Autor: Cristian Teodorescu
Îmi plac mult filmele lui Radu Jude, sînt fan, cum se zice mai nou. Îmi place și cum gîndește artistic, și ce crede despre lume – precis, dar și nuanțat –, drept care am fost încîntat că îl prețuiește entuziast un cineast de mare gabarit, Martin Scorsese. Iar umorul lui Radu Jude, cu nenumărate nuanțe, îl face și un interlocutor căruia îi ții minte cuvintele mult după ce se termină convorbirea. Răspunsul lui la întrebarea despre Oscar, că are deja unul, mi s-a părut splendid. Aferim! – ca să zic așa.
Cristian Teodorescu: Cît contează pentru tine că te-a lăudat (și analizat) Martin Scorsese?
Radu Jude: E foarte flatant, dar cred că pentru mine (să îndrăznesc să zic pentru noi?) sînt alte lecții ale lui Scorsese din acea discuție publică ce merită reținute mai mult. De exemplu, vorbește la un moment dat despre pasiunea lui pentru film („un profesor de cinema“, îl numește Andrei Gorzo pe Scorsese într-o cronică, deci nu doar un mare cineast) și susține acolo, via Peter Bogdanovich, că nu există filme vechi, ci doar filme pe care încă nu le-ai văzut. Mi se pare fundamental, într-o lume în care accesul la istoria filmului e tot mai mare, dar există tot mai puțini oameni capabili să ne ghideze prin această istorie și tot mai puține locuri unde asta se poate face serios. A doua lecție ține de importanța conservării patrimoniului cinematografic: prin fundația lui, Scorsese a reușit să restaureze peste o mie de filme din toată lumea! Or, la noi, din fel de fel de motive, din lipsă de bani (0,07% pentru Cultură!), lucrul ăsta nu prea se face. Pendulăm isteric între adorația de sine și văicăreală (iată, chiar și eu). Țin minte, ca să ofer un exemplu concret, că la moartea celui mai mare cineast român, Lucian Pintilie, a fost un cor impresionant și emoționant de „Drum lin printre stele“, nu numai de la admiratorii filmelor și spectacolelor lui, dar și de la autorități de tot felul. Ce s-a ales însă din moștenirea lui Lucian Pintilie? Foarte puțin, și asta doar datorită cîtorva oameni care au mai făcut cîte ceva pe ici, pe colo. Altfel, opera cinematografică a lui Pintilie e restaurată doar în parte și puțin accesibilă (cu cîteva excepții), înregistrări cu spectacolele lui de teatru sau operă nu sînt de văzut pe nicăieri, nici măcar cartea lui Patru scenarii nu a fost reeditată, deși ar merita. Iar la p. 143 din Bricabrac, ediția Humanitas, apare acest pasaj: „[…] montarea lui Jacques ou la Soumission, al cărui caiet de regie i l-am propus tot lui Liiceanu – dacă o mai simți vreun îndemn)“. Au trecut douăzeci de ani de la apariția lui Bricabrac și nu, n-a simțit nimeni vreun îndemn să publice acest caiet de regie pe care Pintilie îl dorea publicat în formă de carte, nici Humanitas, nici vreo altă editură. Și pot continua. Tot mai mult înțeleg acum că „Drum lin printre stele“ e, de fapt, un fel de „Hai, marș!“.
C.T.: De nouăsprezece ani îți scrii singur scenariile. E atît de important să regizezi folosind cuvintele tale?
R.J.: Nici vorbă. Am făcut filme pornind de la scenariile altora (Lampa cu căciulă de Florin Lăzărescu), de la literatură (Inimi cicatrizate după M. Blecher sau, în parte, încă nelansatul Dracula), de la teatru documentar (Tipografic majuscul de Gianina Cărbunariu), am scris scenarii în colaborare, am făcut filme în colaborare (cu Adrian Cioflâncă sau Christian Ferencz-Flatz). Iar filmele mele sînt tot mai mult colaje de idei, teme și texte luate de peste tot (istorie, literatură, filozofie, Internet etc.) Detest cinema-ul literar (ecranizările prestige, nu știu ce seriale după García Márquez sau Bulgakov etc.), dar iubesc nespus literatura și întotdeauna poți găsi cinema în literatură, ca și în alte arte. Deci sînt dispus să lucrez pornind de la textele altora (sau de la orice altceva), dar încă nu mi-a oferit nimeni un scenariu care să mă stimuleze într-atît încît să vreau să fac un film. Sau să știu să îl fac – e și asta o problemă, nu știu să fac orice, nu pot. E iarăși drept că sînt tot mai puțin interesat de un cinema de scenariu și tot mai mult de un cinema de mizanscenă sau de un cinema de montaj. Evident, trebuie ținut cont de faptul că astea sînt categorii simplificatoare și că există suprafețe serioase de interesecție între ele.
