dar în salonașul galben. Nu vreau să-l primesc în birou!
L-am condus pe Sârbu în salonul adiacent cabinetului prezidențial, la adăpost de priviri indiscrete. Iliescu a intrat înțepat și bosumflat și, atunci, amândoi am asistat la o metamorfoză incredibilă: Sârbu s-a îndoit brusc din șale și, frângându-și mâinile, a început să se tânguie în fața noastră:
– Domnule Președinte! Am venit aici cu fratele meu mai mare, care e rău și mă bate, să vă rog să mă ajutați! Vă promit că vă voi fi loial și vă voi face cele mai grozave clipuri electorale!
Mă uitam la Sârbu cum se gârbovise și se lamenta și nu-mi credeam ochilor! Iliescu, aparent impasibil, nu mă scăpa din priviri și, din când în când, mi-l arăta pe Sârbu cu bărbia în timp ce bâțâia din picior. Într-un sfârșit, a decis să curme acel spectacol jenant și a spus brusc:
– Bine, hai să-ți dau ultima mea carte!
Și l-a condus pe Sârbu în cabinet sub privirile stupefiate ale zgripțuroaicelor din anticameră.
Nu pot să uit ce mutre au făcut când m-au văzut alături de cei doi. Dacă ar fi putut, m-ar fi sfâșiat pe loc! Nu am ieșit bine de la Cotroceni, că Sârbu și-a scos telefonul și l-a sunat pe Răzvan Theodorescu:
– Gata, Răzvane! Poți să te duci la CNA. Avem OK-ul!
Așa s-a născut Pro TV-ul! Dar Adrian Sârbu nu s-a mulțumit numai cu atât. A început să mă curteze și mai asiduu ca să-l conving pe Iliescu să participe și la petrecerea lansării postului, care s-a ținut la Palatul Parlamentului. Deși marea inaugurare a coincis cu Ziua Națională de la 1 decembrie, la rugămințile mele, Iliescu a cedat, s-a dat peste cap și a reușit să-și facă apariția la evenimentul lui Sârbu. Când l-a zărit intrând, proaspătul patron de post TV s-a repezit să îl întâmpine strigând mai ceva ca în Caragiale: „Muzica! Muzica!” Orchestra s-a conformat și președintele Iliescu a primit plecăciunea viitorului magnat de presă Adrian Sârbu. Din păcate, ajutorul pe care i l-am dat ca unui prieten nu mi-a câștigat respectul său. Poate, dacă i-aș fi pretins o sumă de bani și i-aș fi indicat un cont în care să o vireze, m-ar fi prețuit mai mult!
(În vara lui 1996, ajungând la Palatul Cotroceni, Mihăescu observă careul de onoare al incintei ocupat de cei de la Pro TV și, bănuind un aranjament sulfuros, se duce direct la Iliescu, n.r.)
– Ce caută ăștia de la Pro TV? l-am întrebat eu.
Președintele foarte jenat, așa cum este el când se află în pantofi mici, mi-a răspuns:
– M-a rugat Adrian… Janina vrea să facă o paradă de modă…
Uimit că, între timp, Sârbu devenise Adrian pentru Iliescu, ba îi spunea pe nume și amantei, am continuat:
– Unde vor să facă defilare de modă, domnule Președinte? În careul de onoare unde se aliniază garda, se ridică drapelul național și se primesc invitați străini, oameni de stat? Acolo vor ăștia să instaleze un podium pentru manechine? Și ăia de vizavi se vor sui pe garduri ca să fotografieze în timp ce ele se fâțâie, dau din fund și își arată cracii? În careul de onoare? Se poate așa ceva?
– Știu eu? se fâstâcește Iliescu. I-am promis! Acum ce să fac?
– Păi, promettre c’est noble, tenir c’est bourgeois! Îi spuneți că gata, nu se mai poate din anumite motive. Descurcați-vă! Nu se poate așa ceva! Suntem în an electoral! Vrea să facă o prezentare de modă? S-o facă înăuntru, în sala de teatru, pe scenă, unde se fac astea! Da’ nu la vedere! Cu reflectoare, cu chestii … Se va filma, se va da la televizor: „Ia uite ce face Iliescu! Și-a adus și gagicile la Cotroceni!”
Bineînțeles, din cauza atacului meu, după ce președintele și-a lăsat capul pe umărul drept și a bâțâit din picior, ceva s-a întâmplat pentru că, a doua zi, nu mai era nimeni pe careu. Peste un timp, nu știu cine venise în vizită oficială, cred că Jiang Zemin, s-a organizat o recepție la Cotroceni. Curios este că s-a desfășurat într-o sală din aripa veche a palatului, la muzeu. Acolo, l-am văzut pe Sârbu foarte negru la față – pe vremea aceea nu albise încă, era brunet — îndreptându-se spre mine foarte nervos, mărunțel, ca să nu zic sfrijit, dar tot cu burta înainte, și, odată ajuns în fața mea, mi-a spus:
– Mă, ce ai tu cu fata asta?
