Autor: Michael Hudson
Drumul spre Haos
Anii ´40 au fost marcați de o serie de filme cu Bing Crosby și Bob Hope, care a debutat cu pelicula Drumul spre Singapore în 1940. Intriga era întotdeauna similară. Bing și Bob, doi escroci care stăpâneau arta persuasiunii sau showmeni iscusiți, dădeau de bucluc în vreo țară, iar Bing ar născoci o scăpare din problemă, fie vânzându-l pe Bob ca sclav (Maroc în 1942, unde Bing promite că îl răscumpără), fie trimițându-l să fie sacrificat într-un ritual păgân sau alte astfel de pățanii. Bob este mereu de acord cu planul și există întotdeauna un final fericit de tip hollywoodian, în care evadează împreună – iar Bing se alege mereu cu fata.
În ultimii câțiva ani, am văzut o serie de scene diplomatice similare, cu Statele Unite și Germania (în locul Europei în ansamblu). Am putea numi acest show Drumul spre Haos. Statele Unite au vândut Germania prin distrugerea Nord Stream, cancelarul Olaf Scholz (în pielea nefericitului Bob Hope) scufundându-se odată cu ea, iar președintele Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, jucând rolul lui Dorothy Lamour (´fata-trofeu´ a lui Bing din film), cerând ca întreaga Europă să-și mărească cheltuielile militare NATO dincolo de cererea lui Biden de 2%, până la majorarea dictată Trump, de 5%. Mai mult decât atât, Europa urmează să impună sancțiuni asupra comerțului cu Rusia și China, obligându-le să-și relocheze industriile de vârf în Statele Unite.
Așadar, spre deosebire de filme, acest scenariu nu se va termina cu Statele Unite care se grăbesc să salveze o Germanie mult prea credulă. În schimb, Germania și Europa per ansamblu vor deveni ofrande de sacrificiu în efortul nostru disperat, dar zadarnic, de a salva Imperiul SUA. Dacă Germania e posibil să nu ajungă să aibă imediat o populație în emigrare și în scădere precum Ucraina, distrugerea sa industrială este în plină desfășurare.
Trump a declarat la Forumul Economic de la Davos pe 23 ianuarie: „Mesajul meu pentru fiecare antreprenor din lume este foarte simplu: Vino să-ți faci produsul în America și îți vom oferi printre cele mai mici taxe dintre toate națiunile de pe Pământ”. În caz contrar, dacă antreprenorii vor continua să producă acasă sau în alte țări, produsele lor vor fi percepute cu tarife de 20%.
Pentru Germania, asta înseamnă (în ‘traducerea’ mea): „´Pare rău că prețurile la energie au crescut de 4 ori. Vino în America și te vei bucura de un preț aproape la fel de mic precum cel pe care îl plăteai Rusiei înainte ca liderii tăi aleși să ne lase să tăiem tranzitul Nord Stream.”
Marea întrebare este câte alte țări vor sta liniștite, la fel ca Germania, pe măsură ce Trump schimbă regulile jocului – pe principiul ”SUA conduc”. În ce moment se va atinge o masă critică care să schimbe ordinea mondială per ansamblu?
Poate exista un final hollywoodian pentru haosul ce stă să vină? Răspunsul este „Nu!”, iar cheia se găsește în efectul balanței de plăți după ce Trump a amenințat că va crește taxele și sancțiunile comerciale. Nici Trump și nici consilierii săi economici nu înțeleg ce daune pot fi provocate de politica lor, prin dezechilibrarea radicală a balanței de plăți și a ratelor de schimb din întreaga lume, creându-se o ruptură financiară inevitabilă.
Balanța de plăți și constrângerea cursului de schimb după agresiunea tarifară a lui Trump
Primele două țări vizate de Trump au fost partenerii NAFTA ai Americii: Mexic și Canada. În cazul amândurora, Trump a amenințat că va majora cu 20% tarifele vamale ale SUA la importurile dinspre ele, dacă statele menționate nu se supun cerințelor sale politice.
