US Open 2021: istoria e scrisă de necunoscuţi

Autor: Valentin Protopopescu

Nu e tocmai un clişeu zicerea potrivit căreia americanii sunt copii mari. Ei vor să vadă fapte de importanţă istorică săvârşite de eroi exemplari. Ei iubesc scenariile hollywoodiene, poveştile cu final neaşteptat, naraţiunile bine conduse, cu miez moral şi intensitate epică asumată. Acest apetit pentru excepţionalism şi pasiunea faţă de personalităţile învingătoare funcţionează mai cu seamă în sport. Ultima ediţie a Openului american la tenis, turneul de la Flushing Meadows, a oferit cu asupra de măsură şi episoade glorioase, şi răsturnări de situaţie, şi triumfuri majestuoase, şi decepţii astronomice. În 2021 s-a scris istorie autentică la New York, însă nu întotdeauna istoria a fost de acord cu insistenţa mediatică de a fi scrise noi pagini memorabile de către autori consacraţi… Să o luăm metodic.

Neverosimila Emma

Născută la Toronto, din tată român (Ion Răducanu) şi mamă chinezoaică (Renée), crescută la Londra şi apărând culorile britanice… iată un început demn de un banc tradiţional. Nu e cazul, lucrurile trebuie luate foarte în serios, căci ascensiunea puştoaicei vorbitoare de engleză, mandarină şi română nu poate fi subiect de băşcălie!

Biografia Emmei de până acum rescrie orice poveste despre miracolul unui succes eclatant. A început sezonul în curs pe locul 338 WTA la simplu. Era doar o jucătoare tânără şi talentată din Marea Britanie, cu un viitor incert şi practicând un joc plăcut, clar, canonic. Era antrenată de redutabilul Nigel Sears. Primind invitaţie la Wimbledon, toată lumea s-a gândit că e lucru mare dacă nu se face de râs, pierzând drastic în primul tur. Ne-a impresionat pe toţi, câştigând fără drept la apel şi la Vitalia Diatchenko din Rusia, şi la cehoaica Marketa Vondroušová, şi la românca Sorana Cîrstea, cu toate sportive foarte experimentate, cu un clasament mult superior. Copleşită de emoţii în optimi, abandonează la scorul de 4-6 0-3 în faţa puternicei jucătoare de la Antipozi, Ajla Tomljanovici. Entuziaştii au căinat-o, încurajând-o şi văzând în forfaitul ei un gest superior. Alţii, mai lucizi sau poate mai puţin clişeistici, precum John McEnroe şi Piers Morgan, au declarat că puştoaica e bine, talentată şi în plin progres, dar că nu e cazul să fie transformată în martiră pentru un simplu gest de dezertare. Fireşte, corul corecţilor politic i-a linşat pe neconformi. Nu sunt sigur că Emma avea nevoie de un asemenea scandal, unul care nu a ocolit nici statuile lui Churchill, Columb, Rhodes şi Lee. Din fericire, copila şi-a văzut de treabă, muncind serios la antrenament, trecându-şi examenele şcolare cu brio (pasionată de ştiinţe economice şi matematică) şi luând startul la câteva turnee de hard mai mici.

Pentru că nu avea clasament ‒ locul 150 WTA înainte de US Open ‒, a fost obligată să dispute calificări. Emoţiile erau mari, în fond ea evolua abia a doua oară într-un turneu de Grand Slam. Şi aici intervine miracolul, unul autentic, căci faptele consemnate de jurnalişti au drept specific unicitatea istorică… Emma Răducanu a obţinut zece (10) victorii la rând, trei în calificări, şapte pe tabloul principal, 20 de seturi jucate, 20 câştigate, fără manşă în tie-break, un singur long set în a doua partidă a tabloului secundar, contra necunoscutei georgiene Bolkvadze. Nu s-a oprit decât atunci când a fost sigură că trofeul era în braţele sale! Drept urmare, ocupă astăzi poziţia a 23-a în ierarhia WTA, un salt colosal!

A devenit prima britanică de la Virgina Wade încoace care se impune într-o competiţie majoră (Wimbledon, 1977) şi prima englezoaică triumfătoare la Flushing Meadows, precedenta fiind aceeaşi Wade (1968)! E cea dintâi jucătoare din istoria sportului alb care iese din calificări şi câştigă un trofeu de Mare Şlem la prima sa participare! Un fenomen, fără doar şi poate, în ciuda vârstei foarte fragede, 18 ani! Superlativele sunt cu totul justificate, realitatea statistică a bătut orice critică, îndoială şi gest cârcotaş!

