„Unirea de la 24 ianuarie 1859, înfăptuită prin alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn comun al celor două principate româneşti, a fost premeditată de domnii pământeni ai Moldovei şi ai Ţării Româneşti, încă din 1848, când revoluţia românilor a fost parte a mişcărilor europene, moment de afirmare a identităţii naţionale”, amintește Alina Maria Bogdan în articolul său publicat de newstandard.ro.
Data de 1 ianuarie 1848 marchează intrarea în vigoare a uniunii vamale moldavo-muntenească.
Mihail Sturdza, domnitorul Moldovei, a aranjat încă din septembrie 1845 căsătoria lui Gheorghe Bibescu, domnitorul Ţării Româneşti, cu Maria, contesă de Montesquiou-Fézensac la Focşani, în Biserica Sfântul Ioan din centrul oraşului.
După ce Imperiul țarist a pierdut în martie 1856 Războiul Crimeii, conflict considerat ultimul război religios între Franța secularizată, Marea Britanie ieșită din cutumele protestante și Rusia retrogradă și ultra-ortodoxă, tinerii intelectuali din ambele principate au căutat sprijinul lui Napoleon al III-lea, interesat de limitarea puterii Rusiei la Marea Neagră.
Dacă în Ţara Românească exista o unanimitate a boierilor şi a întregii clase politice pentru unire, în Moldova, Partida Unioniştilor, formată de Alexandru Ioan Cuza, Mihail Kogălniceanu, Costache Epureanu, a pierdut alegerile din iulie 1857 pentru Divanul ad-hoc.
Scandalul din „L’Etoile d’Orient”
“Separatiştii” Costache Negruzzi, Gheorghe Asachi, Nicolae Istrati, sprijiniţi de caimacanul Nicolae Vogoride (locţiitor domnesc), susţinuţi de Austria şi Imperiul Otoman, au falsificat alegerile. Tronul îi era promis lui Vogoride de către Înalta Poartă. Soţia sa, Ecaterina Vogoride, zisă Cocuța, a sustras o parte din corespondenţa secretă purtată de soţul ei cu rudele din Constantinopol şi le-a înmânat lui Costache Negri care le-a publicat în „L’Etoile d’Orient”, ziarul unionist din Bruxelles, fiind traduse imediat şi în Moldova. Tensiunea era maximă. Poarta nu a anulat alegerile falsificate. Asta îi convenea şi Austriei, ce se vedea o putere tampon în zonă, invadând de altfel graniţele Moldovei. „Estract de scrisori secrete trimise caimacamului Moldovei de deosebite feţe politice,” așa s-a numit serialul publicației), publicat și în Moldova, despre blocarea candidaturii lui Cuza.
Reuniunea înaltă de la Osborne din 9 august 1857, dintre Regina Victoria şi Napoleon al lll-lea, a dus la anularea scrutinului, dar cu condiţia impusă de Franţa de recunoaştere parţială a unirii prin existenţa a două divane, a doi principi, a două armate.
La Conferinţa de Pace de la Paris din 1858, marile puteri au stabilit pe lângă recunoaşterea parţială a unirii, înfiinţarea Comisiei Centrale cu sediul la Focşani, la graniţa între Moldova şi Ţara Românească, ce avea să se ocupe cu elaborarea legilor de interes comun pentru ambele Principate. Doar şeful armatei era comun.
Au avut loc noi alegeri, pe 22 septembrie 1857 s-a întrunit Divanul Ad-hoc al Moldovei care era favorabil unirii, iar pe 30 septembrie cel al Valahiei, şi prin documentele redactate au fost puse bazele fuzionării celor două principate.
Alianța franco-engleză ne-a dat Constituția în plic
Între 7și 9 1857 sunt elaborate Rezoluţiile prin care se cerea marilor puteri recunoaşterea unirii. La Convenţia de la Paris din 10/22 mai – 7/19 august 1858, cele mai importante puteri au emis un document care a reprezentat prima Constituţie a celor două Principate care recunoştea separaţia puterilor în stat: puterea domnească şi cea a adunării elective, separate în Moldova de cele ale Ţării Româneşti. Noul stat a purtat numele de „Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei”, care rămâneau sub suzeranitatea „Maiestăţii Sale Sultanul”.
Prin acelaşi document al Convenţiei de la Paris, la Focşani s-a înfiinţat pentru prima oară Înalta Curte de Justiţie şi de Casaţie. De asemenea, urma să stabilească tot la Foşcani “Comisia Centrală,” formată de opt reprezentanţi ai fiecărui principat, cu rolul de a armoniza legislaţiile celor două Principate.
În Moldova a fost ales în unanimitate Alexandru Ioan Cuza ca domnitor, în ziua de 5/17 ianuarie 1859. El era susţinut de Partida Naţională. Decizia nu a fost uşoară, întrucât Rusia îl susţinea pe adversarul său.
Numele lui Cuza s-a pronunțat cu glonțul la tâmplă
„Deputatii s-au adunat în seară de 3 ianuarie în casă lui Constantin Rolla. Discuțiile au fost furtunoase. Nici partizanii țăranilor și nici ai proprietarilor nu cedau. Mihail Kogălniceanu a încercat să obțină o soluție tranzacțională (…), sforțările sale au fost zadarnice. Furios, Kogălniceanu a părăsit reuniunea, care a determinat și pe alții să plece. În acel moment s-a produs un gest patetic: deputatul Nicolae Pisoski s-a așezat în față ușii, a scos un pistol și-a declarat cu o hotărâre în glas, care nu îngăduia nici o îndoială, că se va sinucide dacă deputații unioniști pleacă fără să fi desemnat candidatul pentru tron. Cel care rostea această amenințare, mărturisirea unei fanatice credințe în necesitatea imperioasă a Unirii, era un om de 47 de ani. A urmat un moment de intensă emoție, determinată de o unanimă reculegere, fiecare dându-și seamă că vrajbă dintre ei zădărnicea Unirea. Pisoski se așezase pe un jilț în față sobei; pe față lui era zugrăvita o nesfârșită tristețe; privea flăcările jucăușe care mistuiau lemnele din soba, în mână dreaptă ținea pistolul, părând că așteaptă sentință. În salon domnea o tăcere grea. Nimeni nu avea curajul să rupă tăcerea. Deodată, Pisoski rosti numele lui Alexandru Ioan Cuza”.
Focșaniul rămâne în istoria României ca orașul unde a funcționat Comisia Centrală, primul parlament al celor două Principate după Mica Unire de la 1859. În orașul de pe Milcov a fost prima adunare legislativă care avea ca scop unificarea legislației celor două Principate, elaborarea legilor de care avea nevoie noul stat astfel încât Mica Unire să fie consolidată. Comisia Centrală a funcționat în perioada 1859 – februarie 1862 când s-a considerat că și-a atins scopul.
Istoria acestei instituții, modul în care au fost elaborate proiectele de legi sunt prezentate în lucrarea Comisia Centrală de la Focșani.
sursă: newstand.ro