El a amenințat Mexicul în două moduri. În primul rând, prin programul său de imigrare, care presupune exportarea imigranților ilegali și oferirea unor permise de muncă pe termen scurt pentru forța de muncă sezonieră din Mexic, în domenii precum agricultura și serviciile casnice. El a sugerat deportarea valului de imigrație din America Latină înspre Mexic, pe motiv că majoritatea au venit în America prin granița cu Mexicul, de-a lungul Rio Grande. Acest lucru amenință să impună o responsabilitate uriașă de asigurare a ajutorului social asupra Mexicului, stat care nu are niciun zid la granița de sud.
Există, de asemenea, un cost puternic al balanței de plăți pentru Mexic, dar și pentru alte țări ale căror cetățeni au căutat de lucru în Statele Unite. O sursă majoră de dolari pentru aceste țări au fost banii remiși de lucrători către familiile lor. Aceasta este o sursă importantă de dolari pentru familiile din America Latină, Asia și alte țări. Deportarea imigranților va elimina o sursă substanțială de venituri, care a susținut ratele de schimb ale monedelor lor față de dolar.
Impunerea unui tarif de 20% sau a altor bariere comerciale asupra Mexicului și altor țări ar fi o lovitură fatală pentru cursurile lor de schimb, prin reducerea comerțului de export pe care politica SUA l-a promovat, începând cu președintele Carter, pentru a promova o externalizare a forței de muncă din SUA prin utilizarea forței de muncă mexicane pentru a menține un nivel scăzut al ratelor salariale din SUA. Crearea NAFTA, în mandatul lui Bill Clinton, a condus la o serie lungă de fabrici de asamblare de tip „maquiladora” (n.t.: fabrică din Mexic, condusă de o companie străină și care își exportă produsele țării de origine a companiei străine) chiar la sud de granița dintre SUA și Mexic, care angajează forță de muncă mexicană, cu salarii mici pe liniile de asamblare înființate de companiile americane, pentru a economisi costurile forței de muncă. Tarifele ar priva brusc Mexicul de dolarii primiți pentru a plăti în pesos această forță de muncă și, de asemenea, ar crește costurile pentru companiile-mamă din SUA.
Rezultatul acestor două politici Trump ar fi o lovitură majoră în sursa de dolari a Mexicului. Acest lucru va forța Mexicul să facă o alegere: dacă acceptă pasiv acești termeni, cursul de schimb al peso-ului se va deprecia. Acest lucru va face ca importurile (cu prețuri în dolari la nivel mondial) să fie mai scumpe în peso, ceea ce va duce la o creștere substanțială a inflației interne. Alternativ, Mexicul își poate pune economia pe primul loc și poate spune că perturbarea comerțului și a plăților, cauzată de acțiunea tarifară a lui Trump, îl împiedică să-și plătească datoriile în dolari către deținătorii de obligațiuni.
În 1982, nerespectarea obligațiunilor tesobono (n.t.: obligațiune definită în peso, care este emisă de guvernul mexican și ale cărei cupoane și capital sunt indexate la dolarul american la rata spot în vigoare la momentul emiterii) a declanșat bomba datoriilor din America Latină. Acțiunile lui Trump par să forțeze o nouă astfel de criză. În acest caz, răspunsul compensatoriu al Mexicului ar fi suspendarea plății obligațiunilor sale în dolari americani.
Acest lucru ar putea avea efecte de anvergură, deoarece multe alte țări din America Latină și din Sudul Global se confruntă cu o restrângere similară a balanței lor de comerț internațional și de plăți. Cursul de schimb al dolarului a crescut deja în raport cu monedele lor, ca urmare a majorării ratelor dobânzilor de către Sistemul Federal de Rezerve al Statelor Unite ale Americii, atrăgând fonduri de investiții din Europa și din alte țări. Un dolar în creștere înseamnă creșterea prețurilor de import pentru petrol și materii prime exprimate în dolari.
Canada se confruntă cu o criză similară a balanței de plăți. Omologul său pentru fabricile de tip „maquiladora” din Mexic este reprezentat de fabricile de piese auto din Windsor, peste râu de Detroit. În anii 1970, cele două țări au convenit asupra Pactului Auto, care aloca la ce fabrici de asamblare vor lucra în producția lor comună de mașini și camioane din SUA.
