Autor: Owen Matthews
La începutul lunii octombrie 2021, președintele Joe Biden, directorul CIA, William Burns, și alți membri de top ai echipei de securitate națională a SUA s-au adunat în Biroul Oval pentru a asculta o informare tulburătoare din partea șefului militar american, generalul Mark Milley. Informații „extraordinar de detaliate” culese de agențiile de spionaj occidentale au sugerat că Vladimir Putin ar putea plănui să invadeze Ucraina. Potrivit briefingului, Milley a împărtășit cu Washington Post, prima și cea mai fundamentală problemă cu care se confruntă Biden a fost cum să “asigure și să pună în aplicare ordinea internațională bazată pe reguli” împotriva unei țări cu capacități nucleare extraordinare “fără a declanșa cel de-al treilea război mondial”. Milley a oferit patru răspunsuri posibile: „1: Nu demarați un conflict cinetic între armata americană sau NATO cu Rusia. 2: Mențineți războiul în interiorul granițelor geografice ale Ucrainei. 3: Consolidarea și menținerea unității NATO. 4: Împuterniciți Ucraina și dați-le mijloacele de luptă”.
Pe măsură ce se apropie prima aniversare a invaziei dezastruoase a lui Putin, SUA și-a împins toate cele patru linii roșii până la limitele lor maxime. Războiul rămâne controlat geografic, dar ministrul rus de externe, Serghei Lavrov, a acuzat în decembrie Statele Unite și NATO că joacă un “rol direct și periculos” în război, la doar un pas de a declara NATO un combatant real. NATO rămâne în mare parte unită, deși apar fisuri în alianță. Președintele Croației, Zoran Milanović, a anunțat recent că este „împotriva trimiterii de arme letale [în Ucraina] pentru prelungirea războiului” și a numit sprijinul Occidentului pentru Kiev „profund imoral pentru că nu există nicio soluție”. Armata ucraineană este acum mai bine echipată decât cea a majorității membrilor NATO, dar se luptă să limiteze avansarea Rusiei în Donbas și ar putea suferi mult din cauza unei ofensive la început de primăvară.
Așa că, pe măsură ce Occidentul trce Rubiconul, furnizând tancuri de luptă Kievului, merită să revedem prima și cea mai presantă enigmă a lui Milley – cum să evităm transformarea conflictului din Ucraina într-un război mondial. Și merită să luăm în considerare, în mod realist, diferitele scenarii pentru sfârșitul războiului
Scenariul victoriei ucrainene este clar: expulzarea trupelor ruse din fiecare centimetru al teritoriului său, inclusiv din Crimeea și din autoproclamatele „republici” Donbas anexate de Rusia. Unii oficiali de la Kiev au vorbit, de asemenea, despre forțarea Rusiei să plătească despăgubiri și plasarea comandanților săi – până la Putin – într-un tribunal internațional pentru crime de război.
Dar aceasta nu a fost întotdeauna poziția lui Zelenski. În primele zile ale războiului, precum și în timpul mai multor runde de negocieri eșuate între Moscova și Kiev, care au fost intermediate de turci în martie și aprilie, Zelenski a sugerat în linii mari că atât aderarea deplină la NATO, cât și statutul Crimeei și al Donbasului sunt negociabile, putând fi supuse plebiscitelor supravegheate internațional după retragerea trupelor ruse la frontierele din 24 februarie (ceea ce ar presupune lăsarea Crimeei și a zonelor rebele din Donbas cel puțin sub un control temporar al Rusiei).
În retrospectivă, acesta a fost un acord pe care Putin ar fi trebuit să-l accepte. Dar discuțiile s-au întrerupt din cauza aroganței și intransigenței Rusiei, deoarece Ucraina începea să câștige victorii tactice pe câmpul de luptă, și, poate cel mai important, pentru că sprijinul militar al Occidentului i-a permis lui Zelenski să renunțe la pragmatismul său timpuriu – născut din slăbiciune – și să treacă la o poziție maximalistă care era mai clară din punct de vedere moral, dar mai riscantă din punct de vedere politic și militar.
