Autor: Adrian Severin
Să ne întoarcem puțin la episodul bombardării unei zone rezidențiale din capitala Qatarului, Doha, de către o formațiune militară israeliană. Obiectivul lovit avea caracter civil (deci, nu era o bază militară), se afla sub jurisdicție suverană qatareză și găzduia, sub garanția de ospitalitate a Qatarului, câțiva reprezentanți din ramura politică (deci, nu militară) a mișcării palestiniene Hamas, implicați în negocierea unui acord propus de SUA, pentru oprirea genocidului din Gaza și eliberarea ostatecilor israelieni răpiți în atacul terorist din octombrie 2023.
Lovitura armată la adresa unui stat care nu a comis nici o agresiune împotriva ta, nici o provocare și nici o amenințare cu forța, precum și a oaspeților săi, fără un avertisment prealabil de natură a soluționa un eventual litigiu prin evitarea violenței, și fără declarație de război este, evident, violează dreptul internațional, precum și buna credință și bunul simț. Nu are rost să insist asupra acestui aspect și nici să intru într-o polemică asupra calificării juridice a faptului.
Să admitem, prin absurd, teza că Israelul poate face absolut orice dorește dacă astfel crede că își consolidează securitatea. Desigur, asta răpește dreptului una dintre calitățile sale esențiale, aceea de a garanta prin predictibilitate siguranța raporturilor dintre state. Dar ce mai contează? Guvernul israelian încă mai crede că siguranța sa depinde de nesiguranța vecinilor săi. Cu cât mai nesiguri ei, cu atât mai în siguranță el. De aceea nu se poate permite nici unui alt stat din proximitatea sa medio-orientală să dețină arma nucleară; ba chiar nici să producă energie nucleară în scopuri pașnice.
Întrebarea care se pune, deocamdată, este „pe câte fronturi poate ataca simultan Israelul?” Atunci când ataci în toate direcțiile înseamnă că ești, de fapt, încercuit.
Pentru mulți este surprinzător să afle că nu în Iran, permanent acuzat ca principal protector al Hamas, își aflaseră o reședință până de curând sigură liderii politici ai acestei organizații (pentru unii teroristă, pentru alții de eliberare), ci în Qatar. În realitate, faptul era de ani de zile un secret cunoscut de toată lumea. Eu aveam și adresa poștală a locuinței respective, pe care nimeni nu se obosea să o ascundă întrucât cine ar fi dorit să negocieze cu Hamas (așa cum, de pildă, guvernul britanic a negociat cu aripa politică a Armatei Republicane Irlandeze, obținând pacea prin „Acordul din Vinerea Mare”) trebuia să știe unde se află reprezentanții săi.
Totul era, deci, cunoscut de Israel de ani buni, la fel cum cunoscută era împrejurarea că din ordinul lui Benjamin Netanyahu, Israelul a virat aproximativ 1,5 miliarde de dolari Hamasului, pentru ca acesta să arunce o bombă sau să comită un atentat sau să ia ostateci israelieni ori de câte ori negocierile privind aplicarea formulei celor două state – Israel și Palestina – „amenințau” să se soldeze cu un succes. De când a venit la conducerea guvernului israelian, Benjamin Netanyahu a sabotat aplicarea acordului de la Oslo, semnat de premierul Rabin și Yasser Arafat pe pajiștea din fața Casei Albe în prezența Președintelui Clinton și a ministrului rus de externe Andrei Kozyrev, și consacrat în dreptul internațional prin rezoluția Consiliului de Securitate al ONU. Fostul prim ministru israelian Ehud Barak, confirmat de un alt prim ministru, Ehud Olmert, și de Ami Ayalon, fost șef al Shin Bet (serviciul de securitate internă al Israelului), amintește vorbele lui Bibi care spunea că „dacă vreți să scăpați de pericolul unui stat palestinian trebuie să susțineți Hamas”.