Ei bine, „s-au pus de acord” e posibil să nu fie termenul potrivit. Eram la Ottawa la acea vreme, iar oficialii guvernamentali erau foarte iritați de faptul că au tras „paiul scurt” al tranzacției auto. Dar continuă și astăzi afacerea, 50 de ani mai târziu, și rămâne un contributor major la balanța comercială a Canadei și, prin urmare, la cursul de schimb al dolarului său, care deja a scăzut față de cel al Statelor Unite.
Desigur, Canada nu este Mexic. Gândul că va suspenda plata obligațiunilor sale în dolari este de neconceput într-o țară condusă în mare parte de băncile și interesele sale financiare. Dar consecințele politice vor fi resimțite în întreaga politică canadiană. Va exista un sentiment anti-american (întotdeauna arzând mocnit în Canada, în pofida aparențelor) care ar trebui să pună capăt fanteziei lui Trump de a face Canada al 51-lea stat american.
Fundamentele morale implicite ale ordinii economice internaționale
Există un principiu moral iluzoriu care se subînțelege din amenințările tarifare și comerciale ale lui Trump și stă la baza narațiunii ample prin care Statele Unite au căutat să-și raționalizeze dominația unipolară asupra economiei mondiale. Acest principiu este iluzia reciprocității, care susține o distribuție reciprocă a beneficiilor și a creșterii – iar în vocabularul american este înglobat cu valori democratice și discuții despre piețele libere care promit stabilizatori automați în cadrul sistemului internațional sponsorizat de SUA.
Principiile reciprocității și ale stabilității au fost esențiale pentru argumentele economice ale lui John Maynard Keynes în timpul dezbaterii de la sfârșitul anilor 1920 asupra insistenței SUA ca aliații săi europeni din timpul războiului să plătească datorii grele pentru armele cumpărate din Statele Unite înainte de intrarea sa oficială în război. Aliații au fost de acord să plătească, impunând despăgubiri germane pentru a transfera costurile asupra învinsului războiului. Dar cererile Statelor Unite față de aliații săi europeni și, la rândul lor, ale acestora față de Germania, erau mult prea mari pentru a putea fi îndeplinite.
Problema fundamentală, a explicat Keynes, a fost că Statele Unite își majorau tarifele față de Germania ca răspuns la deprecierea monedei sale și apoi au impus tariful Smoot-Hawley față de restul lumii. Asta a împiedicat Germania să câștige valută pentru a plăti aliații, iar pe ei să plătească America.
Pentru ca sistemul financiar internațional al datoriei să funcționeze, a subliniat Keynes, o națiune creditoare are obligația de a oferi țărilor debitoare posibilitatea de a strânge bani pentru a plăti prin exportul către națiunea creditoare. În caz contrar, va exista colaps valutar și austeritate paralizantă pentru debitori. Acest principiu de bază ar trebui să fie în centrul oricărui proiect privind modul în care economia internațională ar trebui să fie organizată incluzând controale și calibrări pentru a preveni un astfel de colaps.
Oponenții lui Keynes – monetaristul francez antigerman Jacques Rueff și avocatul neoclasic al comerțului Bertil Ohlin – au repetat același argument pe care l-a expus David Ricardo în mărturia sa din 1809-1810 în fața Comitetului pentru lingouri din Marea Britanie. El a susținut că plata datoriilor externe creează automat un echilibru în plățile internaționale. Această teorie economică a oferit o logică care rămâne astăzi modelul de bază al austerității propus de FMI.
Conform fanteziei acestei teorii, atunci când plata serviciului datoriei scade prețurile și salariile în țara plătitoare de datorii, aceasta va crește exporturile, făcându-le mai puțin costisitoare pentru străini. Și se presupune că primirea serviciului datoriei de către națiunile creditoare va fi monetizată pentru a-și ridica propriile prețuri (Teoria Cantitativă a Banilor), reducându-și exporturile. Această schimbare de preț ar trebui să continue până când țara debitoare care suferă o ieșire monetară și austeritate este capabilă să exporte suficient pentru a-și permite să plătească creditorii străini.
Dar Statele Unite nu au permis importurilor străine să concureze cu proprii producători. Iar pentru debitori, prețul austerității monetare nu a fost producția de export mai competitivă, ci perturbarea economică și haosul. Modelul lui Ricardo și teoria neoclasică americană au fost pur și simplu o scuză pentru o politică dură a creditorilor. Ajustările structurale sau austeritatea au fost devastatoare pentru economiile și guvernele cărora le-a fost impusă. Austeritatea reduce productivitatea și producția.
