22.4 C
București
marți, iunie 18, 2024
22.4 C
București
marți, iunie 18, 2024

Gold FM 96,9

spot_img
AcasăEditorialeSCĂPĂM DE ÎNFRÂNGERE REDEFININD VICTORIA? (I)

SCĂPĂM DE ÎNFRÂNGERE REDEFININD VICTORIA? (I)

-

DISTRIBUIE:

Autor: Adrian Severin

Pe nesimțite s-a ajuns la un consens global cu privire la soarta războiului din Ucraina. Vestul și Estul sunt, în fine, de acord: Ucraina nu poate câștiga războiul cu Rusia, oricâte ajutoare ar primi de la membrii NATO și UE. Este exact ceea ce unii dintre noi am spus-o încă de la începutul confruntării militare. Un început ale cărui origini trebuie situate în 2014, odată cu lovitura de stat de la Kiev.

 

Dacă Ucraina nu câștigă războiul, înseamnă că Occidentul colectiv îl pierde. De ce? Pentru că Ucraina era (să fie) cel mai avansat bastion euro-atlantic pe frontul rusesc al Mării Negre și astfel capătul unui coridor care prin Caucazul de sud ducea spre Marea Caspică și Asia Centrală, precum și un posibil baraj în calea „Noului Drum al Mătăsii” care dădea expresie proiectului chinez vizând ordinea globalizării multipolare. „Marea Neagră – un lac NATO”: iată interesul euro-atlantic care a animat sprijinul occidental pentru rezistența ucraineană (și nu dragostea de ucraineni, după cum candid spunea Josef Borrel, ministrul de externe al Ursulei von der Leyen). Iar dacă Occidentul pierde, înseamnă că Rusia câștigă. Aceasta este logica jocului de sumă nulă în care au intrat SUA, NATO și UE (deci și România).

 

Și dacă Rusia câștigă înseamnă că „blocul euro-asiatic extins” al cărui antemergător este grupul BRICS va schimba complet raporturile de putere și regulile jocului la nivel mondial, încheind nu numai „secolul american”, ci și secolele anterioare de dominație a lumii de către imperiile europene. Nu ne place, dar vina este a noastră. În loc să calmăm imperialismul rus prin a-l ține cât mai aproape de noi, profitând de faptul că de la Petru cel Mare, dacă nu chiar de la Vladimir cel Mare care a creștinat Rusia kieveană renunțând la păgânismul oriental și punând bazele celei de a treia Rome, rușii au aspirat la a fi europeni, l-am împins înapoi către Asia din care se desprinsese. Civilizația occidentală de sorginte catolică și protestantă, se vede astfel pe punctul de a fi redusă la statutul de exponat într-un muzeu imaginar de istorie universală, de către o uriașă și neașteptată coaliție a creștinătății ortodoxe cu islamul politic, calibrată de viziunea confucianistă asupra lumii.

 

Neoconservatorii americani au reușit să zădărnicească formarea unui bloc euro-asiatic compus din Rusia și „Europa germană” (un fel de Pact Ribbentrop-Molotov Plus”, pe care nici România nu îl putea dori), cu prețul nebunesc al punerii UE pe butuci. S-au ales, în schimb, cu un bloc euro-asiatic cu mult mai competitiv format din Rusia și „Asia chineză”. În loc să își consolideze aliații europeni, SUA i-a ruinat; în loc să își dezbine rivalii orientali, SUA i-a unit.

 

De asta ne-am temut, cei care am ales să intrăm în alianța euro-atlantică, și asta am încercat să evităm. Eforturile și realizările noastre incipiente au fost zădărnicite de războiul ucrainean. Acum, pentru a nu suferi înfrângerea, cei care se fac vinovați de ea, cred că o pot evita dând o nouă definiție victoriei.

 

 

LEGALISM ȘI …

 

  1. Din punct de vedere tehnic / formal Rusia este aceea care a agresat militar Ucraina și apoi a anexat teritorii aparținând acesteia. O astfel de conduită încalcă normele dreptului internațional și în primul rând pe acelea ale Cartei ONU și ale Actului final de la Helsinki.

Acestei afirmații, juriștii ruși îi opun două contra-argumente.

