Autor: Andrei Gușă
Când zic țara, mă refer (de data asta) la fotbalul românesc, respectiv sport în general. Iar baba este nelipsita mass-medie autohtonă main-stream, care ne servește orice pseudo-știri, doar să nu pună pe masă temele reale. Petre Țuțea spunea: „Stânga (n.r. politică) vrea să facă și bine dacă se poate, doar să nu facă ce trebuie.” Când vine vorba de mass-media românească, am rețineri vizavi de faptul că ar vrea să facă și bine, dar în mod cert nu vrea să facă ce trebuie. Site-urile main-stream și televiziunile din România sunt scandalizate de situația din Quatar – organizatoarea Cupei Mondiale de fotbal – în legătură cu drepturile omului. Rod Stewart și Dua Lipa (o cântăreață americană, tot mainstream) refuză să cânte în deschiderea Cupei Mondiale. „Aştept cu nerăbdare să vizitez Qatar când îşi va îndeplini toate promisiunile în materie de drepturile omului pe care le-a făcut, aşa cum a câştigat dreptul de a găzdui Cupa Mondială”, a spus cântăreaţa. (Dua Lipa și Rod Stewart au refuzat să cânte la Campionatul Mondial din Qatar. Care e motivul și câți bani au pierdut) De parcă știa domnișoara asta de promisiunile Quatarului. În fine, este problema americanilor ce fel de vedete promovează. Din punctul meu de vedere 100% ipocrite și necredibile. Pop-culture. Interesant însă cum, dintr-o dată, drepturile omului din Quatar au devenit problema noastră. Cea mai importantă analiză ziare.com în legătură cu Cupa Mondială este următoarea: „Cea mai scumpă Cupă Mondială din istorie – 6.500 de morți și 220 de miliarde de dolari”. Text scris cu o ipocrizie fenomenală (sau în gravă necunoștință de cauză), având în vedere condițiile de lucru bine-cunoscute din fabricile americane externalizate în Asia, copii exploatați etc. Toate bine-cunoscute și în SUA. (https://qz.com/1042298/nike-is-facing-a-new-wave-of-anti-sweatshop-protests ) În tot cazul, nu am văzut un editorial care să se uite la noi în grădină. Ce facem noi, cu naționala de fotbal? De refuzat participarea nu avem cum, pentru că nu ne-am calificat. În 25 de ani de viață, nu am prins nicio calificare a României la Cupa Mondială. Și dacă nimeni nu are nimic de zis despre asta, mă simt dator să scriu câteva cuvinte despre această situație.
Ce se întâmplă cu sportul românesc?
Toată lumea spune că nu sunt bani în sport, că asta e marea problemă. Este adevărat și nu prea. Trăim într-o piață liberă, banii ar trebui să vină din sponsorizări, drepturi tv, etc. Problema mare este alta: sportul românesc nu a reușit să iasă cu adevărat din perioada comunistă. Puținele sporturi la care încă mai avem rezultate sunt manageriate de antrenori formați în perioada comunistă. Și în mod cert nu mai pot fi (la fel de) competitivi, pentru că lucrează cu o serie de copii formați într-o altă eră. De ce nu au fost/putut fi acești antrenori înlocuiți? Pentru că, în primul rând, nu a venit mare lucru în urmă. Iar în al doilea rând, interesele sunt puse în fața rezultatelor. (vezi venirea lui Edi Iordănescu la naționala mare)
Știrile din sport
De ce nu vin mai mulți bani din drepturi tv? Simplu: pentru că presa, în loc să își facă datoria, adică să educe și să informeze, a scăzut nivelul cât s-a putut de jos. Ar mai rămâne doar să transmită în direct videochatiste în timp ce își fac meseria. Știrile din sport înseamnă știri din fotbal, iubite de fotbaliști, bombe sexy care își declară susținerea pentru vreo echipă, echipate într-un tricou, chiloți tanga și o minge pe undeva prin cadru. Nimic altceva. Este fantastic faptul că televiziunile de profil refuză sistematic să transmită măcar campionatele naționale de seniori ale sporturilor olimpice. (Multe federații ar ceda drepturile pe gratis!)
