Autor: Sorin Roșca Stănescu
Viktor Orban lovește la rupere. Pe neașteptate. Luând prin surprindere, simultan, atât NATO, cât și UE. A anunțat, nici mai mult nici mai puțin, că la București, la una dintre cele mai importante reuniuni NATO, care pe ordinea de zi are și extinderea, va opune dreptul de veto primirii Suediei și Finlandei. O lovitură în moalele capului pentru cele două state. Dar și o somație indirectă pe adresa UE.
Liderul suveranist al Ungariei Mici încearcă din răsputeri să joace de la egal la egal cu statele mari din Uniunea Europeană. Făcând o tentativă de a obține performanțele Poloniei, dar pe o cu totul altă cale. De ce procedează astfel? Ce rezultate ar putea să obțină?
După cum am aflat oficial zilele trecute, Comisia Europeană și-a sofisticat politica față de Ungaria. Nu-i mai respinge pur și simplu programul PNRR, nu refuză pur și simplu alocarea de fonduri nerambursabile Ungariei – atenție, Ungaria a refuzat orice ajutor cu dobândă – își dă acordul de principiu, dar, în schimb, amână sine die alocarea fizică a fondurilor necesare. Un fel de ura și la gară. Ne facem că îți dăm, dar nu-ți dăm. Se încearcă astfel punerea la colț și sancționarea Ungariei pentru câteva politici, unele dintre ele discutabile, pe care le promovează. Legate de drepturile LGTB, de statutul familiei, de educația copiilor, etc. Mai pe scurt, în cel mai înalt grad, Budapesta este pedepsită pentru că refuză din răsputeri curcubeul. Acesta este motivul expus de ochii lumii. În realitate, punerea la colț a lui Viktor Orban se datorează poziției sale suveraniste în raport cu multinaționalele, cu băncile, cu politica mai puțin ostilă față de Federația Rusă și China.
Iar răspunsul lui Viktor Orban este o mutare îndrăzneață și, în același timp, periculoasă pe tabla de șah politic. În urma prestidigitației Comisiei Europene, nu mai are un pretext plauzibil de a-și utiliza dreptul de veto legat de decizii importante care se iau la Bruxelles. Și atunci face un transfer. Aplică dreptul de veto la reuniunea NATO, lovind organizația acolo unde o doare mai mult. Intenția fermă NATO este de a primi în regim accelerat în organizație Suedia și Finlanda. Anunțând dinainte că la București va utiliza dreptul de veto, Viktor Orban forțează mâna Statelor Unite și celorlalte state NATO. Cele mai multe fiind state UE. Și ce așteaptă? Așteaptă pur și simplu să se facă presiuni asupra lui și, la schimb, Comisia Europeană să cedeze în chestiunea PNRR. Presiuni din ce direcție? Firește, din direcția Statelor Unite. Interesantă mișcare. Dar și riscantă.
Reușește sau nu, Ungaria Mică a lui Viktor Orban încearcă în ultima vreme să joace rolul Ungariei Mari. De la fularul cu harta, care a iscat atâtea discuții și dispute, până la acest ultim anunț. Mă gândesc că este încurajat în atitudinea lui și de succesul excepțional înregistrat în ultimii ani de Polonia, care și ea fusese pusă la zid de Comisia Europeană, la pachet cu Ungaria, tot ca o consecință a unor politici de tip suveranist. Dar care a ales o altă cale de a-și afirma ambiția de a juca un rol important la masa marilor decidenți. S-a plasat într-o poziție de frunte în tabăra celor care luptă de partea Ucrainei, a asigurat mai mult ca oricare alt stat susținere umanitară pentru ucraineni și este intransigentă în raport cu politicile lui Vladimir Putin.
Ungaria, la pachet cu Polonia și cu alte state, au format Grupul Vișegrad și au izbutit să intre în NATO și în Uniunea Europeană în avans cu câțiva ani față de România. Iar Grupul de la Vișegrad a funcționat ca o forță relevantă a unor state mai mici din Europa de Est, care au făcut totul pentru a se afirma cât mai rapid, măsurându-și forțele cu Occidentul european. În urmă cu câțiva ani, Grupul de la Vișegrad părea că se extinde, încurajat fiind pe față de către Marea Britanie și discret, dar constant, de către Washington. România făcea și ea pași hotărâți în această direcție, în vremea în care Teodor Meleșcanu era șeful dipomației de la București. Nu a fost să fie. Acum, fiecare dintre statele respective lucrează pe cont propriu. Unele semnalizând în direcții diferite. Polonia însă, fostul lider al statelor de la Vișegrad, a reușit prin demersurile ei să devină o putere relevantă în Uniunea Europeană. În timp ce Ungaria s-a transformat în statul rebel.
De una singură, Ungaria Mică nu se poate transforma, la figurat, în Ungaria Mare. La propriu, în niciun fel. Ceea ce nu înseamnă însă că tentativa Budapestei nu este interesantă. Merită studiată fie și numai pentru faptul că Viktor Orban, spre deosebire de Iohannis și Ciucă, știe să utilizeze la maximum toate instrumentele politice de care țara sa dispune în mod legitim.
sursă: corectnews.com
