Autor: Andrei Gușă
În urmă cu câteva săptămâni am lecturat Adio, arme, un roman relativ necunoscut al marelui Ernest Hemingway. Asta, bineînțeles, dacă îl punem în balanță cu Pentru cine bat clopotele sau Bătrânul și marea, cel din urmă fiind romanul în urma căruia Hemingway a primit premiul Nobel pentru literatură. Vă veți întreba: care este relevanța acestui roman pentru momentul actual? Adio, arme este povestea locotenentului Henry, un locotenent înrolat pe frontul italian în timpul Primului Război Mondial, și a pasiunii lui pentru Catherine Barkley, o soră medicală englezoaică. Deși războiul era în plină desfășurare, povestea nu este centrată pe evenimentele de ordin militar. Din contră, povestea se axează pe natura relațiilor interumane, în contextul conflictului armat. Pe relațiile dintre camarazii de arme, dintre simpli soldați și ofițeri superiori, dintre înregimentați și civili, ș.a.m.d. Pe relația, în fine, dintre Henry și Catherine: acesta este convins că nu e îndrăgostit de Catherine și nici nu o va iubi vreodată. „Pentru el, acesta e doar un joc, la fel ca bridge-ul, doar că în locul cărților sunt folosite cuvinte.” Destul de curând însă, jocul devine serios și în cele din urmă Henry ajunge să dezerteze pentru a fi împreuna cu Catherine. Fapt pentru care nu este nicidecum stigmatizat social. Firul narativ continuă cu povestea lor de dragoste, în vreme de război. De ce vă invit să lecturați acest roman? Pentru că este o portretizare a absurdității războiului. Chiar mai mult de atât, este o mărturie tulburătoare care înfățișează natura profund umană a unui război. Contrar propagandei clasice de război, soldații de pe front nu sunt niște eroi care apără patria împotriva unui rău absolut. Sunt doar niște tineri adulți care s-au înrolat dintr-un simț al datoriei față de strămoși și față de urmași, al solidarității față de aproape, al rușinii de a-și admite propria frică. În romanul lui Hemingway, soldații nu nutreau o ostilitate pentru omologii lor din tabăra adversă. Din contră. Aceștia simțeau un soi de solidaritate sau chiar afecțiune față de ceilalți – în fond, erau târâți împreună într-un eveniment absurd, eveniment care toți abia așteptau să se încheie. O viziune care dezbracă războiul de hainele eroismului și a grandorii, lăsându-l astfel doar cu realitatea abstractă a suferinței umane: a familiilor dezbinate, a vieților curmate, a alienării forțate. Iar astfel, dezertarea din armată a personajului principal ajunge să nu pară doar firească, ci chiar să fie privită cu simpatie. A trecut un secol de la acest eveniment tragic. Unde este lumea acum?
Lumea occidentală: între pledoarii lacrimogene pro-Ucraina/pro-război, și celebrarea deșănțată a unei sărbători păgâne
Presa a trecut de la tragedia din Ucraina la sărbătorirea halloweenului într-un timp record. Dar și oamenii au făcut la fel. Cluburi pline, voie bună, costumații absurde. Iar de mâine, înapoi la preaslăvirea unei țări pe care susțin că o iubesc, dar pe care nu o cunosc. Parcă acești oameni sunt acționați de un fel de telecomandă invizibilă. Elon Musk, cel mai bogat cetățean al planetei, un tip cu o doctrină incertă – și valori incerte-, a ajutat Ucraina cu sateliții săi, din filantropie. (sic!) Același Elon Musk – vehiculează presa – a petrecut halloweenul cu fast, la Castelul Bran. (?) S-ar putea ca informația să fie falsă, dar deja a făcut înconjorul lumii și Musk nu a infirmat-o. Totuși, când te declari atât de afectat de ce pățește Ucraina, mai poți avea inima să petreci, să te costumezi în cine știe ce arătare, etc? Iar aici nu mă refer (doar) la Elon Musk, ci la toți oamenii cărora li se potrivește această descriere. Și har Domnului (sic!), sunt destui! Pentru că dacă nu ești propagandist pro-Ucraina, aproape că ești în afara legii, iar dacă nu sărbătorești anti-sărbătoarea numită halloween, ești retrograd, închis la minte, indezirabil. Nu mai contează că „Părintele” modern al „bisericii lui Satan”, Anton Szandor LaVey, obișnuia să spună că Halloween este una dintre cele mai mari sărbători în calendarul satanic, alături de „Noaptea Walpurgică“ sau Sabatul vrăjitoarelor. Sau că Vaticanul a condamnat sărbătoarea de Halloween, despre care susține că este „anticreștină”, fiind bazată pe un „curent subteran periculos al ocultismului”. Dați-i înainte fraților! (sic!) În tot cazul, am vrut să evidențiez următorul aspect, care din punctul meu de vedere este cutremurător: dacă acum un secol, spiritul vremurilor surprins atât de bine de Hemingway era unul profund uman – și umanist -, astăzi pare că umanitatea nu mai există. Am auzit foarte multă lume care declară că vrea să ajute Ucraina, dar nu am auzit prea mulți oameni care să vrea să îi ajute pe ucraineni – sau pe ruși. Un ministru neamț acuza acum câteva săptămâni faptul că Germania sărăcește din cauza ajutoarelor sociale pentru refugiații ucraineni. Cum rămâne cu sancțiunile împotriva Rusiei (pentru Ucraina) care aruncă Germania în recesiune, acestea sunt bune? Din cauza armelor oferite de vest Ucrainei, avem de a face cu milioane de ucraineni refugiați care își caută locul. (altfel, conflictul se stingea mult mai repede, cu mult mai puțini refugiați) Lumea occidentală pare mai puțin sensibilizată de acest aspect, decât de acela al ajutorării unei Ucraine abstracte. Trăim în lozinci. Clase sociale, curente de gândire, întregi popoare sunt stigmatizate tocmai în numele corectitudinii politice, curent care se prezintă pe sine însuși ca fiind împotriva stigmatizării. Umanismul însuși pare a fi stigmatizat. Trăim o operațiune specială de dezumanizare a speciei om.
P.S. – „Poate … te vei îndrăgosti din nou de mine.”
– „La naiba,” am spus, „Te iubesc destul acum. Ce vrei să faci, să mă distrugi?”
– „Da, vreau să te distrug.”
– „Bine,” am spus. „Exact asta vreau și eu.”
Ernest Hemingway, Adio, Arme