În 1944, când Keynes încerca să reziste cererii SUA de comerț exterior și supunere monetară, la conferința de la Bretton Woods, el a propus „bancor”, un aranjament interguvernamental privind balanța de plăți, prin care națiunile creditoare cronice (și anume, Statele Unite) își pierd acumularea de creanțe financiare asupra țărilor debitoare (cum ar fi devenit Marea Britanie). Acesta ar fi prețul de plătit pentru a împiedica ordinea financiară internațională să polarizeze lumea între țările creditoare și cele debitoare. Creditorii trebuiau să permită debitorilor să plătească sau să-și piardă creanțele financiare pentru plată.
Keynes, după cum s-a menționat mai sus, a subliniat, de asemenea, că, dacă creditorii doresc să fie plătiți, ei trebuie să importe din țările debitoare pentru a le oferi posibilitatea de a plăti.
Aceasta a fost o politică profund morală și a avut un avantaj suplimentar de a avea sens economic. Ar fi permis ambelor părți să prospere în loc să existe o națiune creditoare care să prospere, în timp ce țările debitoare au cedat în fața austerității, împiedicându-le să investească în modernizarea și dezvoltarea economiilor lor prin creșterea cheltuielilor sociale și a standardelor de viață.
Sub conducerea lui Donald Trump, Statele Unite încalcă acest principiu. Nu există niciun aranjament keynesian de tip „bancor”, dar există realitățile dure ale diplomației sale unipolare, care au în prim-plan America. Dacă Mexicul dorește să-și salveze economia de la a fi scufundată în austeritate, inflație a prețurilor, șomaj și haos social, va trebui să-și suspende plățile pentru datorii externe exprimate în dolari.
Același principiu se aplică și altor țări din Sudul Global. Și dacă acționează împreună, ei au o poziție morală de a crea o narațiune realistă și chiar inevitabilă a condițiilor prealabile pentru funcționarea oricărei ordini economice internaționale stabile.
Circumstanțele obligă, astfel, lumea să se desprindă de ordinea financiară centrată pe SUA. Cursul de schimb al dolarului american va crește pe termen scurt, ca urmare a blocării importurilor de către Trump cu tarife și sancțiuni comerciale. Această modificare a cursului de schimb va constrânge țările străine care au datorii în dolari, în același mod în care Mexic și Canada vor fi constrânse. Pentru a se proteja, trebuie să suspende serviciul datoriei în dolari.
Acest răspuns la datoria de astăzi nu se bazează pe conceptul de „Datorii Odioase”. Depășește critica că multe dintre aceste datorii și termenii lor de plată nu erau în interesul țărilor cărora le-au fost impuse aceste datorii în primă fază. Depășește critica conform căreia creditorii trebuie să aibă o anumită responsabilitate pentru a judeca capacitatea debitorilor lor de a plăti – sau de a suferi pierderi financiare dacă nu au făcut acest lucru.
Problema politică a supraîncărcării mondiale a datoriilor în dolari este că Statele Unite acționează într-un mod care împiedică țările debitoare să câștige bani pentru a plăti datorii externe exprimate în dolari americani. Politica SUA reprezintă, astfel, o amenințare pentru toți creditorii care își definesc datoriile în dolari, făcând aceste datorii, practic, neplătibile fără a-și distruge propriile economii.
Presupunerea politicii SUA că alte țări nu vor răspunde la agresiunea economică a SUA
Chiar știe Trump ce face? Sau politica lui repezită cauzează pur și simplu daune colaterale altor țări? Cred că este vorba, mai degrabă, de o contradicție internă profundă și de bază a politicii SUA, similară cu cea a diplomației americane din anii 1920. Când Trump le-a promis alegătorilor săi că Statele Unite trebuie să fie „învingătoare” în orice acord comercial sau financiar internațional, el a declarat război economic restului lumii.
Trump spune restului lumii că trebuie să fie perdant – și să accepte acest fapt cu bunăvoință, plătind pentru protecția militară pe care o oferă SUA lumii în cazul în care Rusia ar putea invada Europa sau China ar putea trimite armata în Taiwan, Japonia sau alte țări. Fantezia este că Rusia ar avea ceva de câștigat dacă trebuie să susțină o economie europeană în colaps sau că China decide să concureze militar și nu economic.
