Autor: Andrei Gușă
”Cine se luptă cu monștrii ar trebui să aibă grijă ca în acest proces să nu devină un monstru. Iar dacă privești suficient de mult într-un abis, abisul se va uita înapoi în tine”. Așa sună un aforism enunțat de către filosoful Friedrich Nietzsche. E de prisos să mai pierdem timpul contextualizând această maximă la situația actuală a lumii occidentale, deoarece fiecărui cetățean onest îi stă pe limbă acest gând. ”Top-of mind”, cum se zice în țara partenerului strategic!
Duminică a fost o zi care ne-a dat impresia trecerii de facto de la anotimpul rece la cel cald. În București, Parcul Herăstrău a fost asediat de oameni. Elevi de școală, tineri părinți, copii pe trotinete – bicicleta nu pare să mai fie în trend -, seniori, toți laolaltă dădeau ture în jurul lacului, pentru o porție gratuită de sănătate. O astfel de juxtapunere a membrilor societății mi-a generat un gând pe care-l conștientizăm arareori: nu timpul este cel ce trece, ci noi suntem cei ce trecem prin timp. Parcul în care eu am crescut era neschimbat, asemenea unui tablou al atemporalității. Schimbat eram doar eu. La urma urmei, la fel ca și oricare alt individ luat în parte. Așa am ajuns să mă gândesc și la izbitoarea lipsă de însemnătate a omului în angrenajul umanității, dar poate tocmai acesta este motivul pentru care, spre exemplu, aproape toți tinerii întâlniți erau angrenați în discuții triviale. Prea triviale, având în vedere locul, dar și evidența situării României pe buza prăpastiei, din mai toate punctele de vedere. Apoi, mai erau femei mulțumite de sine prin simplul fapt că s-au aranjat – sau că sunt frumoase -, stând pe bancă și așteptând să fie admirate. Iar cele cu care natura nu a fost atât de generoasă, mi s-au părut prin comparație tensionate și nemulțumite, dar așa e viața. Râsete zgomotoase, discuții aprinse și unele mici contradicții, cozi la gheretele de clătite, porumb și vată de zahăr. Fără să vreau, trecând pe lângă oameni am tras cu urechea, și parcă nimeni nu avea o discuție despre un subiect real. În plus, am resimțit planând o tensiune nemaiîntâlnită de mine decât în perioada pandemică. Am considerat că oamenii, pur și simplu, își refuzau gândurile și blocau conversațiile normale nevrând să-și strice duminica analizând realitatea înfricoșătoare a lumii de astăzi – elefantul din încăpere -, sau poate că mulți nici măcar nu-și aduceau aminte cu precizie că poate exista o altfel de realitate. Treptat, în loc să mă relaxez, am devenit și eu cumva prizonierul acelei stări induse.
Charles Bukowsky spunea că oamenii sunt ciudați, fiind în mod constant înfuriați de lucruri banale, dar nici măcar nu observă chestiunile majore, cum ar fi irosirea totală a vieții. Cât despre tinerii părinți întâlniți, aceștia preferau să tacă. M-au tulburat privirile goale ale câtorva tați care împingeau căruciorul, priviri în care se puteau citi perplexitatea și lipsa de speranță. Am fost inspirat astfel să-mi pun următoarea întrebare: ce ar fi diferit în atmosfera generală din acel parc dacă am trăi într-un sistem totalitar, iar lumea ar fi conștientă de acest fapt? Nimic. Poate că discuțiile ar fi puțin diferite, dar cu siguranță ar rămâne și triviale, acest tip de discuții fiind inerente traiului în dictatură. Privirile goale ale părinților ar fi cu siguranță aceleași. Poate că deja trăim într-o dictatură informală. Libertatea nu se pierde deodată, ci pas cu pas. Iar românul ce știe cum a fost înainte de 1989 este obișnuit cu lipsa acesteia.
Cred că trebuie să ne punem la modul cel mai serios următoarea întrebare: cum abordăm noi, ca români, această potențială dictatură informală în care trăim, în care este învăluită deja și lumea occidentală? Pentru că, dacă la restul capitolelor eram și suntem ”juniori” comparativ cu lumea Occidentului, apoi când vine vorba de dictatură noi suntem ”veteranii”. Ce strategie de supraviețuire am putea aplica în aceste condiții?