C.T.: Ai actori preferați pentru filmele tale?
R.J.: Nu neapărat. Uneori lucrez cu actori cu care am mai lucrat și am colaborat bine. Alteori îmi doresc pur și simplu să lucrez cu cineva pentru un anumit rol – cum a fost cazul celei mai recente colaborări cu Ilinca Manolache sau al colaborării cu cîțiva actori de la teatrul independent Reactor din Cluj. M-a impresionat lupta lor pentru se menține independenți, atît cît se poate. În fine, alteori fac casting. Nu am o metodă. A, da, am descoperit un tînăr actor extraodinar: Adonis Tanța. Cu Adonis aș lucra încontinuu, e genial.
C.T.: Superstiții?
R.J.: Nu, deloc. Lumea ca atare e destul de misterioasă cît să nu am nevoie de o doză de mister în plus, creată artificial. Și de cînd cu accelerarea religiozității (mai mult sau mai puțin amestecată cu legionarism mai vechi sau mai nou, cu putinism sau cu trumpism), a tuturor teoriilor conspirației, a new-age-ismelor, a dacopatiei, a self-help-ului corporatist, a horoscoapelor, simt mai degrabă nevoia să mă apuc de matematică sau fizică. Btw (adică apropo, notă C.T.), oare de ce cartea fundamentală a lui Ion Popa, The Romanian Othodox Church and the Holocaust, nu a fost tradusă la noi, deși a apărut de aproape zece ani? Întrebarea e retorică.
C.T.: Te întorci periodic la scurtmetraje. Din cauza scurtmetrajului Lampa cu căciulă, cel mai premiat film al tău, sau pur și simplu?
R.J.: Roberto Rossellini (unul din cineaștii mei preferați) spune pe undeva că toate industriile care funcționează au un departament de cercetare, dar cinema-ul nu. Să spunem că scurtmetrajele pe care le fac sînt micul meu departament personal de cercetare – în primul rînd pentru că există o presiune mai mică și o mai mare libertate, nu ai responsabilitatea unor bugete mari și nici a presiunii diverșilor oameni de distribuție etc. Tocmai am făcut un film scurt împreună cu Vlaicu Golcea folosind (în parte) și imagini generate cu programe AI și sînt foarte încîntat de rezultat. Sper să pot folosi ce am învățat aici pentru alte proiecte.
C.T.: În ce relații ești cu ipoteza unui Oscar pentru cel mai bun film străin?
R.J.: Ah, eterna întrebare. La care chiar nu pot răspunde fără să pic prost. Dacă spun că nu îmi pasă de premiile Oscar (ceea ce e adevărat), se va spune imediat că sînt fie frustrat, fie arogant, fie amîndouă, sau chiar un criminal care vrea să răpească oamenilor bucuria unei gale de bun gust. Iar să spun că îmi pasă nu pot, chiar nu pot. Mai bine vă spun că Oscarul meu este deja cîștigat: e faptul că am avut onoarea și bucuria să îl cunosc pe Oscar Rohrlich (Radu Cosașu, notă C.T.) Îmi ajunge.
C.T.: Știi de vreun conflict între Radu Jude omul și Radu Jude regizorul?
R.J.: Se detestă reciproc. Dar întrebarea asta presupune totuși o idee care mi se pare tot mai chestionabilă, și anume această separare între munca și viața cuiva care se ocupă de cinema (sigur că întrebarea e valabilă și pentru alte profesii). Ce mi se pare tot mai important, poate e un efect al bătrîneții care se apropie cu pași repezi, e ca cinema-ul să fie parte din viață. E poate lecția lui Eisenstein, care vedea montaj peste tot, dar o consider o lecție utilă. Dacă cinema-ul e un mod de gîndire (iar eu jur pe asta!), atunci cinema se face nu doar cu o cameră video și cu un microfon, ci și parcurgînd o pagină de Facebook, privind norii sau frunzele bătute de vînt. Chiar și răspunzînd la un interviu – dar eu nu am reușit.
sursă: catavencii.ro