În primul rând, ei fac recurs la „teoria loviturii preventive”. Ea a fost dezvoltată și aplicată constant și masiv de SUA și statele NATO, fiind cumva acceptată de comunitatea internațională ca o expresie a dreptului la apărare. Spre deosebire de lovitura dată Irakului pe motiv că America era amenințată de armele de distrugere în masă ale acestuia, arme niciodată găsite, lovitura dată de Rusia Ucrainei anticipa o realitate probată și anume aceea a instalării NATO chiar în fața intrării principale a casei ei. Ucraina singură nu ar fi fost o amenințare letală. NATO, însă… Unii mai țin minte cum a reacționat Washingtonul atunci când URSS a adus rachete în Cuba. Doctrina Monroe se poate aplica și în Europa de est, iar nu numai în America de sud.

Din această controversă înțelegem obstinația cu care a fost repetată formula „sacramentală” care denunța o intervenție militară „neprovocată”. Dacă Rusia a fost provocată atunci „dreptul la apărare” al Ucrainei se pune în alți termeni și nu justifică sprijinul internațional pentru ea.

  1. Prin intrarea în NATO a Ucrainei și Georgiei, Rusia era practic alungată din Marea Neagră, se vedea împinsă în spatele unei frontiere similare celei mai dezastroase din istoria sa, cea impusă prin pacea de la Brest-Litovsk (1918), și se trezea expusă rupturii de marele spațiu asiatic prin pana caucaziano-pontică.

Impetuozitatea aventuristă a Președintelui Saakashvili a oferit atunci (în 2008) Rusiei ocazia potrivită pentru o incursiune militară în Georgia, soldată cu anexarea Osetiei de Sud și, mai important sub aspect geostrategic, a Abhaziei. Președintele Sarkozy a dat rapid o fugă la Moscova, fără să fi fost mandatat de nimeni, dar exprimând perfect sentimentele vest-europenilor cărora nici prin cap nu le trecea să moară de dragul georgienilor (de fapt, la Summitul NATO de la București, Germania și Franța au fost campionii opoziției față de extinderea alianței prin invitarea Ucrainei și Georgiei), și a dat asigurări că Occidentul colectiv va înghiți gălușca, dacă Georgia (sau ceea ce mai rămânea din ea) își va păstra suveranitatea. (Atunci s-a inventat în limbajul politico-diplomatic occidental formula „Georgia proper”, adică „Georgia propriu-zisă”, care însemna Georgia fără cele două provincii separatiste pro-ruse. Se pare că în curând vom vorbi și despre o „Ukraine proper”.)

Armata rusă s-a retras de la porțile capitalei georgiene, căci obiectivul principal fusese atins: Axa Kiev – Tbilisi fusese ruptă. Oare să nu se fi gândit Președintele Putin sau consilierii săi că lucrurile vor merge oarecum la fel și în 2022?

În 2008 Ucraina a fost cruțată, dar lovitura de stat din 2014, intervenită prin încălcarea acordului între Președintele legitim, Viktor Ianukovici, și opoziția Euro-maidanului, acord mediat de UE și acceptat de Rusia, a fost picătura care a vărsat paharul răbdării unei puteri post-imperiale având o doctrină de apărare plasată sub deviza „niciodată un alt iunie 1941!” (aluzie la atacul prin surprindere declanșat la acea dată  de Germania nazistă împotriva URSS, altminteri parte a pactului de neagresiune sovieto-german).

  1. În al doilea rând, juriștii ruși aduc în discuție temeiul de drept internațional care legitimează o intervenție militară externă chiar și în absența unei aprobări a Consiliului de Securitate ONU, atunci când ea are loc în condiții speciale din rațiuni umanitare. Această argumentare a fost folosită la sfârșitul anilor 1990 pentru a justifica „operațiunea militară specială” declanșată de SUA și unele state membre NATO, pentru a pune capăt presupusei epurări etnice a albanezilor (musulmani) din fosta Iugoslavie. De astă dată, Rusia invocă atrocitățile comise de guvernul (neo) „naziștilor” de la Kiev împotriva rușilor și rusofonilor din Dombas. Președintele Zelenski este portretizat de Kremlin la fel cum era Președintele Miloșevici de Casa Albă, iar Donbasul este tratat ca un Kosovo ucrainean.

Cum unul dintre izvoarele dreptului internațional este cutuma (precedentul), se pare că este logică și legitimitate în afirmația potrivit căreia identitatea problemelor impune identitatea soluțiilor. Circumstanța particulară cu caracter atenuant pentru vina pusă de Occidentul colectiv în sarcina Rusiei și agravantă pentru vina pusă de Rusia în sarcina Occidentului colectiv este aceea că acordurile de la Minsk, concepute spre a se depăși criza prin negocieri politice, au fost folosite de către acel Occident doar pentru a permite Ucrainei să câștige timp ca să se înarmeze și să se pregătească de război cu vecinul rus. Că ar fi fost așa au afirmat înșiși foștii lideri ai statelor occidentale participante la realizarea respectivelor acorduri (aceleași state care în 2014 mediaseră acordurile menite a pune capăt revoltei euro-maidaneze), Franța și Germania. După recunoașterea relei credințe de către ex cancelarul Merkel și ex președintele Hollande, este greu să vorbești de agresiune neprovocată.

