Rolul lui Charlie Kirk era să țină o parte din tineretul american pe plantația partidului republican. Adică era un gatekeeper („ușier”) pentru idei politice acceptabile și o garanție că farsa bipartizană e perpetuată și nu moare în fața televizorului, odată cu generația boomer. El nu umbla prin campusuri ca să dea o voce tinerilor, să revigoreze politicul, să aducă înlocuitori mai inocenți în locul politrucilor compromiși. Dimpotrivă, venea dinspre puhavii din fotolii de senatori spre tineri, ambalându-le putreziciunea în ceva „fresh” și „cool”, de care să te pasionezi. Eventual, mai selecta același tip de stârpitură arivistă, cu ambiții personale, dar mai juvenilă.
Postul lui în toată schema era să vândă „echipa noastră”, a „șepcilor roșii”, ca și cum ar fi ceva relevant și benefic, împotriva echipei lor, a tricourilor albastre. Și era foarte bine plătit pentru asta: 85 de milioane de dolari pe an aduna ONG-ul lui! De unde venea atâta bănet? De la aceiași sponsori, care „bagă bani” în politică în general, în politicieni banali sau atipici ca Donald Trump. Dacă nu fix de la ei, măcar de la niște fundații de „filantropi”, de-alde Miriam Adelson, Elon Musk, Peter Thiel, frații Koch, Paul Singer… La fel cum și la ceilalți sunt mereu disponibili binefăcători ca George Soros, Bill Gates, Michael Bloomberg, Serghei Brin…
Pentru oligarhie, costul tineretul e o corvoadă la fel de neplăcută ca îmbuibarea politicienilor gerontocrați, dar ambele la fel de necesare pentru a păstra mecanismul uns și profitabil. Bănuiesc că nu e nimeni bucuros să îi finanțeze senilitatea lui Biden sau infantilitatea lui AOC, dar hei, democrația e cel mai bun sistem social acceptabil! Sunt costuri, la fel cu publicitatea stradală, la radio și pe internet. Cumva trebuie să acoperi și nișe de care ești străin, pentru că agenția de marketing îți explică de ce e indispensabil. Așa ajung securiști bătrâni să plătească măscărici de radio-TV gen Vlad Craioveanu, Mihai Morar, Mircea Badea, care chipurile sunt niște rebeli și ajung la alte generații cu mesajele uneia sau alteia din părțile sistemului.
Sigur, Charlie Kirk avea o familie frumoasă, pentru care dispariția lui e o tragedie. Era tânăr și nimeni n-ar trebui să moară pentru ideile lui. Chit că el nu avea profilul martirului, nu-și propusese să moară pentru niște idei, ci să trăiască foarte bine pe marginea lor. Cu atâția bani și faimă reușise să ia și o blondă fostă miss, mult peste ce i-ar fi permis să spere capul subdimensionat și gingiile vizibile. Per total, era un bărbat de succes din sistemul show-biz-ului politic, a cărui existență a fost curmată în cel mai absurd mod.
E greu să-ți amintești ceva memorabil spus de el, pentru că rolul lui era să fie un ventilator de banalități pentru tineri mediocri. La fel cum nimeni nu ține minte lucruri memorabile spuse de Mugur Ciuvică, Bogdan Chireac, Monica Tatoiu, Alex Coita și alți „invitați permanenți”, care au un rol similar pentru o altă felie de vârstă. În fișa postului lor e să repete niște lucruri, care să le reconfirme altora platitudini deja auzite cu alte ocazii, pe care între timp le cred propriile lor gânduri.
Puțin diferit, Charlie de la UTC-ul american avea ca prioritate mobilizarea într-o direcție partizană. Ceva care să țină în priză nucleul votant, baza de unde se recrutează lipitorii de afișe, colectorii de donații, împărțitorii de fluturași. Era ca un fel de galerie, care trebuie să țină gloatele în oarece tensiune, pasionate, dar nu chiar scăpate de sub control. Dacă vine galeria lui Poli sau UTA la București nu e niciun pericol să dea jos guvernul. Strigă, eventual rup niște scaune, se îmbrâncesc cu alți suporteri sau cu jandarmii, dar se duc acasă. Nu există pericolul „să se radicalizeze” sau să le vină alte idei, ca în celebra revoltă „Nika” din Imperiul Bizantin. Acum sportul e profesionist, la fel și politica și reclama electorală neconvențională.