Labilitatea sportivilor
Nu vreau să generalizez, dar din proprie experiență pot să vă expun următorul fapt: sportivii români au probleme grave de abordare, iar asta lasă urme. Totul începe cu următoarea premisă: cei care își propun să facă un sport de performanță, o fac din rațiuni financiare. Iar această mentalitate este 100% comunistă, incompatibilă cu România de azi, și cu occidentul în general. În componența lotului olandez de judo, am cunoscut sportivi care făceau performanță, în timp ce erau la facultate, respectiv angajați part-time (toate în același timp!) pentru a putea să își susțină procesul de pregătire: chirie la lot, suplimente, echipamente, etc. Doar câțiva erau susținuți de către statul olandez. Sportul, la fel ca și arta, trebuie tratat ca vocație, și nu ca sursă de profit. La polul opus, în România sunt plătiți toți membri loturilor, încă de la cadeți. Iar majoritatea sau nu se înscriu la o instituție de învățământ superior, sau se înscriu la una neserioasă, care nu îi va ajuta cu absolut nimic. De muncit, ce să mai vorbim. În România munca e o rușine, nu-i așa? La antrenamente nu sunt nici pe departe la fel de motivați ca și olandezii de pildă. Banul vine lună de lună, ce îi mai interesează? O să ziceți că nu sunt mulți bani. Nu e chiar așa. Ochiometric, un sportiv din lotul național câștigă aproximativ 400 de euro de la COSR, sumă pe care clubul la care este legitimat este obligat să o dubleze. Deci 4.000 lei + masă + casă. Nu zic, Doamne ferește, că nu e bine să o ducă bine sportivii noștri. Doamne Ajută să o ducă bine fiecare român! Este clar însă că pedagogia Ministerului Sportului este sau defectuoasă, sau (cel mai probabil) inexistentă. Și că banii sunt departe de a fi unica problemă. Sportivii noștri (dacă vă uitați atenți veți observa) au două viteze: sau suferă de un complex de superioritate, când toate le merg bine, iar acest complex de cele mai multe ori duce la conceptul românesc de „merge și așa.” „Am câștigat, suntem șmecheri.” „Nu a mers totul bine, dar merge și așa.” La polul opus, când lucrurile nu merg atât de bine, sportivii noștri se întorc la 180 de grade, și trec direct la un complex de inferioritate. Atunci reacția e previzibilă, „nu am avut noroc”, „suntem români și nu avem șanse”, „suntem români și suntem dezavantajați”, „e vina doctorului, vine antrenorului, nu avem condiții de pregătire” etc. Problema pe care am expus-o este cât se poate de reală, și pare că nu avem cale de scăpare. Nu o să vedeți niciodată un neamț sau un american care să se comporte după acest model. Iar latinii, chiar dacă ne seamănă, au un sistem mult mai riguros, mai perfecționist etc. La noi, doar unele vârfuri au această mentalitate, în timp ce sistemul este la pământ. Salvarea individuală ca strategie de lucru la români.
Totuși, ce se întâmplă cu naționala de fotbal?
La naționala de fotbal a fost numit antrenor principal Edi Iordănescu. Ce calități, ce rezultate, ce viziune îl recomandă pentru această poziție, eu unul nu știu. Asta în condițiile în care nume uriașe au fost sărite pentru a se face loc domnului Iordănescu. Gheorghe Hagi, Adrian Mutu, Dan Petrescu, Ladislau Boloni, Cosmin Olăroiu. Totuși, ce perspective poate să asigure fotbalului românesc Edi Iordănescu? O calificare la campionatul european? La următorul campionat mondial? Nimeni nu știe. Și mass-mediei de profil nici nu pare să îi pese. Nouă ne pasă de situația drepturilor omului din Quatar. Suntem luptători pentru libertate. Nu spun că acest lucru este unul negativ. Dar dacă ne propunem să ne exprimăm vizavi de drepturile omului din Quatar, trebuia în primul rând să fim acolo. Altfel, nu ne aude nimeni. Iar pentru asta, trebuie să vizăm performanța. Performanță care, cu sportul românesc condus de personaje cvasi-mediocre de-alde Eduard Novak sau Edi Iordănescu, pare de neatins. Rămânem cu drepturile omului: dreptul să cumpărăm motorină cu 9 lei litrul și să plătim (aproape) cel mai mare preț la electricitate din Europa. Cât le-om mai avea și pe astea.
P.S. Pare că a devenit o modă în România să ne ascundem propria mediocritate în spatele unei ipocrite empatii pentru orice formă de viață care viețuiește în afara curentului progresist. Țin să atrag atenția (deși mi se pare cât se poate de evident) că în spatele acestei acțiuni nu pot sta decât slăbiciunea combinată cu ipocrizia. Mai mult, aceste acțiuni nu ne validează nicidecum în fața occidentalilor. Cred că dacă ne-ar auzi, ar râde. Dar reprezentați fiind de Ciucă și Iohannis, probabil că nu ne auzim până acolo.
