Autor: Guy Mettan
“În țările arabe, nimeni nu ascultă ce spun occidentalii“, mi-a spus un prieten algerian. El ar fi putut adăuga: la fel și în țările din Asia, Africa și America Latină. Prăbușirea morală și narcisismul mass-media i-au făcut să-și piardă credibilitatea. În ultima sa carte (Înfrângerea Occidentului, Gallimard), Emmanuel Todd ne oferă motivele istorice și materiale. Occidentul face implozie, se prăbușește, se golește din interior, fascinat fiind de nihilism.
Războiul din Ucraina este un exemplu: Rusia va câștiga acest război pentru că luptă pentru sine și numai pentru sine. Este o democrație autoritară (care aplică decizia majorității fără a ține cont de minorități), dar a cărei economie și societate sunt stabile, chiar în curs de dezvoltare, după cum reiese din reziliența sa agricolă și industrială, producția sa anuală de ingineri și îmbunătățirea constantă a speranței de viață, care este mai mare decât în Statele Unite, în ciuda diferențelor de populație. Am vorbit despre asta de mai multe ori în aceste rubrici.
Ucraina, o țară zdrobită de Stalin, dar protejată de puterea comunistă după 1945, s-a dovedit incapabilă să construiască un stat stabil după 1991. Nu a reuşit niciodată să se elibereze de sub tutela oligarhilor şi a corupţiei. Treptat, puterea a fost monopolizată de către minoritatea ultra-naționalistă a Occidentului(„neo-naziști” în terminologia rusă) și anarho-militarismul Centrului ca urmare a emigrării masive a elitelor vorbitoare de limbă rusă și rusofile din Est după 2014. Aceste noi elite s-au abținut de la dezvoltarea și implementarea unei democrații reale, deoarece partidele de opoziție, sindicatele și mass-media critică au fost interzise. Astăzi radicalizat, regimul Zelenski trăiește cu perfuzie și fără niciun alt proiect decât ura față de Rusia.
Europa de Est a urmat același model, mai puțin războiul. Fostele elite comuniste au trecut cu arme și bagaje în lagărul liberal. Tocmai și-au schimbat stăpânii, schimbând Moscova și rublele sale pentru euro și dolari de la Berlin, Bruxelles și Washington. Ieri, un prieten de-al lor a devenit noul inamic, deoarece țările din regiune au fost depopulate pentru a furniza forță de muncă ieftină fabricilor germane, iar guvernele lor au cedat ordinelor și au cumpărat apartamente în Londra și Washington. Singura excepție este Ungaria, care, după ce a luptat neobosit pentru suveranitatea sa împotriva turcilor, austriecilor și apoi sovieticilor, dorește să și-o mețină împotriva dictatelor de la Bruxelles.
Cât despre Europa de Vest, după Statele Unite, este atât o victimă a derivei sale oligarhice – elitele sale s-au separat de poporul lor – cât şi a căderii finale a Protestantismului, garant al standardelor educaționale înalte și al unei etici a muncii care a dispărut acum în coșurile de gunoi ale istoriei. Este vorba despre lăcomie, profituri pe termen scurt, imagine și comunicare. Demografia este în scădere abruptă, democrația este în criză, industria germană este în recesiune, datoria este în creștere, apărarea este pusă deoparte, proiectul politic european este pe cale de dispariție. Motorul german se oprește, diplomația franceză a echilibrului se prăbușește, în timp ce Titanicul Englez se scufundă după ce a ratat începutul așteptat al Brexit-ului și a încredințat frâiele destinului său fostilor colonizați, cum ar fi Kwazi Kharteng, Sadik Khan, Rishi Sunak sau Humza Yousaf. Dar nimeni nu acordă atenție acestor lucruri, orchestrele europene au dat sistemul de sunet la maxim pentru a ascunde naufragiul.
În ceea ce privește Scandinavia, după secole de pacifism rezonabil și progresism, a trecut brusc de la feminismul militant la beligeranța militară, mulţumită unei mulţimi de prim-miniştri pentru care această evoluţie părea să meargă de la sine.