Iar jocul Emmei? Pur şi simplu în-cân-tă-tor! Un serviciu redutabil, armă de sprijin în momentele grele. Variaţie mare la serviciu, un gest tehnic ireproşabil. O dreaptă foarte puternică, cu registre multiple, de la izbitura plată la topspin şi slais, un rever decent, bun deschizător de unghiuri. Voleuri, demivoleuri, scurte şi smash-uri excesiv de mature. O rezistenţă fizică peste medie, o viteză de deplasare admirabilă, dar mai ales o ştiinţă de a acoperi ideal suprafaţa de joc. Inteligentă şi rezilientă, Emma a excelat, de fapt, la capitolul forţă mentală. A declarat (şi nu a fost un simplu act de complezenţă) că a venit să se bucure de tenis, că orice meci în plus e un bonus şi că aşa o să rămână până la finele parcursului ei în turneu. Ceea ce s-a şi întâmplat, Emma relaxându-se mental abia atunci când a primit cupa de la Billie Jean King…

Finala, o premieră după foarte mult timp, din 1999 (Serena Williams vs Martina Hingis), a fost una a tinereţii absolute: Emma, 18 ani, Leyla Fernandez, 19 ani. Publicul a agreat o asemenea ciocnire între jucătoare emergente, iar partida a fost una de nivel foarte ridicat, jucându-se în viteză, coerent, inteligent şi fără sincope. Au fost multe puncte direct câştigătoare, iar duelul dintre forţa englezoaicei şi îndemânarea canadiencei a electrizat mulţimea de pe Arthur Ashe Stadium. Mai matură mental, mai puternică şi mai rapidă, mai puţin apăsată de miză, Răducanu s-a impus scurt, în doar două seturi (6-4 6-3), în ciuda unei răniri la genunchi în ultimul ghem şi a unui moment mai puţin plăcut, contestarea pauzei medicale de către Leyla, gest complet deplasat, căci regulamentul nu îngăduie ca jucătorii să evolueze atunci când sângerează. În plus, arbitrul Marijana Vejlovici a cerut acel time-out medical, nu britanica. Ca dovadă că episodul nu a marcat-o pe Fernandez, ea a mai avut după întrerupere o altă minge de break, nevalorificată. Deci, tunurile pe muşte, în ciuda angelicului surâs de final al Leylei…

Ce urmează de-acum? Dincolo de entuziasmul nostru, perfect inteligibil, lucrurile nu sunt deloc clare. Întrebarea este simplă: Emma este un meteorit, sau va deveni un astru? Depinde de ea, depinde de numeroşi alţi factori. Nu e exclus ca acest moment să fi fost unul într-o viaţă, când planetele, toate, s-au aliniat şi minunea a devenit astfel posibilă. Să ne amintim de Ostapenko, de Swiatek, de Kenin, inclusiv de Simona Halep, care după şase victorii de turneu în 2013, inclusiv Mastersul secund de la Sofia, în sezoanele următoare s-a transformat din vânătoare în ţintă, iar presiunea a fost tot mai greu de gestionat. De fapt, aici este miza majoră pentru excepţionala Emma Răducanu, să înveţe să joace sub presiune. Abia aşa va deveni o adevărată campioană, nu doar beneficiara unui succes astral şi a unei istorii culante.

Dacă Răducanu a scris la modul real istorie la US Open 2021, sârbul Novak Djokovici, cel care era aşteptat cu surle şi trâmbiţe să o facă, presa mondială fiind concentrată dinainte de competiţie asupra sa, a lăsat pagina albă. S-a înecat precum personajul din anecdotă… la mal. Provocarea era enormă: primul pământean de la Rod Laver încoace care reuşeşte Marele Şlem calendaristic, primul jucător din istorie care câştigă 21 de titluri de Grand Slam, în prezent sârbul fiind la egalitate cu Roger Federer şi cu Rafael Nadal (toţi trei câte 20 de trofee majore).

Prăbuşirea casei Djokovici

Semnale că Nole clachează când miza creşte, în ciuda unui mental de oţel, poate cel mai dur din Era Open, am avut destule. Mă rog, nici la acest capitol nu cred că lucrurile stau neapărat aşa, Nadal fiind, cred eu, mai îndreptăţit să revendice trăinicia psihică, catalanul fiind însă tehnic mai puţin dotat decât omul din Belgrad. Discuţiile rămân deschise, fără îndoială. Ceea ce se impune evidenţei este supradeterminarea lui Novak, rezilienţa extraordinară şi dorul de revanşă. Copilul care fugea să se adăpostească de bombardamentele americane avea de luat un „înainte” moral chiar la New York. Nole, spre deosebire de Roger şi Rafa, nu e la fel de iubit de fanii mondiali ai sportului alb, în ciuda unor rezultate statistic superioare. Face parte din sistem, e în elită, dar mereu persistă o umbră, o privire aruncată peste umăr, o condescendenţă abil mascată faţă de „copilul sărac din Est”. E provincialul absolut, cel din urmă venit la masa învingătorilor, poate cel mai bun, însă e personajul tolerat ‒ aceasta e realitatea, în ciuda imensei ipocrizii occidentale, amplificate astăzi de delirul globalismului corect politic, la care sârbul, vrând-nevrând, a achiesat.