Cu toate acestea, se poate susține că și dacă problemele și îngrijorările Rusiei ar fi fost reale, soluția militară aleasă nu ar fi acceptabilă sub aspect juridic. Ordinea internațională actuală oferă și alte instrumente decât războiul, respectiv instrumente politice, pentru rezolvarea crizelor. Unul dintre acestea este recursul la ONU, cu Consiliul său de Securitate, care chiar în zilele în care scriu aceste rânduri și-a probat eficiența în cazul crizei din Gaza. (sic!) Altul este recursul la OSCE, din nenorocire transformat, în ultimul deceniu, din organizație interguvernamentală specializată în domeniul securității colective și cooperative, într-un soi de tribunal internațional în care judecători și procurori, în același timp, sunt statele occidentale și aliații lor, iar acuzați sunt statele orientale.

  1. Așadar, întrucât nimeni nu poate nega că armata rusă a trecut, fără autorizarea ONU, granița ucraineană și a ocupat teritorii ucrainene, juriștii NATO și cei ai statelor membre, pot afirma că Ucraina are dreptul la autoapărare, înscris în Carta ONU. Asta înseamnă, pe de o parte, că orice stat terț ajută Ucraina să își exercite un drept nu încalcă ordinea internațională, iar, pe de altă parte, că în apărarea integrității sale teritoriale victima agresiunii este îndreptățită să lovească ținte de pe teritoriului statului agresor, în măsura în care ele sunt folosite în susținerea planului ofensiv al acestuia.

Aceiași juriști adaugă că, lovirea eventualelor misiuni de sprijin occidental aflate pe teritoriul Ucrainei de către armata rusă nu ar putea echivala cu un atac împotriva statelor implicate în acele misiuni și deci nu ar fi susceptibilă să atragă activarea art. 5 din Tratatul de la Washington. În schimb, dacă Rusia ar ataca bazele de susținere a forțelor armate aparținând statelor membre NATO care operează în Ucraina împotriva sa, în spațiul lor național, atunci aceasta fi un casus foederis; adică ar avea caracterul unei agresiuni de natură a declanșa reacția colectivă a alianței.

Dacă argumentul din urmă este, totuși, discutabil (de ce, oare, ceea ce ar fi permis Ucrainei nu ar fi permis Rusiei, atât timp cât, în logica militară, distincția dintre ofensivă și defensivă apare a fi tot mai incertă), el devine de-a dreptul de nesusținut dacă ne-am afla în prezența unui sprijin militar pentru Ucraina constând în atacuri lansate de pe teritoriul unui alt stat sau în implicarea teritoriului unui alt stat (de pildă, România) pentru a permite manevrele de repliere sau ravitaliere ale armatei ucrainene.

Până unde poate merge susținerea dreptului la autoapărare a unui stat de către alte state? Care este frontiera care desparte sprijinirea din afară a războiului altuia de intrarea directă în război cu adversarul altuia? Să vinzi, cu banii jos sau pe credit, arme și muniție unui stat aflat în război nu înseamnă să i te alături în lupta cu adversarul său. A-i dona mijloacele tale de luptă sau a trimite trupe care să îndeplinească misiuni de luptă împreună cu forțele armate ale acelui stat este cu totul altceva.

Răspunsul la asemenea întrebări depinde de cel care trebuie să îl dea. Mai exact de puterea de care dispune fiecare. Căci, din păcate, în ultimă instanță, în relațiile internaționale, dreptul forței biruie forța dreptului.

 

 

… REALISM

  1. Din punct de vedere juridic, tabăra occidentală (NATO) poate avea perfectă dreptate să spună că orice act comis în sprijinul unui stat aflat într-un război de autoapărare (de apărare a integrității sale teritoriale) este legal în ordinea internațională. De asemenea, făcând abstracție de doctrina de drept mult mai sofisticată în materie, putem să ne limităm la aspectul formal pentru a spune că statul care declanșează operațiunile militare și trece fără vreun mandat internațional granița altui stat, este agresor și se face vinovat de inițierea unui război de agresiune. A participa, în orice fel, la oprirea unei agresiuni, respectiv la anihilarea unei încălcări a dreptului internațional este un act legitim sub aspect legal și moral deopotrivă. (În atari condiții, de ce oare Președintele Roosevelt nu a sprijinit Marea Britanie, atacată de Germania nazistă, în anul 1940, limitându-se la a-i vinde arme pe împrumut, a cărui rambursare a fost garantată cu tezaurul Regatului Unit și executată apoi, după război, până la ultimul cent?)