În ceea ce privește Statele Unite, a intrat într-un proces de decadență care este la fel de durabil pe cât este de ireversibil. Nivelul său educațional se prăbușește. Trebuie să importe ingineri și oameni de știință cu zecile de mii. Speranța de viață scade pe măsură ce crește mortalitatea infantilă și cheltuielile pentru sănătate sunt cele mai ridicate din lume, obezitatea, omorurile în masă și aglomerarea închisorilor sunt în creștere mare. Democrația se estompează, este contestată uneori de către democrați (care au refuzat alegerea lui Trump și au încercat să-l răstoarne de două ori prin impeachment), alteori de către republicani (care au încercat să nege victoria lui Biden). Meritocrația protestantă WASP a cedat locul unei oligarhii neoliberale, mai variată, dar fără atașament sau patrie. Economia, odată dezumflată din cauza locurilor de muncă productive prost plătite față de cele bine plătite – avocați, comunicatori, lobbyiști, agenți de publicitate, asigurători, finanțatori, economiști – produce puține bunuri imobiliare și trăiește pe credit prin tipărirea de dolari și importul masiv de bunuri, servicii și capital uman la costul datoriei în trilioane de dolari.
Cel mai rău dintre toate: America nu mai are viziune, cultură, inteligență colectivă. Ea sare de la o modă la alta (astăzi, inteligența artificială), de la un război la altul, de la o inovație inutilă la alta, de la isteria anti-rusă la obsesia chineză, amăgindu-se că rețelele sociale și urmărirea știrilor false o vor salva.
Marker al acestui nihilism? Wokismul transgenderist. Todd datează sfârșitul Protestantismului – dar și a Catolicismului, după ce Sfântul Scaun a autorizat preoții să binecuvânteze cuplurile de același sex – și începutul erei nihiliste de adoptare a căsătoriei pentru toți și dreptul oricui de a-și schimba sexul după bunul plac. Când un bărbat poate fi femeie și o femeie un bărbat, indiferent de sexul său biologic, și această posibilitate devine ideologia dominantă, există o ruptură antropologică cu restul lumii, care crede că Occidentul a înnebunit.
Aceasta este esenţa tezelor lui Todd, interpretate liber şi cum grano salis.
Rămâne de văzut dacă acestea sunt exacte și care vor fi consecințele. Vom ști în curând, mai ales după conflictul din Ucraina, când toate acestea vor fi mai ușor de văzut.
Între timp, este posibil să se clarifice această observație cu ajutorul istoriei și chiar a ficțiunii cinematografice. La urma urmei, este saga Star Wars a lui George Lucas o metaforă pentru transformarea republicii americane într-un imperiu planetar autoritar? O republică galactică coruptă este transformată într-un imperiu tiranic printr-o lovitură de stat de către elitele sale conducătoare susținute de o Federație a Comerțului dornică de noi piețe globale. Oligarhia a preluat puterea. Formele democrației – instituții, senatori, consuli – sunt păstrate, dar nu și spiritul lor. Un împărat fără chip – gândiți-vă la gnomii de la Davos care mânuiesc catehismul globalist – conduce totul cu mână de fier prin militarism exacerbat și legiuni de clone care execută docil programul, în timp ce o mână de rebeli trădători asistați de niște cavaleri Jedi curajoși încearcă să restabilească partea strălucitoare a Forței. La cincizeci de ani după primul film, cum să nu vedem o alegorie a evoluției Statelor Unite?
Nu a urmat oare Republica Romană şi transformarea ei într-un imperiu oligarhic şi autocratic aceeaşi cale, în ciuda încercărilor lui Cicero de a i se opune? Religia civică și forțele democratice care se prăbușesc sub presiunea oligarhiilor îmbogățite de cucerirea neîncetată a noilor piețe din Grecia, Galia, Asia Mică și Africa de Nord, a trebuit să cedeze elitelor globale fără credință sau lege. Valorile tradiţionale, cele ale ţăranului-soldat auster latin, s-au estompat în favoarea lăcomiei, a precarității, clientelismului politic și luptelor fratricide dintre populiștii plebei, precum Marius sau Cezar, și oligarhii senatoriali, precum Sulla și Lepidus. Până când un tiran ambițios și inspirat restabilește în mod durabil autoritatea prin forța armelor și capacitatea de a salva aparențele pretinzând a fi un modest primus inter pares.
