Autor: Petrișor Peiu
Europa devine din ce în ce mai mică pe harta economică a globului
Acum 32 de ani, Uniunea Europeană începea o transformare radicală, de la o uniune vamală și economică la un fel de federație, condusă de către o birocrație a-națională. Ca urmare a noii situații birocrația de la Bruxelles, a început să aplice un standard comun tuturor națiunilor, un fel de pat al lui Procust, deși diferențele erau și rămân insurmontabile. Uniunea monetară a adus aceleași reguli pentru națiunile nordice și germanice, dar și pentru națiunile mediteraneene, mai puțin rezonante cu strictețea fiscală. Uniunea politică a impus frigul în casele unora care au intrat în Uniune tocmai ca să fugă de frigul din perioada comunistă. Și a mai adus ceva uniunea politică: o birocrație alienată a impus unor popoare creștine, precum cele din Est, monstruozități imposibil de digerat, încă din anii educației primare. Rezultatul? A doua cea mai mare economie a Uniunii a preferat să iasă, iar ceea ce a rămas este o continuă dezamăgire în planul economiei. Iar astăzi putem vedea cu claritate că păcatul capital care a condus la eșecul proiectului european a fost tocmai ideea sinistră de a uniformiza economic și ideologic niște națiuni extrem de diferite.
Economia Uniunii Europene reprezenta, în 1980, deci la apogeul războiului rece, mai bine de un sfert din economia planetei (mai precis 25,86%). În 1990, după prăbușirea comunismului începuse deja un declin evident, ajungând ponderea UE în economia globală la 23,42%. În anul 1995, atunci când s-a ajuns la UE-15, după integrarea statelor neutre nordice și a Austriei, ponderea respectivă pierduse deja o cincime și era de 21,12%. la finalul anului 2004, după marea creștere, prin integrarea a 10 state estice, ajunge ponderea aceasta la 18,85% din totalul mondial. În 2007, după intrarea României și a Bulgariei, indicatorul respectiv era la nivelul 18,1%, iar la începutul pandemiei era de 15,31%. Astăzi a ajuns la 14,55% și va continua să scadă spre 13,65% în 2028, dacă se păstrează actuala tendință. Toate aceste date sunt furnizate de către cel mai bun aparat de analiză din lume, cel al Fondului Monetar Internațional (FMI):
Sursa: https://www.imf.org/external/datamapper/PPPSH@WEO/EU
Toți indicatorii importanți care măsoară nivelul de dezvoltare al infrastructurii, al competitivității economice, al ponderii producției europene în domeniile de vârf sau de bază ale industriei, toți indicatorii respectivi plasează Uniunea mult în spatele Chinei, Statelor Unite, Japoniei sau Coreei de Sud, adică în spatele marilor competitori economici ai bătrânului continent.
În toată această perioadă, atât China cât și Statele Unite au avut o creștere economică mult mai mare decât cea a Uniunii:
Sursa: https://www.imf.org/external/datamapper/NGDP_RPCH@WEO/EU/CHN/USA
Pentru a înțelege imensul decalaj de competitivitate pe care îl acumulează Europa față de competitorii săi globali, nu avem decât să privim (probabil consternați) tabloul prețurilor pe care industria le plătește pentru energie în diverse state ale lumii, așa cum a fost identificat de către Asociația Industriei din Bavaria, vbw—Vereinigung der Bayerischen Wirtschaft e. V:
Foarte simplu spus, prețul mediu pe care îl plătesc firmele europene pentru electricitate este de două ori și jumătate mai mare decât cel plătit de către competitorii lor din SUA și China!
Europa națiunilor a devenit un imperiu birocratic centralizat
În tot acest timp, de buna conducere a Uniunii Europene se ocupă, zi de zi, Consiliul European (cei 27 de șefi de state sau de guvern plus președintele Consiliului European și președintele Comisiei Europene), Consiliul Uniunii Europene (cam 80 de ședințe anuale la care participă miniștrii din statele membre grupați pe diferite domenii), Comisia Europeană (cu 27 de comisari) și parlamentul European (cu 705 europarlamentari). Asta numai la nivel de vârf. În plus , Uniunea Europeană are nu mai puțin de 49 de agenții, cu sedii în 24 de state diferite (https://agencies-network.europa.eu/index_en ). Plus o Bancă Centrală Europeană, o Curte de Conturi Europeană și o Curte de Justiție. În total, de binele nostru se ocupă cam 60 000 de funcționari europeni.
