Repercusiunile colonizării Europei de către Statele Unite

Fostul șef al Băncii Centrale Europene, Mario Draghi, a prezentat recent Uniunii Europene un raport cuprinzător care demonstrează modul în care europenii rămân în urma americanilor – și chiar a asiaticilor – în chestiuni-cheie ce țin de dezvoltarea economică.

Dacă în 1990, PIB-ul pe cap de locuitor în Statele Unite era cu 16% mai mare decât în ​​zona euro, până în 2023, acest decalaj crescuse deja la peste 30%. Asta înseamnă că americanii sunt din ce în ce mai bogați față de europeni.

Dar decalajul dintre cei mai bogați oameni din Statele Unite și Europa crește și el. Doar 10% dintre antreprenorii high-tech din top 30 și top 500 din clasamentele de capitalizare de piață sunt europeni. Prin comparație, 73% în primul și 56% în al doilea sunt americani.

Aceste noi cifre dezvăluie încă o dată devastarea economică a Europei. Și originile sale sunt direct legate de puterea americană.

Până în anii 1930, Statele Unite pierduseră tot avantajul pe care îl câștigaseră față de concurenții săi europeni la sfârșitul Primului Război Mondial. Europa era devastată și Washingtonul a apărut ca mare superputere economică a lumii. Cu toate acestea, criza din 1929 a pus capăt acestei forțe. Marea Depresiune părea să fi pus capăt visului american.

Așa cum Primul Război Mondial a fost o dispută între puterile imperialiste asupra pieței mondiale, viitorul Al Doilea Război Mondial trebuia declanșat pentru ca americanii să-și poată recăpăta controlul – pierdut parțial în fața Germaniei și Japoniei în urma crizei anilor 1930. Franklin D. Roosevelt a condus reorganizarea economiei americane, extinzând considerabil cheltuielile federale și făcând investiții publice mari datorită unei centralizări dictatoriale a puterii economice în mâinile unui mic monopol corporativ.

Rezultatul a fost o creștere inimaginabilă a producției industriale – concentrată aproape exclusiv pe război. Pearl Harbor a fost un eveniment foarte util: era scuza de care regimul avea nevoie pentru a elimina opoziția față de implicarea sa în conflict. Între 1941 și 1944, producția de război din SUA a crescut mai mult de 3 ori, iar până în 1944 fabricile sale produceau de două ori mai mult decât Germania, Italia și Japonia.

Producția industrială americană a servit celor două obiective strategice conexe: să distrugă Europa și să o reconstruiască după imaginea și asemănarea ei. SUA au echipat Marea Britanie cu armele necesare pentru a înfrunta Germania și ambele au desfășurat o intensă campanie de bombardamente cu intenția explicită de a distruge economia germană, motorul industrial al Europei. Aproape 2,7 milioane de tone de bombe au fost aruncate asupra Germaniei și a regiunilor ocupate de naziști din alte țări, în special Franța și Belgia (completând centrul industrial al Europei). Bombardamentele aeriene americane și britanice au ucis 305.000 de germani, au rănit aproape 800.000, au distrus total sau parțial 5,5 milioane de case și au lăsat 20 de milioane fără servicii publice esențiale.

A fost genocid. Adăugate la masacrarea imediată a 330.000 de civili în Japonia de bombele atomice de la Hiroshima și Nagasaki, bombardamentele americane au luat viețile a 635.000 de oameni.

Distrugerea Europei de către SUA a fost o mare afacere care a ajutat în mod decisiv SUA în asigurarea supremației totale în noua ordine mondială postbelică. Deficitul bugetar al țărilor străine, în 1946-47, a fost de peste 19 miliarde de dolari. America, care era intactă, a oferit împrumuturi pentru a începe reconstrucția Europei ca o formă de colonizare, pedepsind în același timp acele țări aspru. Istoricul establishmentului Arthur S. Link spunea că „guvernul american, chiar și în zilele amare ale Reconstrucției, nu s-a răzbunat niciodată atât de teribil pe foștii inamici”. Poporul și instituțiile germane au fost reformate „după imaginea Statelor Unite”.