Cu un asemenea rulaj, de 85 de milioane de dolari pe an, nu ești o organizație „de la firul ierbii”. Ești o corporație, foarte atentă la sponsori și la interesele ei de afaceri. Vinzi o marcă, republicană, ambalată în câteva trăsături tot mai vampirizate de colosul politic, care le golește de vigoare, onestitate. De pildă, îi convingi pe tinerii datori vânduți băncilor pentru credite școlare, care cu greu mai au acces la „visul american”, la casă, familie, să idolatrizeze capitalismul. Tot ce ai de făcut e să îi încredințezi că nu există decât alternativa „socialistă”, ce mai: Coreea de Nord, pe care o va aducea echipa adversă. Iar noi suntem de partea binelui, suntem libertarieni economic. Atâta timp cât există un opus în echipa adversă, fidelitatea lor pentru clubul propriu e garantată.
Se va spune că, totuși, Charlie Kirk promova idei în principiu sănătoase, conservatoare, creștine, moderat patriotice. Nu se compară cu prăpăstiile pe care le bagă în cap democrații, cu programul lor LGBT în școli și abolirea granițelor. De acord, dar programul de dizolvare a națiunilor merge neabătut, și sub păstorire „conservatoare”. Genul de creștinism, pe care îl promova Kirk e pe același calapod cu al „mega-bisericilor” predicatorilor evanghelici, care au devenit mari susținătoare ale războaielor. Ce vedem în politica americană e o pângărire a creștinismului, până la a-l aduce în anexa politicului de tip show-business, decât o întoarcere a politicienilor la cele sfinte.
Ironic, sfârșitul pare să i se fi tras lui Charlie Kirk tocmai de la cineva care luase prea în serios basmele celeilalte galerii. Așa se prezintă indiciile în acest moment incipient, că ar fi fost împușcat de un tânăr combinat cu un transsexual, care deci îi reproșa conservatorismul. Pare o ipoteză mai simplă în penibilul ei prostesc decât alte teorii ale conspirației, țesute în ultima săptămână.
Un număr considerabil de tineri americani au fost îndoctrinați cu propaganda degenerată și tembelă a falangei radicale a democraților. Încât au ajuns să nu mai știe nici ce sunt sau să fie convinși că natura poate fi schimbată cu bisturiul sau îmbunată cu panouri solare și trotinete electrice. Mulți se prăbușesc apoi în depresie, în fața unei realități care contrazice fanteziile, se sinucid. Iar alții au început să își verse furia în afară. E o formă neanticipată a extremismului de stânga, în timp ce presa și toată supravegherea a fost mobilizată contra extremismului de dreapta.
E mai simplu să acceptăm o astfel de explicație simplă, fără să ne mai complicăm cu alte scenarii. Deși nu sunt cu totul excluse. Extremiștii „antifa” urăsc cu patimă creștinismul, pe care îl consideră vinovat de „prejudecățile” unei societăți, care nu îi acceptă și nu îi înțelege. Detestă națiunile în care s-au născut, pe care le vor abolite, visează la o utopie libertină, consumeristă, dar plină de programe sociale. Agitatorii din galeria adversă le pot părea ținte legitime, chit că aceia nu cred neapărat cu aceeași patimă în ce detestă ceilalți. Ci doar au găsit o ocupație bănoasă în siajul politicii. Realitatea e uneori absurdă.
O parte din sponsorii „Turning Point USA” erau din oligarhia americană cu origini evreiești, foarte legată sentimental de statul Israel. Astfel că ani de-a rândul Charlie Kirk n-a făcut galerie doar partidului Republican, ci și unei țări străine…