Dictatura îi sperie pe cei mai în vârstă, dar nu îi șochează
Cei trecuți de o anumită vârstă au trăit deja într-o dictatură, știu cum e să trăiești acolo. Astfel, perspectiva că se pot reîntoarce de unde au plecat îi sperie, dar nu îi șochează. Am constatat în ultima vreme că majoritatea dintre ei nici măcar nu vorbesc despre asta, dar o acceptă tacit, probabil că perioada de libertate li s-a părut prea bună ca să poată fi adevărată sau durabilă. Mai dau un citat potrivit căruia, „Cei care scapă de iad nu vorbesc niciodată despre asta, și nimic nu-i mai deranjează după aceea.” E clar deci că seniorii suferă de apatie, peste care este suprapusă senzația de frică. Iar din acest amestec rezultă și imobilitatea de care dau dovadă. Iar faptul că această generație nu ne împinge de la spate pe noi – cei tineri – ca să ne revoltăm împotriva abuzurilor de tip dictatorial care ni se pregătesc, probabil că rezidă tocmai din altfel de frică, aceea de a ne crea probleme, așa cum și-au creat și ei la rândul lor înainte de 1989, când mai încercau câte-o revoltă.
Dictatura îi șochează pe cei tineri, dar nu îi sperie
Dictatura nu îi/ne sperie pe cei tineri, pentru că nu te poate speria ceva ce nu cunoști. Dar șocul resimțit este de natură să ne lase perplecși. De ce? În primul rând pentru că ni se relevă faptul că am ajuns să trăim într-o minciună. Suntem șocați, tocmai acesta fiind motivul pentru care cei tineri nu mai reacționăm la nivel de grup. Am pierdut solidaritatea. Pare să existe o mână nevăzută care desființează grupurile, sindicatele, adunările de orice fel, se crează inechități sociale de natură să dezbine, bogații și săracii se privesc cu ură, dar nici nu se mai adună între ei. Pe cale de consecință nici revoltele contra unei vieți proaste nu mai par posibile. Sunt însă, mai unite ca niciodată, minoritățile de orice fel, ce se manifestă violent împotriva majorității apatice, minorități urnite și direcționate parcă de aceeași mână nevăzută la care făceam referire mai sus, acționând astfel, fără să știe, sub un steag fals. Scopul real al acestei mâini nevăzute, am priceput clar asta deja, este demolarea democrației, privarea de libertăți – și în special a libertății de exprimare -, respectiv creșterea nivelului de polarizare socială prin sărăcirea celor mulți și îmbogățirea exacerbată a celor foarte puțini. Cred că românii sunt, prin prisma lipsei lor totale de reacție, ”cetățeni model” a acestui nou model de organizare a vieții. Peste tot în Occident lumea mai acționează/protestează într-un fel sau altul, la noi însă nu se întâmplă nimic. Am ajuns, din paria Uniunii Europene, un model nedorit de societate ideală pentru cei care ne conduc din umbră. Cât despre cei dintre noi care cred, fără niciun argument, că anularea culturii poate fi o soluție de viață simplificată, că mașinile electrice sunt mai bune pentru că nu poluează, că mâncatul de gândaci va salva planeta, sau că roboții care îi vor înlocui la locurile de muncă vor crea o avuție care va fi împărțită într-un mod echitabil la nivelul populației, amara lor ignoranță îmi creează un sentiment de repulsie, ba chiar de revoltă neputincioasă, ceea ce la vârsta și aspirațiile mele mi se pare rușinos.
Societatea românească, unde ne plăcea să trăim, o pot asemui unui sandwich neingurgitabil, în care se suprapun cei mai în vârstă, apatici, speriați dar nu șocați, cu ceilalți mai tineri, blocați, șocați dar nu speriați. Un amestec ce generează haos și neputință. Ce perspective bune să mai fie?!
P.S. Un comentariu la zi: ”reputatul” site G4MEDIA a organizat o dezbatere publică cu titlul „Filmul captivant al știrilor false și cum îl demontăm. Principalele teme anti-europene”. Simțindu-ne vizați (sic!), am încercat alături de colegii din Clubul de Presă să ne înscriem ca să ne susținem argumentele. Doar că înscrierile nu au fost acceptate de către cei de la G4. Acest fapt m-a contrariat, având în vedere afirmația lor că oricine se poate înscrie în limita locurilor disponibile, iar sala a fost aproape goală pe tot parcursul evenimentului, ce-a fost ținut sub egida UE și (probabil) la îndemnul ambasadei SUA. În final, dezbaterea a fost slabă, spre penibilă, dar mie mi-a devenit și mai clar modus operandi al cozilor de topor tocmite de către occidentali ca să zăpăcească și mai mult populația.