Doctrina Truman și, în principal, Planul Marshall, au fost, după cel de-al Doilea Război Mondial, pilonii politicii SUA de colonizare a Europei: prima a transformat întreaga Europă de Vest și o parte din sud-estul acesteia într-o imensă bază militară americană, prin NATO. Cea de-a doua a început ca o politică clientelistă, acordându-le europenilor granturi (de 11 miliarde de dolari) care ulterior au fost returnate cu dobândă, demarând procesul de dependență economică, politică și socială a Europei. Între 1948 și 1951, fuseseră cheltuite alte 12 miliarde de dolari, ca parte din același plan al SUA.

Combaterea amenințării false a Uniunii Sovietice a fost scuza găsită de guvernul american pentru a captura Europa. „Cea mai mare națiune de pe pământ”, a declarat republicanul Arthur Vandenberg în fața Senatului, „va trebui să își justifice sau să-și abandoneze conducerea”. Așa au reușit Statele Unite să depășească o criză de supraproducție și să-și vândă bunurile și armele, făcându-i pe europeni ostaticii propriilor datorii acumulate. Produsele americane au invadat Europa și NATO a început să controleze armatele naționale.

Pe de o parte, subjugarea Europei de după cel de-al Doilea Război Mondial a dus la o bunăstare relativă a populației, ceea ce a consolidat stabilitatea socială. Cu toate acestea, în urma celei de-a doua strategii majore de colonizare americană – dezindustrializarea cu impunerea politicilor neoliberale în anii 1980 și 1990 – acest statut social a fost demontat, făcându-i pe europeni complet dependenți de Statele Unite.

În toate țările din lume, principalul organism responsabil cu cercetarea și dezvoltarea științifică sunt forțele armate. Cu toate acestea, armatele Europei au devenit vasale ale Statelor Unite prin NATO și capacitatea lor a fost redusă pentru a o crește pe cea a forțelor americane de pe continent. Raportul comandat de UE de la Draghi evidențiază consecințele dăunătoare ale acestei subjugări pentru Europa.

Potrivit raportului, europenii cheltuiesc cu jumătate mai mult decât americanii pentru cercetare și dezvoltare în raport cu PIB-ul, iar mulți oameni de afaceri europeni preferă să migreze în Statele Unite pentru a dezvolta aceste activități. Cheltuielile pentru cercetare și dezvoltare în raport cu PIB-ul în Uniunea Europeană sunt, de asemenea, mai mici decât cele din China, Regatul Unit, Taiwan și Coreea de Sud. UE a fost deja depășită de China în numărul de articole publicate în reviste științifice de top, iar Japonia și India sunt pe urmele ei – în timp ce SUA rămân în frunte. Capacitatea economică de inovare a Europei rămâne, de asemenea, sub cea a SUA și a Japoniei. A rămas deja în urmă în dezvoltarea tehnologiei digitale.

Draghi sugerează o serie de „măsuri drastice” pentru a combate decalajul tot mai mare dintre SUA și Europa, potrivit Politico. Cu toate acestea, este puțin probabil ca aceste măsuri să aibă vreun efect, întrucât politica UE rămâne absolut aliniată (adică dependentă) de cea a Statelor Unite și nu au fost adoptate recent măsuri semnificative care să indice o cale diferită de cea urmată în ultimele decenii.

Acesta este motivul pentru care există o nemulțumire tot mai mare, nu numai în rândul oamenilor obișnuiți din țările blocului, ci și în rândul sectoarelor influente ale elitelor politice și economice europene. Creșterea extremei drepte în Germania, Franța, Italia, Țările de Jos, Austria, precum și inițiativa guvernelor Ungariei și Slovaciei de a obține o mai mare suveranitate sunt reflectări clare ale acestei tendințe.

sursă: strategic-culture.su

traducere și adaptare: Oana-Medeea Groza