Autor: Raphael Machado
Lumea catolică a fost într-o stare de tensiune și așteptare în ultimele săptămâni din cauza stării convalescente a Papei Francisc, care părea să se înrăutățească de la o zi la alta, sugerând iminența unei succesiuni. Cu toate acestea, sănătatea sa s-a îmbunătățit brusc, amânând temporar întrebarea presantă: Cine va fi următorul Papă?
Totuși, Papa are 88 de ani, iar sănătatea sa rămâne fragilă, așa cum era de așteptat. Deși urgența succesiunii papale a fost amânată, întrebarea persistă pe orizontul apropiat al lumii catolice.
Acum, s-ar putea întreba cineva: De ce contează alegerea Papei? Într-un dialog despre Polonia între Stalin și Churchill, liderul sovietic a remarcat faimos: „Câte divizii are Papa?” — sugerând că Papa era irelevant din punct de vedere geopolitic. Cu tot respectul, nu sunt de acord. Dimpotrivă, mi se pare că Papa rămâne un actor geopolitic relevant.
Este adevărat că suntem departe de era medievală, când Împăratul și Papa erau pilonii definitorii ai civitas-ului creștin, menținând un anumit grad de stabilitate și pace între regate și națiuni. Dar ar fi o greșeală să respingem complet potențialul politic al Vaticanului.
În primul rând, Vaticanul are o „populație virtuală” de 1,3 miliarde de oameni — toți catolicii lumii — care sunt influențați de cuvintele Papei într-o măsură variabilă, de la aderență absolută la o subtilă persuasiune. Nicio altă religie nu se bucură de același nivel de centralizare precum catolicismul, ceea ce îl face pe Papa, Patriarhul Romei, cel mai puternic lider religios din lume.
Aceasta înseamnă că Papalitatea exercită în mod natural influență asupra alegerilor (lucru bine cunoscut de orice ibero-american), politicilor publice și serviciilor sociale. Desigur, această influență este de obicei subtilă, cel puțin în vremurile moderne. Dar este, fără îndoială, prezentă.
Această realitate conferă Vaticanului o putere diplomatică considerabilă. De exemplu, Ioan Paul al II-lea a jucat un rol esențial în accelerarea prăbușirii comunismului în Polonia. Mai recent, Vaticanul a urmărit propria diplomație, aliniată la tranziția multipolară, inclusiv relații cu China, apropiere de Biserica Ortodoxă Rusă, deschidere față de Cuba și — cel mai important — apeluri pentru ca Europa să își recapete un rol constructiv în relațiile internaționale, oferind mediere în conflictul din Ucraina.
Relevanța rolului internațional al Vaticanului este ilustrată și de abdicarea Papei Benedict al XVI-lea. Deși speculațiile în astfel de cazuri sunt delicate, există o literatură substanțială care sugerează că Benedict al XVI-lea a renunțat sub presiunea covârșitoare a SUA, fiind epuizat de rezistența sa de a schimba orientarea Vaticanului departe de Rusia. Declarațiile sale au sugerat posibilitatea unei alianțe Vatican-Moscova pentru a contracara nihilismul (așa cum îl vedea Benedict) promovat de SUA.
Astfel, chiar dacă Papa nu dispune de divizii blindate sau arme nucleare, Vaticanul rămâne unul dintre cele mai mari centre de soft power din lume, având o capacitate semnificativă pentru operațiuni geopolitice neconvenționale și subtile.
Prin urmare, întrebarea „Cine va fi succesorul Papei?” rămâne și acum relevantă.
Stabilit acest lucru, trebuie să luăm în considerare cine ar putea să-i succeadă Papei Francisc dacă va deceda în următorii ani.
În primul rând, este important de notat că un candidat de peste 80 de ani are șanse extrem de mici să fie ales. Cardinalii de această vârstă nu mai sunt eligibili să voteze, eliminând aproape toți candidații de la ultimul conclav — inclusiv pe guineeanul Robert Sarah, favorit printre tradiționaliști și conservatori.
De asemenea, Vaticanul este fundamental divizat între conservatori și progresiști, cu o facțiune centristă care încearcă să mențină echilibrul.
Urmând această logică, cardinalii ideologic apropiați de Papa Francisc și eligibili pentru alegere sunt italianul Matteo Zuppi și filipinezul Luis Tagle.