Dar ca să revin, Djokovici a clacat şi la Jocurile Olimpice de la Tokyo, acolo unde vâna un alt record: Şlemul de Aur, adică Marele Şlem calendaristic, plus medalia olimpică de aur. Jucase impecabil până în semifinală, îl ridiculizase pe Zverev, set (6-1) şi break, 3-2 plus serviciul. Atunci s-a rupt filmul, deşirarea fiind ireversibilă. Descompus mental, sârbul avea să cedeze şi medalia de bronz în faţa ibericului Carreño-Busta. Ba îşi va abandona şi partenera, pe Nina Stojanovici, în partida pentru medalia de bronz la mixt, stârnind rumori negative căci, în fond, în naraţiune nu mai era vorba despre Nole, ci despre culorile Serbiei. Adevărul era că miza olimpică l-a strivit pe supercampionul ultimului deceniu. Novak era stors psihic, lipsit complet de energie. S-a speriat de recordul pe care singur şi-l stabilise.

Oare lucrurile aveau să fie diferite la US Open? Concret, în turneu, dorinţa se dovedea imensă, putinţa, destul de relativă. În competiţie, până în finală, Djokovici nu a lăsat set într-un singur meci, cel contra olandezului Griekspoor, în runda a doua. În rest, „generos”, sârbul a dăruit manşă şi danezului Rune, şi niponului Nishikori, şi americanului Brooksby, şi italianului Berrettini, adversarul său din finala Wimbledonului. În semifinală, în faţa campionului olimpic, germanul Sascha Zverev, sârbul nu mi s-a părut favorit. Cele cinci seturi mi-au confirmat temerea, doar slăbiciunea psihică împiedicându-l pe finalistul ediţiei anterioare să obţină victoria. Cert este că liderul mondial lăsase şase seturi, din care două în semifinală. Adversarul din finală, delfinul lui Nole, rusul Medvedev, având un culoar mai uşor, pierduse doar o manşă, în sferturi, contra olandezului Van de Zandschulp, fiind categoric mai proaspăt.

Chiar şi aşa, Novak deschidea finala din postura de mare favorit. În fond, îl zdrobise la Melbourne în ultimul act pe Daniil, pe aceeaşi suprafaţă. Însă aici îşi fac apariţia bemolii, seminţele îndoielii, factorii imponderabili, germenii fisurii mentale. Rusul era în mare formă, viza primul lui trofeu de Mare Şlem, mai jucase o finală aici, la Flushing Meadows în 2019, piedută în cinci seturi în faţa lui Nadal. Acum, practic el nu avea nimic de pierdut. Dacă triumfa, ar fi fost perfect. Dacă pierdea, nu era niciun bai, o altă ocazie ratată, urmau să mai fie şi altele.

În schimb, pentru Nole, finala ediţiei 2021 era una de totul sau nimic. Neînţelept, acesta şi oficializase această ipostază, declarând că urma să joace de parcă ar fi fost ultimul lui meci din carieră. În acest fel, îşi închidea singur porţile opţiunilor, ajungând să depindă de o unică perspectivă: victoria. Elevul lui Vajda îşi turna singur în picioarele deja obosite o mare greutate de plumb. În meci, picioarele l-au trădat primele, a fost şters, temător, nesigur, a făcut multe erori neforţate, serviciul, capitolul la care progresase imens, l-a lăsat, singurul aspect la care a excelat fiind atacul la fileu ‒ dar şi aici e meritul lui Medvedev, care îl domina cu regularitate în schimburile lungi din spate, rusul obligându-l pe adversar să vină la fileu. Alegere forţată, Novak nefiind adeptul acestui stil de joc…

Mai matur, mai proaspăt fizic, mai liber mental, favoritul doi şi-a impus jocul de pe fundul terenului, a servit frecvent la fel de tare cu mingea secundă şi l-a pasat aiuritor de precis pe superfavorit. Nole nu a fost deloc Nole, ci umbra temerarului care viza Marele Şlem. Cumva, putem spune că miza l-a răpus pe sârb, nu atât jocul bun al adversarului.

Paradoxal, publicul american, prezent în număr pe Arthur Ashe, l-a susţinut pe Djokovici, dorind să vadă un arc în timp către momentul Laver. Spectatorii newyorkezi au urlat inclusiv când Medvedev a servit la minge de meci. Busculat psihic, rusul a făcut două duble greşeli şi şi-a cedat serviciul. Însă inutil, Novak nu mai avea resurse de revenire, cum a făcut-o la Roland Garros, în faţa lui Tsitsipas. A doua când a servit pentru meci, Daniil a mai comis o dublă, însă era ultima lui greşeală din meci. Victorie scurtă, 6-4 6-4 6-4, iar numărul doi mondial sărbătorea primul lui triumf într-un turneu de Grand Slam!

Banala concluzie

Ce putem învăţa din povestea ediţiei 2021 a Openului american la tenis? Un lucru simplu: nu e pentru cine se pregăteşte (Novak Djokovici), ci pentru cine se nimereşte (Emma Răducanu). S-a scris istorie la Corona Park, dar nu de către supercampionul sârb, ci de către cvasinecunoscuta adolescentă din Bromley, Londra. Uneori, realitatea e mai inventivă decât imaginaţia noastră…