Principala preocupare a acestui aparat monstruos este de a cheltui giganticul buget al Uniunii, în valoare de aproximativ 1% din PIB-ul total al statelor membre. În 2022, de exemplu totalul economiilor europene a însumat 16 700 de miliarde de dolari (adică vreo 15 900 de miliarde de euro), iar bugetul Uniunii a fost de 170 de miliarde de euro, cam 1,06% din PIB-ul total al statelor membre. Mai pe românește spus, cetățenii europeni plătesc câte un euro la fiecare 100 de euro produși ca valoare adăugată pentru a hrăni cea mai mare birocrație a lumii. De toți acești bani cheltuiți, funcționarii din UE se uită hipnotizați cum economia europeană devine din ce în ce mai mică pe harta lumii.
Nimeni nu își pune, oare, nicio întrebare privind performanța la locul de muncă a celor 60 000 de birocrați europeni, care nici măcar nu încearcă să oprească decăderea bătrânului continent? Până la urmă, de ce logica cu care operăm în România nu ar fi valabilă și la nivelul UE? De ce avem nevoie de peste 700 de europarlamentari, fiecare cu salarii gigantice, cu proprii angajați și cu pensii speciale? De ce nu se poate reduce numărul lor la doar 300? Sau de ce avem nevoie de 49 de agenții și nu putem opera cu un număr decent de 20-25 de agenții? Și de ce să nu reducem numărul birocraților europeni la doar 30 000 de oameni? De ce ne plângem de statul supra-dimensionat la noi acasă, dar ignorăm un aparat birocratic uriaș instalat la nivel european? Care este contribuția celor 60 000 de angajați, plătiți cu vreo 12 -13 miliarde de euro anual ?
Ei bine, prăbușirea Uniunii de la statutul de cea mai mare economie a lumii, cum era la începutul anilor 2000, a coincis cu o cursă irațională de creștere a puterii de decizie a UE în detrimentul puterii statelor naționale. Totul a început cu tratatul de la Maastricht, numit și tratatul Uniunii Europene, semnat în 1992 de către cele 12 state membre de atunci, tratat care avea la bază o integrare crescută și fixa țintele unei cetățenii unice europene, a unei monede unice europene și a unor politici externă și de apărare unice europene. Tratatul acesta, fondator pentru Uniune, introducea și patru criterii economice comune:
- Inflația să nu depășească cu mai mult de 1,5% cea mai mare rată a inflației dintre cele mai scăzute trei rate ale inflației din Uniune;
- Deficite bugetare mai mici de 3% și datorii publice mai mici de 60% din PIB;
- O rată de schimb a monedelor naționale fără a depăși limitele de fluctuație ale mecanismului Sistemului monetar European, timp de cel puțin 2 ani
- O rată a dobânzii nominale nu mai mare decât cu 2 puncte procentuale decât în statele cu cele mai scăzute trei rate ale inflației.
Ei bine, după adoptarea tratatului de la Maastricht a urmat marea extindere cu statele neutre, apoi marea extindere spre Est și, în 2009 apare un alt tratat, cel de la Lisabona, numit și Tratatul de Funcționare al Uniunii Europene, prin care se amendează tratatul fondator și se trece la un alt nivel, în care se definesc clar competențele Uniunii, pe trei nivele: competențe exclusive, competențe împărțite cu statele membre și competențe de sprijin pentru statele membre. Același tratat consacră și personalitatea juridică deplină pentru Uniune, care capătă dreptul de a semna tratate. În acel moment, devine clar pentru toată lumea că o pătură mică de birocrați și politicieni puseseră la cale înlocuirea statelor membre cu noua organizație continentală.
Moneda Euro a adus criza cronică a economiilor mediteraneene
Între timp apăruse moneda comună europeană, Euro, care a dus cu sine și primele mari consecințe economice: prăbușirea economiilor mediteraneene și, în primul rând, a Italiei, a patra cea mai mare economie a continentului și a treia din zona euro. În anul 1998, atunci când s-au anunțat cele 11 state care „respectau criteriile de la Maastricht” de trecere la euro, guvernul condus de către Romano Prodi a presat pentru intrarea Italiei în acest club, în pofida realității economiei și a reticențelor guvernatorului băncii centrale, Antonio Fazio, ca efect, Italia a ajuns (și a rămas până astăzi) cel mai mare „bolnav” al economiei europene, căzând sub nivelul mediu european (96-97%) al indicatorului performanței, PIB/locuitor la paritatea puterii de cumpărare. De asemenea, Italia a rămas până astăzi statul european cu a doua cea mai mare povară a datoriei publice, la niveluri mai mult decât duble față de cel permis prin criteriile de la Maastricht.