Potrivit lui Gideon Rose, autorul cărții „How Wars End”, fiecare război purtat vreodată a avut trei faze: atacul de deschidere, lupta pentru avantaj și sfârșitul jocului. Acest final de joc are în mod inevitabil unul din două rezultate: fie valul de război se întoarce ireversibil în favoarea unei părți, cum ar fi victoriile Aliaților din 1918 și 1945, fie conflictul se termină într-un fel de pace convenită de comun acord – în cel mai bun caz una negociată, cum ar fi cea dintre Egipt și Israel în 1973, în cel mai rău caz un impas, cum ar fi în Coreea în 1953 sau Cipru în 1974.
Războiul din Ucraina este încă în faza de mijloc: lupta pentru avantaj. Nici Rusia, nici Ucraina nu sunt interesate să negocieze, deoarece fiecare parte încearcă încă să câștige direct, sau cel puțin să-și consolideze poziția pe câmpul de luptă și, prin urmare, să aibă o poziție mai puternică din care să ajungă în cele din urmă la un acord de pace. Liderii europeni de top ai NATO s-au aliniat poziției SUA de a furniza arme ofensive Kievului. Chiar și cancelarul german, Olaf Scholz, care înainte de invazie nu era dispus să trimită nimic mai mult Kievului decât un transport de 5.000 de căști, a fost în cele din urmă de acord să trimită tancuri Leopard 2.
Dar, săpând puțin mai adânc în această unitate aliată aparentă, apare o prăpastie clară între viziunea NATO asupra victoriei și cea a Ucrainei. Zelenski insistă că Crimeea trebuie reluată pentru a restabili integritatea teritorială a Ucrainei. Comentatori vestici proeminenți, cum ar fi locotenent-generalul în rezervă Ben Hodges, fost comandant al armatei Statelor Unite în Europa, insistă asupra faptului că ocuparea Crimeei este „vitală din punct de vedere strategic” pentru securitatea militară viitoare a Ucrainei. Dar este clar, de asemenea, că lupta pentru a lua înapoi Crimeea și fostele republici rebele din Donbas va implica un tip de război foarte diferit. În loc de eliberare, va fi un război de cucerire. Anexarea peninsulei Crimeea de către Rusia în 2014 a fost în mod clar ilegală, iar referendumul ulterior în care 97% dintre alegători au ales să se alăture Federației Ruse a fost departe de a fi liber sau echitabil. Dar este la fel de clar că o majoritate semnificativă a celor care trăiesc în Crimeea acum sunt ruși care nu doresc să fie ucraineni.
Situația din republicile rebele din Donbas este mai puțin clară – nu în ultimul rând din cauza epurării etnice masive de facto, care a văzut până la două treimi din populațiile pre-război ale republicilor populare Donețk și Lugansk să plece, atât pentru Ucraina, cât și pentru Rusia. Dar Anne Nivat de la le Point din Franța, una dintre puținele jurnaliste occidentale independente care au vizitat Donbass-ul controlat de Rusia la sfârșitul anului trecut, mi-a spus că „nu s-a întâlnit cu nimeni care să dorească să se alăture Ucrainei”. Acest lucru se potrivește destul de bine cu relatările mele din Donetsk și Lugansk din 2014 – acei oameni au fost hărțuiți și terorizați până au fugit, în timp ce aceia care au rămas erau mai mult sau mai puțin anti-ucraineni. Populația masculină a republicilor rebele a fost recrutată în masă fără milă, iar localnicii din Donbas, slab echipați, dintre care unii au fost fotografiați intrând în luptă cu puști Mosin din 1930, au alcătuit o mare parte din așa-zisa carne de tun a Rusiei. Dacă sângele lor vărsat îi face pe ei și pe cei dragi mai mult sau mai pro-Kiev, rămâne de văzut, dar un raport recent al New York Times a evidențiat loialități divizate chiar și în rândul localnicilor din Kherson și a unor părți din Donbas eliberate de trupele Kievului.
Acest lucru ridică o întrebare foarte incomodă – vrea Occidentul să facă parte din afacerea de a constrânge oamenii să se alăture din nou unei națiuni din care nu doresc să facă parte? În Ucraina, subiectul a fost tabu chiar înainte de război. Primul ministru de externe al lui Zelenski, Vadim Prystaiko, acum admirabilul ambasador al Ucrainei la Londra, a fost demis după ce a sugerat că viitorul Donbasului ar trebui lăsat la latitudinea localnicilor.