Şi aici au rămas formele republicane, alegerile senatoriale şi tribunele plebeilor, şedinţele Senatului, consulii şi lectorii. Dar puterea reală era concentrată în mâinile unuia, un împărat susținut de un strat subțire de patricieni care controlau finanțele, comerțul, moșiile mari și chiar colectarea impozitelor, în timp ce războaiele neîncetate au fost purtate împotriva dușmanilor externi descriși ca fiind barbari. Ne gândim aici la figurile urâte ale lui Putin și Xi Jinping.
(Pentru mai multe detalii, vezi cartea mea, “Le continent perdu” (Syrtes, 2019) și contribuția mea la “The Global World and the New Western Empire” – A 17-a Conferință Științifică Internațională Likhachov, în limba engleză, Saint-Petersburg, 18-20 mai 2017).
În cele din urmă, să cităm un ultim istoric, american și contemporan, Paul Kennedy, care a analizat cauzele „nașterii și declinului marilor puteri”. Cu ocazia unei actualizări publicate în The New Statesman, la cea de-a 30-a aniversări a publicării cărții sale, el reexaminează dilemele cu care se confruntă orice putere hegemonică amenințată cu supraextensiunea imperială în timp ce se află într-un declin relativ, cum ar fi Statele Unite. Washingtonul are acum doar două opţiuni: să-şi concentreze resursele, ceea ce înseamnă să ofere mai puţine garanţii pentru mai puţini oameni, sau să-şi consolideze credibilitatea în cercul său mare de adepţi, ceea ce echivalează cu „a observa că sistemul actual nu mai este viabil şi că ar trebui investit mult mai mult în securitatea naţională”, așa cum a spus fostul secretar al Trezoreriei SUA, Larry Summers, la Bloomberg TV.
Biden preferă să evite această alegere dificilă, renunțând atât la reducerea angajamentelor, cât și la cheltuieli suficiente pentru a le îndeplini. Problemă: cele 886 de miliarde de dolari din bugetul apărării pentru 2024 sunt insuficiente pentru a îndeplini acest obiectiv, în ciuda valorii colosale. Trump pledează pentru o strategie opusă: o retragere strategică a obiectivelor defensive și, prin urmare, limitată la aliații indispensabili. De aici reticența sa față de NATO și continuarea războiului din Ucraina și interesul său de a găsi o înțelegere cu Rusia.
Pentru Paul Kennedy, zarurile au fost aruncate: Statele Unite nu mai au mijloacele politice și economice de a-și dubla sau tripla cheltuielile militare pentru a satisface 50 de aliați simultan și pentru a lupta pe trei fronturi în același timp, Ucraina, Israel și Taiwan sau Coreea de Nord, dacă un conflict armat s-ar deschide în Pacific. În viitor, „acoperirea securității americane va fi mai restrânsă, mai mică, limitată la astfel de locații bine-cunoscute precum NATO-Europa, Japonia, Australia, Israel, Coreea, poate Taiwan și nu multe altele”, a mai spus Kennedy.
Personal, aș adăuga că istoria a cunoscut un astfel de precedent, cel al Imperiului Roman de Răsărit. Văzând incapacitatea Imperiului Roman de a lupta pe toate fronturile în același timp, Împăratul Constantin a luat decizia de a abandona Roma și de a se retrage la Constantinopol. Partea de vest s-a prăbușit, după un proces care a durat un secol și jumătate. Dar, ca urmare, a reușit să prelungească existența părții estice pentru mai mult de o mie de ani. O strategie din care nu a lipsit perspicacitatea, trebuie să recunoaștem.
Citiți și: Sinuciderea Occidentului și Răzbunarea Sud-Estului (I)
traducere și adaptare: Oana-Medeea Groza
OM cu mintea clara…..