Haideți, deci, la război! Așa ar fi juridicește logic, dar până acolo ar mai fi un pas și anume a verifica dacă acel război, perfect „legal”, „provocat” și „umanitar” (spre deosebire de cel „ilegal”, „neprovocat” și „inuman” dus de adversar) poate fi câștigat. Dacă nu poate fi câștigat, ce a fost legal și ce a fost ilegal în decizia intrării noastre în război va fi stabilit, de astă dată cu forță juridică obligatorie și cu efecte concrete, de către învingător după încetarea ostilităților.

Când intri în război trebuie să știi și cum ieși. Războiul este un teren de pe care nu se iese pe acolo pe unde ai intrat și pe care nu intri înainte de a ști care sunt căile de ieșire.

  1. independența, suveranitatea și integritatea teritorială a Ucrainei erau importante pentru securitatea și stabilitatea Europei se știa încă de la desprinderea acesteia din URSS în anul 1991. Ele erau esențiale și pentru securitatea națională a României în deceniul 1990 și primii ani ai deceniului următor, până la intrarea acesteia în NATO.

Din perspectivă românească, chiar și după intrarea în NATO și UE, integritatea statului ucrainean erau valoroase (nu chiar la fel ca înainte, dar totuși…) din cel puțin două motive: pe de o parte, pentru că este de dorit să te situezi, sub aspect geografic, la o distanță cât mai mare de o putere regională / globală cu tradiții imperiale; pe de altă parte, întrucât, ca membru al NATO și al UE, securitatea României era legată de nivelul de securitate al acestora și, cu cât el era mai ridicat, cu atât mai bine se simțeau românii.

Pornind de aici a fost concepută prima strategie de securitate în vecinătatea estică a României și a UE (la care eu însumi am fost coautor și corealizator) care s-a bazat pe principiul „securitate / pace prin asociere” (comparați-l cu principiul enunțat recent de administrația Biden – „pace prin forță”), principiu care avansa asocierea în locul confruntării,  solidaritatea în locul încercuirii / îngrădirii și stimularea în locul descurajării.

  1. Pentru ca această strategie să reușească era nevoie ca la Kiev să se găsească un guvern nu subordonat Moscovei, dar în care Moscova să aibă încredere. Anume, încrederea că nu este subordonat agendei geopolitice a Occidentului euro-atlantic. (Tot așa cum în anii imediat următori schimbării de regim din decembrie 1990, păstrarea integrității teritoriale a României a depins de prezența la București a unui președinte pe care Rusia să nu îl perceapă ca potențial neprieten. Și România a rămas întreagă, dacă nu a fost și reîntregită.)

Președinții Kucima și Ianukovici au răspuns acestui criteriu (fiind nu pro-ruși, așa cum au fost portretizați de propaganda occidentală, ci pro-ucraineni) și într-o rezonabilă măsură la fel a răspuns și Președintele Iușcenko. Cât despre premierul Iulia Timoșenko, preferata puterilor occidentale (în special a Germaniei), ea era legată de Rusia prin drumul banilor atât de mult încât a fost mai degrabă omul estului decât cel al vestului. Un vest care a căzut în capcana aparențelor și a comis greșeala fatală de a nu dori să discute decât cu ea, împingând, astfel, guvernele curat pro-ucrainene în brațele Kremlinului.

Primul președinte ucrainean care a mizat totul pe cartea americană a fost Poroșenko, urcat pe valul loviturii de stat din 2014, ca reprezentant al oligarhilor milionari ucraineni interesați să scape de concurența neloială a oligarhilor miliardari ruși, pentru a face liniștiți concurență neloială pe piața UE. Abia Volodymir Zelenski a fost un produs cvasi integral al laboratoarelor neoconservatoare americane și el a probat justețea susținerii că transformarea Ucrainei în avanpost american pe frontul rusesc este incompatibilă cu integritatea teritorială a Ucrainei.