Tragedia acestui război este că nu există o soluție echitabilă sau sigură. Cedarea oficială a controlului asupra unor părți din Donbas și Crimeea în fața lui Putin ar recompensa agresiunea și ar crea un pericol moral masiv. Ar lăsa Ucraina fără o frontieră naturală sau care să poată fi apărată și ar lăsa la putere regimul de la Kremlin, care rămâne un pericol clar pentru Kiev și vecinii săi. În schimb, sprijinirea avansării Ucrainei la granițele sale din 1991 ar implica susținerea a ceea ce populația locală ar vedea ca un război coercitiv de cucerire. Mai grav, pierderea Donbasului și a Crimeii ar fi – dacă luăm în considerare istoria Rusiei – la fel de fatală pentru regimul Putin ca înfrângerea în războiul ruso-japonez, în Primul Război Mondial și din Afganistan. Mulți ucraineni, din motive dureros de evidente, ar saluta exact acest lucru, la fel ca mulți dintre susținătorii Kievului din Occident. Dar o Rusie încolțită, prăbușită, înarmată nuclear ar risca exact scenariul Armaghedonului, pe care SUA s-au străduit să-l evite.
Soluția de compromis a administrației Biden a fost reducerea în mod constant a armatei ruse, fără a provoca o confruntare directă între Kremlin și NATO, în același timp lucrând pentru a menține membrii sceptici la bord. Dar Ungaria, Austria și Croația încă au rezerve cu privire la trimiterea mai multor echipamente militare; dreapta italiană este profund divizată; și au existat demonstrații anti-război sporadice în Germania și Republica Cehă. Ca să nu mai vorbim de un mic, dar vocal, membru al Partidului Republican din SUA, condus de congresmanul republican Marjorie Taylor Greene, care a declarat în noiembrie că „sub republicani, niciun penny nu va mai merge către Ucraina. Țara noastră este pe primul loc”.
Putin, la rândul său, are rezerve masive de oameni și arme de joasă tehnologie pentru a arunca în conflict, chiar dacă arsenalul său de rachete de înaltă precizie este scăzut. În timp ce principala constrângere asupra efortului de război al Kievului este materială, principala preocupare a Kremlinului este politică. Mobilizarea în continuare este riscantă pentru Putin, dar în niciun caz nu este fatală. Iar într-o competiție militară între calitate și cantitate – moralul superior al Kievului, disciplina, antrenamentul și echipamentul față de puterea cu aburi în stil sovietic a Moscovei – din păcate, vine un punct în care cantitatea câștigă. Acesta este motivul pentru care Putin pregătește o ofensivă majoră, probabil din mai multe direcții, pentru a se baza pe recentele progrese sângeroase din jurul Soledarului și pentru a crea un avantaj tactic pe teren înainte ca tancurile occidentale și echipajele lor ucrainene să poată fi desfășurate. Rusia nu poate spera să câștige acest război, dar are încă o șansă să nu-l piardă.
Zelenski se află, de asemenea, într-o poziție mult mai precară decât sugerează popularitatea sa actuală. El a promis poporului său victoria totală, iar sondajele arată că aproape 90% dintre alegători îl cred. Lipsa de rezultate ar fi fatală din punct de vedere politic. La fel ar fi și în cazul semnării oricărui acord de pace care implică pierderea de teren ucrainean. Acest lucru îi va pune aproape inevitabil pe Zelenski și pe susținătorii săi occidentali în coliziune. Dacă Putin avansează, apoi anunță încetarea focului și solicită negocieri, alianța NATO se va diviza imediat în acei membri care doresc dreptate și cei care doresc pace. Acest lucru nu va împiedica Ucraina să lupte. Dar NATO este cea care are piciorul pe accelerație, iar un potențial război prelungit va testa hotărârea chiar și a celor mai puternici aliați ai Ucrainei. Chiar și scenariul optimist de a-i forța pe ruși să revină la granițele pre-invaziei ar lăsa Ucraina dezmembrată și probabil pe Putin încă la putere. În mod tragic, nu există aproape niciun rezultat realist pentru acest război care să nu se termine cu ucrainenii strigând „trădare!”. Dar dacă alternativa ar fi să luptăm impotriva celui de-al Treilea Război Mondial, aceasta ar putea deveni opțiunea cel mai puțin rea.
sursă: spectator.co.uk