După Italia, criza financiară din 2008-2013 a adus și căderea Spaniei (84-85% din media europeană) și Portugaliei (76-77% din media europeană), ambele trecute la moneda unică tot fără a putea respecta criteriile de la Maastricht. Pentru a înțelege decăderea Spaniei și a Portugaliei în clasamentele performanței economice, să spunem că Spania este, azi, întrecută de trei state fost comuniste (Cehia, Slovenia și Lituania), iar Portugalia este întrecută de Polonia și a ajuns cam pe la nivelul României! Dar cel mai spectaculos eșec al uniformizării europene prin moneda comună este, fără îndoială, cazul Greciei, o țară care a pierdut într-un singur an cam 30% din PIB și care a migrat spre poziția antepenultimă din Uniune.
Este cât se poate de clar că impunerea unei rețete comune unor națiuni atât de diferite precum cele germanice și cele mediteraneene a adus un decalaj imens de dezvoltare în chiar inima continentului. Singura regiune care mai crește economic normal este tocmai Estul, cu Polonia și România lideri, tocmai pentru că au fugit de moneda comună!
Politica terorismului climatic
Decăderea economiei europene s-a accelerat și acutizat în timpul mandatului actualei Comisii, aflate sub președinția nemțoaicei Ursula von der Leyen. Aceasta, și-a fixat ca prioritate absolută o politică numită „Green Deal”, inaugurată pe 11 decembrie 2019 și care presupune dezindustrializarea Europei. Mai precis, obiectivele asumate de Comisia von der Leyen sunt următoarele: reducerea, până în 2030, cu 55% a emisiilor de gaze cu efect de seră comparabile cu 1990 și atingerea nivelului de neutralitate climatică până în 2050. Reducerea gazelor cu efect de seră afectează major producția de energie, producția bunurilor manufacturate, transporturile, agricultura și locuințele.
Din 2019 și până astăzi, Uniunea Europeană a devenit din ce în ce mai încrâncenată în subiectul salvării planetei. La început a decis ca primele 11 000 de companii energetice și industriale să plătească „certificate de emisii de gaze cu efect de seră” echivalente consumurilor de hidrocarburi și de cărbune. Energia și industria europene devin profund dezavantajate în fața competiției: de exemplu, fiecărui MWh european produs din cărbune i se atașează un cost fictiv de aproape un „certificat”, iar fiecărui MWh european produs din gaze i se crește, în mod artificial, costul cu aproape jumătate de „certificat”. Acum, după doar 4 ani de isterie climatică s-a ajuns la idei care mai de care mai absurde, precum reducerea numărului de vaci din Olanda cu 30%, limitarea călătoriilor pentru cetățenii statelor membre, în funcție de amprenta de carbon”, interzicerea centralelor de încălzire pe gaz, limitarea dreptului de a călători pe o rază de doar 15 minute și obligarea europenilor să stea în frig în propriile case și la locurile de muncă. Anul trecut, în vreme ce economia se confrunta cu prețuri insuportabile la energie, birocrația europeană a urmărit cu obstinație impunerea lipirii capacelor la sticlele de plastic. Toate aceste exemple sunt dovezi evidente ale lipsei de realism și de adecvare a conducerii Uniunii Europene. O birocrație din ce în ce mai stufoasă și de departe de lumea reală.