  1. Pe de altă parte, Planul A, despre care vorbim, prevedea și o perfectă sincronizare între procesul integrării europene a Ucrainei și construcția unui parteneriat strategic (în primul rând pentru dezvoltarea economică) între respectiv UE, SUA, G7 și Rusia. Securitatea Ucrainei, importantă pentru securitatea UE (inclusiv România), era cu atât mai solidă cu cât parteneriatul Rusiei cu UE era mai solid, iar acesta era cu atât mai durabil cu cât integrarea euro-ucraineană era mai profundă. În acest context s-a promovat ideea (al cărei promotor am fost eu însumi ca împuternicit al Parlamentului european pentru relația cu Ucraina și raportor permanent pentru relația cu Rusia) potrivit căreia între Ucraina și UE trebuia să se realizeze gradual integrarea economică, asocierea politică, uniformizarea legislativă, interoperabilitatea instituțională și armonizarea culturală în așa fel încât, la capătul acestui proces cele două părți să aibă totul în comun cu excepția instituțiilor – adică a conducerii politice. Ucraina și-ar fi păstrat astfel autonomia strategică inclusiv în raporturile cu UE.

Un acord pentru asigurarea liberei circulații a ucrainenilor prin eliminarea vizelor de călătorie pe teritoriul UE, precum și unul de liber schimb, coordonat cu acordurile ruso-ucrainene și ruso-europene în materie, ar fi fost pași concreți pe drumul astfel schițat. UE ar fi trebuit să procure Ucrainei fondurile bănești necesare pentru acoperirea costurilor legate de înlocuirea sau dublarea racordurilor economice tradiționale cu Rusia prin cele cu piața internă europeană; aceasta în corelare cu deschiderea reciprocă atent administrată a piețelor rusă și europeană.

iii. În fine, același plan avea în vedere asistarea Ucrainei în adoptarea unei noi Constituții care, ținând seama de realitatea constituirii teritoriului său pe criterii geopolitice iar nu naționale, să instituie un sistem federal de organizare statală, oferind comunităților naționale federate prerogative importante privind opțiunile de politică internă și, în anumite limite, externă, iar statului în ansamblul său mai multă rezistență prin mai mare flexibilitate.

Exista, desigur, obiecțiunea că federalizarea este inacceptabilă întrucât fusese sugerată și de Președintele Vladimir Putin, ca și când a refuza tot ceea ce vine de la acesta era mai important decât promovarea intereselor Occidentului colectiv, orice propunere putinistă fiind aprioric rea. Cel puțin pentru România, federalizarea Ucrainei, cu păstrarea neutralității și integrității sale era soluția optimă. Guvernul român nu a dorit, însă, să servească România ca „putinist”, preferând să o împingă în prăpastia fără fund a conflictului cu Rusia ca „bidenist”, „soroșist”, „johnsonist”, „micronist”, „leyenist” etc.

Acest proces transformator era pe punctul de a începe, atunci când s-a declanșat Euro-Maidanul la finele lui 2013. Un stat federal nu era un instrument convenabil pentru o entitate geopolitică de folosit ca avangardă în războiul în care Rusia trebuia să intre, desigur „neprovocat, nelegal și brutal”.

 

(Va urma)

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

spot_img

ULTIMELE ŞTIRI

Lansarea candidaturii lui George Simion la prezidențiale și analiza alegerilor prezidențiale

Autor: Oana-Medeea Groza În emisiunea „Scamatoriile Iosefinei” difuzată la Radio Gold FM, jurnalista Iosefina Pascal a analizat perspectivele alegerilor prezidențiale în contextul în care tot...

USR-ul a descoperit securismul în 2024. Urmează să descopere și suveranismul?...

Autor: Oana-Medeea Groza În emisiunea „Scamatoriile Iosefinei”, jurnalista Iosefina Pascal a analizat schimbările de discurs ale USR-ului din ultimii ani, prezentând care va fi viitorul...

Summitul de pace pentru Ucraina, o șaradă inutilă și eșuată

Autor: Daria Gușă Weekend-ul trecut a avut loc summitul de pace pentru Ucraina în Elveția, summit care, desigur, nu a adus niciun rezultat tangibil din...

Ciprian Mega: Rușii ar accepta România ca și gazdă permanentă a...

Autor: Oana-Medeea Groza În emisiunea „Ce-i în Gușă, și-n căpușă”, prezentată de Cozmin Gușă la Radio Gold FM, Ciprian Mega a analizat propunerea lui Cozmin...

Urmăreşte-ne

23,188FaniÎmi place
4,892CititoriConectați-vă
67,100CititoriConectați-vă

Din categorie

spot_img