Hybrisul este la baza acestei fantezii distopice. În calitate de hegemon al lumii, diplomația americană rareori ia în considerare modul în care țările străine vor răspunde. Esența hybrisului său este să presupună în mod simplist că țările se vor supune pasiv acțiunilor SUA, fără nicio dorință de răzvrătire sau răzbunare. Aceasta a fost o presupunere realistă pentru țări precum Germania sau precum cele cu politicieni ai SUA în funcții.
Dar ceea ce se întâmplă astăzi afectează un întreg Sistem. În 1931, în cele din urmă a fost declarat un moratoriu asupra datoriilor inter-aliate și a reparațiilor germane. Dar asta a fost la 2 ani după prăbușirea bursei din 1929 și hiperinflațiile anterioare din Germania și Franța. Pe o linie similară, în anii 1980, datoriile Americii Latine au fost reduse de obligațiuni Brady. În ambele cazuri, finanțarea internațională a fost cheia defalcării politice și militare generale a sistemului, deoarece economia mondială se finanțase în mod autodistructiv. Ceva asemănător pare inevitabil astăzi. Orice alternativă viabilă implică crearea unui nou sistem economic mondial.
Politica internă a SUA este la fel de instabilă. Teatrul politic „America First” al lui Trump, care l-a propulsat în funcție, ar putea să-i dea jos de la putere gașca, deoarece contradicțiile și consecințele filozofiei lor de funcționare sunt recunoscute și înlocuite. Politica sa tarifară va accelera inflația prețurilor din SUA și, chiar mai fatal, va provoca haos în piețele financiare din SUA și în cele străine. Lanțurile de aprovizionare vor fi întrerupte, întrerupându-se exporturile SUA de orice, de la avioane, la tehnologia informației. Iar alte țări se vor găsi obligate să-și facă economiile să nu mai depindă de exporturile SUA sau de creditul în dolari.
Și poate că, pe termen lung, acest lucru nu ar fi un lucru rău. Problema este pe termen scurt, deoarece lanțurile de aprovizionare, modelele comerciale și dependența sunt înlocuite ca parte a noii ordini economice geopolitice pe care politica SUA o forțează, determinând alte țări să o dezvolte.
Trump își bazează încercarea de a rupe legăturile existente și reciprocitatea comerțului și a finanțelor internaționale pe presupunerea că, în acest haos generalizat, America va ieși în frunte. Această încredere stă la baza dorinței sale de a retrage interconexiunile geopolitice de astăzi. El crede că economia SUA este ca o gaură neagră cosmică, adică un centru de greutate capabil să tragă la sine toți banii și surplusul economic al lumii. Acesta este scopul explicit al strategiei „America First”. De aceea programul lui Trump devine o declarație de război economic asupra restului lumii. Nu mai există nicio promisiune că ordinea economică sponsorizată de diplomația SUA va face alte țări prospere. Câștigurile din comerț și investițiile străine urmează să fie trimise și concentrate în America.
Problema trece dincolo de Trump. Pur și simplu urmează ceea ce a fost deja implicit în politica SUA din 1945. Imaginea de sine a Americii este că ea este singura economie din lume care poate fi complet autosuficientă din punct de vedere economic. Își produce propria energie și, de asemenea, propria hrană și asigură aceste nevoi de bază altor țări sau are capacitatea de a opri „robinetul”.
Cel mai important, Statele Unite sunt singura economie fără constrângerile financiare care limitează alte țări. Datoria Americii este în propria sa monedă și nu a existat nicio limită a capacității sale de a cheltui peste posibilitățile sale, inundând lumea cu dolari în exces, pe care alte țări îi acceptă drept rezerve monetare, ca și cum dolarul este încă la fel de bun ca aurul. Și sub toate acestea se află presupunerea că, doar cu o apăsare de buton, Statele Unite pot deveni la fel de autosuficiente din punct de vedere industrial ca în 1945.