De astă dată, însă, negocierile nu mai puteau fi aruncate în aer de Hamas, căci tocmai Hamas negocia. De aceea, misiunea de a-i asasina pe negociatori a fost preluată de Israel. Când accepți să negociezi și îl omori pe negociator înseamnă că omori negocierea. Argumentul că negociatorul îți era inamic nu stă în picioare. Cu inamicii se negociază, nu cu amicii.
Toate aceste observații sunt însă secundare, tocmai prin banalitatea lor. Consecințele geopolitice ale acțiunii israeliene dincolo de relațiile israelo-qatareze și de aspectele moral-juridice sunt mult mai important de relevat.
Prima consecință este compromiterea șanselor de rezolvare a conflictelor pe calea negocierilor, prin compromiterea ideii de imunitate a locului negocierii. În toate conflictele de până acum exista o „regulă a ospitalității” potrivit căreia cei care erau gazda părților inamice implicate în negocieri garantau securitatea negociatorilor în timpul cât aceștia se găseau pe teritoriul lor. De aceea și în acest caz negociatorii Hamas stăteau la vedere.
Pentru că toate statele pot ajunge la un moment dat în situații conflictuale și atunci au nevoie de locuri sigure în care atât reprezentanții lor cât și reprezentanții adversarilor lor să se poată întâlni și dialoga fără teamă, s-a instaurat cutuma ca nimeni să nu atace nici pe cei veniți spre a discuta nici pe gazdele lor. Această practică seculară bazată pe o înțelegere tacită respectată voluntar de toată lumea a fost acum încălcată de Israel. De acum nimeni, iar nu doar, palestinienii sau qatarezii, nu se va mai simți în siguranță în vreun loc unde ar dori să pună capăt unei dispute sau să o evite prin comunicare directă cu adversarul. Și nimeni nu se va ști ferit de agresiunea uneia dintre părțile în dispută dacă va găzdui asemenea întâlniri. Avem de a face deci cu o lovitură teribilă dată capacității de gestionare a crizelor la nivel universal.
Nu se știe cât timp va trece până când această rană se va închide. Încrederea este ingredientul principal al oricărui proces de negociere și factorul esențial care determină asumarea riscurilor aferente oricărei înțelegeri. Ea se câștigă greu și se pierde ușor. De aceea lovitura militară israeliană din Doha aduce un prejudiciu imens întregului sistem de negociere la nivel global. Chiar și prietenii Israelului nu pot ignora acest fapt.
În al doilea rând, s-a produs compromiterea SUA și în special a Președintelui Trump ca mediatori în stingerea conflictelor.
Unii spun că Trump i-a atras în capcană pe palestinieni, simulând dorința de a oferi o soluție negociată, pentru a le permite israelienilor să îi asasineze în locul unde ei se credeau în siguranță, pe teritoriul unui stat aliat al SUA, Qatarul.
Eu unul nu cred că a fost așa. După părerea mea, Israelul a informat SUA în ultimul moment, când acțiunea fusese declanșată și când glonțul pornit din pușcă nu mai putea fi oprit, punând-o – pentru a câta oară? – în fața faptului împlinit. Probabil că atunci americanii au alertat în grabă și ei Qatarul și astfel câțiva din cei vizați au putut fugi. Că o fi una, că o fi alta, nu contează.
Dacă Președintele SUA a trădat nimeni nu mai poate avea încredere în bunele lui oficii. Dacă nu a trădat, dar nu a fost în măsură să își țină în frâu „clientul” israelian, concluzia rămâne aceeași. Nu poți avea încredere în SUA nici ca parte în proces nici ca garant al procesului. Iar asta nici măcar atunci când îi ești aliat, precum Qatarul. E periculos să fii adversarul SUA; este mortal să îi fii aliat.
Prin urmare, logic, trebuie căutat un înlocuitor pentru Trump și SUA. Or, acesta există și este evident: Xi și China. Astfel, inclusiv spre disperarea lui Bibi Netanyahu, iar nu doar a uliilor americani, China ajunge să ia treptat dar sigur locul SUA ca putere terță cu capacitatea de a păstra status quo-ul regional în Orientul Mijlociu, pe baza unor reguli sugerate de ea și printr-o arhitectură de securitate proiectată de ea.
