Urarea și povața lui Octavian Hoandră pentru seara de Ajunul Crăciunului: “Să ne adunăm de pe unde ne-am împrăștiat!”

Să vă bucurați de Lumina sfântă a Crăciunului si de cei dragi!
În seara de Ajun, stăpânii caselor au datoria să adune de prin sat toate lucrurile împrumutate. Lingura vecinului, scara lăsată la poartă, vorba dată altcuiva, promisiunea uitată pe o laviță. Nu din zgârcenie, ci dintr-o rânduială veche: ceea ce nu e adunat înainte de Crăciun rămâne risipit tot anul. Casa trebuie să fie întreagă când se face noapte.
Dar, nu casele sunt problema. Ci oamenii. Eu, mai ales. Pentru că nimeni nu m-a învățat cum să mă adun pe mine de peste tot unde m-am irosit.
Am lăsat bucăți din mine prin conversații fără rost, prin entuziasme care nu mi-au aparținut niciodată, prin politeți lungi, obositoare, care nu cereau nimic în schimb. Am împrumutat din mine unor idei în care nu am crezut pe deplin, unor oameni care aveau nevoie doar de un martor, nu de o prezență. Și am numit asta maturitate. Adaptare. Lume.
În sat, lucrurile împrumutate au o memorie clară: știi cui aparțin. Omul modern, în schimb, nu mai știe ce din el e al lui și ce e doar lăsat temporar în altă parte. Se obișnuiește să fie împărțit. Își spune că e normal. Că așa se trăiește. Dar ajunge, într-o seară de Ajun, să simtă frigul nu în oase, ci în interior, acolo unde ar fi trebuit să fie ceva întreg.
Să te aduni nu înseamnă să te retragi din lume. Înseamnă să încetezi să mai locuiești în locuri unde nu ești recunoscut. Să-ți recuperezi tăcerile date prea ușor, speranțele lăsate ca zălog, așteptările pe care le-ai uitat pe la alții și care s-au întors străine.
Poate că de asta se face curățenie înainte de Crăciun. Nu ca să vină cineva. Ci ca să te găsești pe tine acasă când rămâi singur.
În seara de Ajun, nu mai am nimic de cerut înapoi de la sat. Dar am de strâns din mine: din zilele în care am fost prezent doar din inerție, din nopțile în care am crezut că risipa e formă de generozitate, din anii în care am trăit împrumutat.
Asta e singura datorie reală. Să intri în noapte cu tine adunat. Nu fericit, nu salvat, nu împăcat pe deplin — ci întreg. Atât cât se mai poate.
Și, pentru prima dată după mult timp, să nu mai lipsească nimic esențial din casă.
Craciun luminat!