– Care fată?
– Janina!
– Eu nu am nimic cu ea, după câte știu, tu ai ceva cu ea!
– Mă, de ce ai zis tu să nu se facă defilarea ei de modă, ,,Ultramarin”, aici?
– Nu știu dacă era ultramarin, sau roșie, sau cum vrei tu să-i zici, dar eu am să-ți spun un singur lucru: nu se poate face așa ceva pe careul de onoare al Președinției, al României. Asta-i părerea mea!
La care Sârbu, foarte înfipt, se rățoiește la mine:
– Ai să vezi că se va face!
– Da, zic eu. Dar numai peste cadavrul meu! Se poate întâmpla! Dacă trece Iliescu peste mine, e în regulă! Dar de data aceasta cred că mă va asculta.
Sârbu, foarte nervos, n-a mai așteptat să mai zic ceva, s-a întors cu spatele la mine, s-a învârtit printre invitați după care, de cum l-a văzut pe Iliescu intrând în sală, s-a repezit la el. Proastă idee! Nu era momentul să-l atace, mai ales că președintele îl văzuse discutând cu mine. Uitându-mă la ei peste lume, mi-am dat seama că Iliescu îl refuză dând din cap și nu, și nu. Iar Sârbu dădea din mâini, din gură, din picioare, încercând să-l convingă. Cu cât se agita bossul de la Pro TV mai tare, cu atât Iliescu mișca mai vârtos din cap ca bulgarii de la dreapta la stânga și înapoi, părând că zice da când el, de fapt, zicea nu. Cert este că președintele m-a ascultat și prezentarea Janinei nu s-a mai făcut la Cotroceni, ci la hotelul Lido.
M-am dus și eu acolo, să mă uit ca la „panaramă”. Chiar dacă relațiile mele cu Sârbu se rupseseră. Tocmai mă întorsesem în acea seară de la Paris sau de la New York, nu mai țin minte, și m-am dus și eu la Lido să văd „comediile de la Ionescu, la Iunion”. Bineînțeles, cei care primeau invitații aveau ordin să mă conducă undeva într-o parte, într-o tribună din stânga piscinei, peste care fusese construit podiumul. Deci ar fi trebuit să stau undeva la cucurigu. Dar unul dintre bogătașii României, ginerele lui Ion Dincă „Te leagă”, Nicu Badea, pe care îl cunoșteam și mi se părea un domn foarte drăguț, m-a oprit și mi-a spus că a rezervat o masă întreagă pentru prieteni și i-ar face mare plăcere dacă aș accepta să mă așez și eu lângă el. Așa că am stat, într-un fel, în loja principală ca să asist la prezentarea de modă „Ultramarin”. Un fel de „salată de fructe”, cu tot felul de haine copiate de Ia unul sau altul din creatorii celebri preferați de Janina. Am reținut numai niște rochii înflorate, ca de țigănci, și manechinele desculțe. Dar totul a fost foarte bine organizat și regizat de Sârbu, așa că a ieșit un eveniment mai deosebit pentru România acelor vremuri. La sfârșit însă „creatoarea” a ieșit pe podium îmbrăcată într-o rochie de Versace! Atâta lucru mă pricep și eu pentru că m-a pasionat moda întotdeauna, mai tangențial e adevărat, și am avut o profesoară excepțională în Bea Feitler, care a fost co-art director la revista Harper’s Bazaar.
Foarte multă vreme relațiile mele cu Sârbu au rămas reci. Până târziu, prin toamnă, când tot Janina, cu tertipurile ei de curtezană versată, ne-a făcut să ne împăcăm.”
Episodul următor: Detalii interesante despre personaje influente în tranziția românească, jurnaliști celebri, miliardari, șefi de servicii secrete.
Profitorii tranzitiei (1) – Solid News
Profitorii tranzitiei (2) – Solid News
PROFITORII TRANZIȚIEI (3). – Solid News
PROFITORII TRANZIȚIEI (4).Dizidentul Mihai Botez și oamenii de la Europa Liberă, legăturile cu generalul Iulian Vlad, șeful Securității. Emil Cioran și negrii Franței – Solid News
PROFITORII TRANZIȚIEI (5) – Solid News
PROFITORII TRANZIȚIEI (6) – Solid News
PROFITORII TRANZIȚIEI (7) – Solid News