Acest efect s-a văzut de îndată. Qatarul a cerut imediat să intre în BRICS, care tinde să evolueze unind obiectivul cooperării economice cu cel al securității cooperative și colective. Arabia Saudită, deja cu un picior în BRICS și aflată în procesul înlocuirii dolarului cu yuanul sau alte monede în contratele de vânzare a petrolului, a încheiat imediat un pact de asistență mutuală cu Pakistanul, singurul stat musulman care deține arma nucleară. Aceasta în condițiile în care Pakistanul are o relație super strânsă cu China și este aprovizionat cu tehnică militară de ultimă generație chiar de China. O Chină care tocmai a reușit lovitura diplomatică de a face inamicul SUA și al Israelului, Iranul, să își normalizeze relațiile cu statele arabe din Golf, foștii aliați ai SUA, dispuși până acum, la insistențele aceluiași președinte Trump, să aibă relații pașnice cu Israelul. Bombardarea Qatarului a aruncat în aer și aceste acorduri abrahamice.
Prin „acordurile abrahamice” (de la Avraam sau Abraham, înaintașul mitic comun al tuturor religiilor monoteiste), s-a dorit ca securitatea Arabiei Saudite, și până atunci dependentă de sprijinul SUA, să fie legată și mai tare de Occidentul transatlantic prin două ancore și anume cea americană și cea israeliană. Promisiunea acestei securități părea a face multe dintre țările arabe să uite de soarta poporului palestinian, în favoarea cooperării cu Israelul. Cele petrecute în Gaza și mai ales bombardarea Qatarului, și el având o „poliță de asigurare” americană, de către Israel, prepusul oficial al SUA, fie cu aprobarea Casei Albe fie prin efectul nevolniciei acesteia, a spulberat încrederea saudită, qatareză, emirateză și a întregii lumi arabo-musulmane în „mântuirea americană” și „Salvatorul providențial” de pe Potomac. Când Arabia Saudită petrolieră și Pakistanul nuclearizat au convenit ca atacul împotriva uneia să fie considerat ca atac și asupra celeilalte, Abraham a murit a doua oară iar la bursa internațională a garanțiilor de securitate acțiunile americane și-au pierdut toată valoarea spre profitul celor chineze.
Ca partener strategic al SUA, România nu are de ce se bucura în fața unei asemenea prăbușiri. Singura consolare stă în tradiția parteneriatului strategic româno-chinez, din păcate astăzi aflat la frigider.
Contextul descris face și mai semnificative atât recentul Summit Turcia-Pakistan-Iran, cât și recenta reconciliere între China și India, sponsorizată de Rusia. Două triunghiuri emergente și anume Teheran-Ankara-Riyad, și Moscova-Beijing-Delhi, articulate prin releul pakistanez, schimbă complet raporturile de forțe în Orientul Mijlociu. Degeaba avertizează Secretarul de Stat american că SUA nu va permite nici unei alte puteri regionale sau globale să intervină în regiunea medio-orientală. De permisiunea Washingtonului nu mai are nevoie nimeni și noile concentrări de putere realizate în Asia și Eur-Asia nu se mai împiedică de interdicțiile Washingtonului.
În concluzie, după ce Joe Biden a reușit să împingă Rusia în parteneriatul integral cu China, iar Donald Trump să aducă India la reconcilierea istorică și parteneriatul strategic cu China, acum Benjamin Netanyahu a deschis poarta altor puteri nucleare decât Israelul și SUA, anume Pakistan și indirect China, de astă dată arabofile și sionisto-sceptice, în jocul strategic din Orientul Mijlociu. Iată consecințele aventurismului, iresponsabilității și miopiei geostrategice! Sau poate „dictatul” destinului istoric care astăzi face inexorabil ca puterile euro-atlantice să apună și cele euro-asiatice să se ridice.