Narațiunea neoliberală autosuficientă a Imperiului American
Pentru a obține acordul străin de a accepta un imperiu și de a trăi în pace în el, este nevoie de o narațiune liniștitoare care să descrie imperiul ca trăgându-i pe toți înainte. Scopul este de a distrage atenția altor țări de la rezistența în fața unui sistem care este, de fapt, exploatator. Mai întâi Marea Britanie, și apoi Statele Unite au promovat ideologia imperialismului de liber schimb după ce politicile lor mercantiliste și protecționiste le-au oferit un avantaj de cost față de alte țări, transformând aceste țări în sateliți comerciali și financiari.
Trump a tras această cortină ideologică. Parțial, aceasta este pur și simplu recunoașterea faptului că nu mai poate fi menținută în fața politicii externe SUA/NATO și a războiului său militar și economic împotriva Rusiei și a sancțiunilor împotriva comerțului cu China, Rusia, Iran și alți membri BRICS. Ar fi o nebunie ca alte țări să nu respingă acest sistem, acum că narațiunea sa de împuternicire se dovedește a fi falsă pentru toată lumea.
Întrebarea este cum vor putea ei să se pună în poziția de a crea o ordine mondială alternativă? Care este traiectoria probabilă?
Țări precum Mexic chiar nu au de ales, în afară de a deveni independente. Canada ar putea ceda, lăsând cursul de schimb să scadă și prețurile interne să crească, deoarece importurile sale sunt denominate în dolari, considerați „valută puternică”. Dar multe țări din Sudul Global se află în aceeași criză a balanței de plăți ca și Mexic. Și dacă nu au elite de clienți, precum Argentina – elita ei fiind constituită din înșiși deținătorii majori ai obligațiunilor în dolari ale Argentinei – liderii lor politici vor trebui să oprească plățile datoriilor sau să sufere austeritatea internă (deflația economiei locale), la pachet cu inflația prețurilor de import ca ratele de schimb, pentru că monedele lor cedează sub tensiunile impuse de creșterea dolarului american. Ei vor trebui să suspende serviciul datoriei, altfel vor deveni falimentari.
Nu mulți politicieni de frunte au libertatea pe care o are Annalena Baerbock, din Germania, de a spune că partidul lor, în speță cel al Verzilor, nu trebuie să asculte ceea ce alegătorii germani spun că vor. Oligarhiile din Sudul Global se pot baza pe sprijinul SUA, dar Germania este cu siguranță o situație anormală când vine vorba de a fi dispusă să se sinucidă economic din loialitate față de politica externă a SUA, politică fără limite.
Suspendarea serviciului datoriei este mai puțin distructivă decât a continua să cedeze în fața strategiei „America First” a lui Trump. Ceea ce blochează această strategie este politicul, împreună cu teama centristă de a se angaja în schimbarea politică majoră necesară pentru a evita polarizarea economică și austeritatea.
Europa pare să se teamă să-l înfrunte pe Trump, în ciuda faptului că strategia lui este o amenințare goală care ar fi blocată de interesele proprii ale Americii în rândul clasei donatorilor. Trump a declarat că, dacă Europa nu este de acord să cheltuiască 5% din PIB-ul său pe arme militare (în mare parte din Statele Unite) și să cumpere mai multă energie din gaz natural lichid (GNL) din SUA, va impune tarife de 20% țărilor care se opun. Dar dacă liderii europeni nu rezistă, euro va scădea poate cu 10 sau 20 la sută. Prețurile interne vor crește, iar bugetele naționale vor trebui să reducă programele de cheltuieli sociale, cum ar fi sprijinul pentru familii pentru a cumpăra gaz sau electricitate mai scumpă pentru a-și încălzi și alimenta casele.
Liderii neoliberali ai Americii salută această fază de război de clasă a cererilor SUA la adresa guvernelor străine. Diplomația americană a fost activă în paralizarea conducerii politice a fostelor partide muncitorești și social-democrate din Europa și din alte țări, atât de mult, încât nu mai pare să conteze ce doresc alegătorii. La asta folosește ”America’s National Endowment Democracy”, împreună cu proprietatea și narațiunea propagată de mass-media. Dar ceea ce este zdruncinat nu este doar dominația unipolară a Americii asupra Occidentului și a sferei sale de influență, ci structura mondială a comerțului internațional și a relațiilor financiare – și, inevitabil, relațiile și alianțele militare, de asemenea.
sursă: unz.com
traducere și adaptare: Oana-Medeea Groza