Pentru a înțelege corect inadecvarea conducerii politice a continentului nostru să privim cu atenție modul în care se distribuie gazele cu efect de seră pe această planetă: chinezii sunt responsabili pentru aproape 30% din aceste emisii, americanii de peste 11%, indienii de peste 7%, rușii de 4,8% din emisii, iar UE de doar 6,7% din emisiile globale de astfel de gaze. Așadar, fiind responsabilă de doar a 16-a parte din emisiile de gaze toxice, UE are nebunia să creadă că poate salva planeta dacă Europa devine neutră climatic! Dacă nici asta nu este o dovadă clară de neadaptare la realitate…
Odată cu începere războiului din Ucraina, emisiile de gaze cu efect de seră cauzate de conflict echivalează cel puțin cu emisiile Olandei: cam 150 de milioane de tone de echivalent CO2, cam a 20-a parte din totalul emisiilor de gaze cu efect de seră ale Uniunii. Și suntem abia în al doilea an de război…
Lipsa de realism a politicilor promovate de către cei 60 000 de angajați ai Uniunii, precum și marșul acestora de suprimare a suveranității statelor membre a cauzat cea mai mare pierdere din istoria organizației: mutarea în afara Uniunii a unei șesimi din economia UE și a unei optimi de populație prin ieșirea din organizație a celei de-a doua mari economii, Marea Britanie. Referendumul din 2016 și Brexit-ul efectiv din 2020 au demonstrat că Uniunea nu este ceva definitiv și că statele pot decide să părăsească blocul comunitar, șubrezind și așa firava economie a continentului.
În vreme ce 60 000 de birocrați de la Bruxelles se ocupau cu lipirea dopului de sticla de plastic și cu omorârea vacilor olandez, nevoile reale ale economiei erau, în continuare, ignorate și Europa pierde în fiecare zi cursa pentru viitor.
Pierde Europa ca pondere în exportul global de produse de înaltă tehnologie:
Pierde și în competiția pentru dezvoltarea rețelelor de comunicație 5G:
Pierde și în cursa pentru instalarea rețelelor de fibră optică:
Sursa: https://ert.eu/wp-content/uploads/2022/06/ERT-Benchmarking-Report-2022-LR.pdf
Mai nou pierde UE și în clasamentul global al punctajelor medii al testelor standardizate PISA
În mijlocul furtunilor, Europa în derivă
Astfel încât aici, în Europa, s-au adunat toate furtunile posibile deodată: o lipsă cronicizată a forței de muncă, pentru că un continent altădată creștin este acum campion mondial la avorturi, o politică accelerată de dezindustrializare, o pregătire din ce în ce mai proastă a copiilor și a tinerilor în școli, o creștere insuportabilă a prețurilor la energie, care a ucis și ultima rămășiță de competitivitate și o renunțare bruscă și irațională la resursele de materii prime și energetice din Rusia. Plus un război care nu dă semne că ar putea să se termine prea curând.
Toate aceste furtuni au făcut din Uniunea Europeană o economie mediocră, fără agenți de creștere.
Ridicolul în care plutește Uniunea Europeană este amplificat de distanța din ce în ce mai mare dintre discursurile oficialilor și realitate. Căci, în vreme ce sacrifică întreaga industrie europeană pe altarul terorismului energetic, Comisia Europeană și parlamentul European ne recită, în buclă nesfârșită, mantra rezilienței pe care ei, chipurile, o construiesc aici. Cum mai poți să fii credibil că vrei o economie rezilientă când tu nu mai ești capabil să îți produci în întregime nici măcar oțelul sau îngrășămintele pentru agricultură? Cum să vorbești despre reziliență atunci când tu ești dependent într-o proporție uriașă de resursele energetice importate de peste mări și țări? Ce competitivitate este aceea în care, pentru a produce mâncare, ești nevoit să dai subvenții de sute de miliarde de euro?
Ei bine, ne întrebăm de mult: Unde a greșit Europa? Și răspunsul este cât se poate de simplu: clasa conducătoare nu mai are nicio legătură cu realitatea economică. Aceasta a impus un program aberant, de uniformizare forțată și de dispariție a identităților și statelor naționale pentru a construi un imperiu birocratic la Bruxelles. Și toată miza acestui imperiu a devenit schimbarea stilului de viață occidental, uciderea turmelor de vaci, oprirea fabricilor, închiderea minelor și a combinatelor chimice, limitarea deplasărilor într-un spațiu pe care cu cinism îl declară înzestrat cu „libertatea de mișcare”. Dacă atât a putut armata de 60 000 de birocrați, eurocrații, să fixeze ca prioritate absolută a Uniunii terorismul climatic, în contextul în care doar 6,7% din gazele de seră emise global provin din UE, ce așteptări mai putem avea? Să îți programezi distrugerea industriei, distrugerea competitivității, înapoierea tehnologică și să îți condamni cei 450 de milioane de cetățeni la frig în casă doar pentru a lipi capacul de sticlele de plastic- asta înseamnă eșec total și complet. Atât s-a putut!