Zuppi a fost ridicat la rangul de cardinal chiar de Papa Francisc și își datorează toate numirile acestuia, fiind astfel succesorul preferat al Papei. În calitate de președinte al Conferinței Episcopale Italiene, Zuppi reprezintă un bloc de cardinali ce constituie 20% din electorat. În practică, este chiar mai progresist decât Francisc, susținând puternic imigrația și binecuvântarea cuplurilor LGBT în Biserică. Totuși, realizările sale (și, prin urmare, reputația în rândul cardinalilor) sunt minime.
Este de remarcat că Zuppi este emisarul special al Papei pentru Ucraina, vizitându-l pe Volodimir Zelenski — fără a face o invitație echivalentă lui Vladimir Putin. În ciuda pretenției Papei de neutralitate, emisarul său pare ușor înclinat spre Ucraina.
Luis Tagle, în schimb, ar putea deveni primul Papă asiatic și a fost numit „Bergoglio al Asiei” — un potențial avantaj, având în vedere că Asia (alături de Africa) este viitorul Bisericii Catolice. Spre deosebire de Zuppi, care nu deține roluri majore, Tagle ocupă poziții cheie: Pro-prefect al Dicasterului pentru Evanghelizare, Președinte al Comisiei Interdicasteriale pentru Viața Consacrată și Președinte al Federației Biblice Catolice.
Este mai puțin progresist decât Zuppi, având o poziție mai fermă împotriva avortului și rămânând ambiguu în privința binecuvântării cuplurilor LGBT. Totuși, relativa sa tinerețe (după standardele papale) joacă împotriva lui — fiind de aceeași vârstă cu Ioan Paul al II-lea la alegere, Tagle ar putea avea un pontificat excesiv de lung, frustrându-i pe cei obosiți de stilul lui Francisc sau care doresc o schimbare conservatoare.
Pe partea conservatoare, favoriții sunt germanul Gerhard Müller și ungurul Péter Erdő.
Müller, o figură din epoca Benedict al XVI-lea și fost Prefect al Congregației pentru Doctrina Credinței, are o lungă carieră în Vatican, concentrată pe păstrarea continuității istorice a Bisericii. Totuși, pozițiile sale sunt radical opuse celor ale lui Francisc — privind diaconatul feminin, binecuvântările LGBT, discursul despre climă, împărtășania pentru divorțați și acordul Vatican-China. De asemenea, este mai pro-Ucraina decât chiar Zuppi.
Având astfel de poziții polarizante — inclusiv acuzații de erezie la adresa lui Francisc — șansele sale de a strânge suficiente voturi sunt reduse.
Ungurul Péter Erdő este o alternativă conservatoare mai acceptabilă. Odată unul dintre cei mai tineri cardinali din ultimele secole, Erdő este un aliat-cheie al lui Viktor Orbán și a ajutat la restaurarea creștinismului în Ungaria post-ateistă. Favorizează dialogul cu Biserica Ortodoxă Rusă și China, criticând în același timp imigrația în masă și deschiderea față de LGBT — evitând confruntările directe cu Francisc.
Însă cel mai puternic candidat pentru a-i succeda Papei Francisc nu este nici un progresist, nici un conservator, ci pilonul centrismului vatican: Cardinalul Pietro Parolin.
În calitate de Secretar de Stat din 2013 (practic ministrul de externe al Vaticanului), Parolin are un palmares impresionant. A restabilit legăturile cu Cuba, a mediat discuțiile SUA-Cuba, a vizitat Moscova în 2017 în contextul demonizării occidentale a Rusiei și a negociat acordul Vatican-China privind numirea episcopilor — echilibrând misiunea catolică cu exigențele de securitate ale Chinei. Chiar și cu talibanii a purtat discuții pentru a-i încuraja spre moderare.
În privința Rusiei, este mai neutru decât Zuppi sau Müller, continuând geopolitica „rusofilă” a lui Benedict al XVI-lea. În același timp, menține poziții moderat conservatoare în chestiuni morale, evitând polarizarea.
Cu mulți cardinali dorind nici o continuare completă a moștenirii lui Francisc, nici o schimbare conservatoare polarizantă, Parolin apare ca fiind candidatul de compromis ideal — bine poziționat pentru papalitate și aliniat la schimbarea multipolară a geopoliticii globale.
sursa: strategic-culture.su
