În Macedonia – sau Macedonia de Nord, sau FYROM (Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei) – o contrarevoluție amenință. Pe 24 aprilie, cetățenii au mers la urne pentru a-și alege următorul președinte. Gordana Siljanovska-Davkova, din partea partidului rusofil și pro-sârb VMRO-DPMNE, l-a învins pe actualul președinte Stevo Pendarovski, susținut de Occident, deși nu cu o majoritate absolută. Al doilea tur de scrutin va avea loc la 8 mai, iar sondajele de opinie indică o victorie zdrobitoare a contracandidatului. După cum vom vedea, această evoluție reprezintă o lovitură devastatoare pentru NATO, care ar putea avea consecințe de anvergură la nivel regional.
Pendarovski este un favorit al oficialilor UE și SUA. Victoria sa surprinzătoare din 2019 a fost salutată pe scară largă în presa mainstream ca ilustrând dorința macedonenilor de a deveni în sfârșit membri cu drepturi depline ai comunității transatlantice și respingerea politicii „anti-occidentale” a VMRO-DPMNE, care includea în mod proeminent rezistența la aderarea la NATO. Succesul său a eliminat, de asemenea, ultima barieră rămasă în calea aderării Skopje la alianța militară – un proces amar, încrâncenat și îndelungat, la care s-a opus o proporție semnificativă a populației.
Modul în care Macedonia a ajuns în acest punct este în mare parte necunoscut în afara țării. Este o poveste sordidă de amestec în alegeri, democrație subminată, escrocherii nerușinate, infracțiuni și delicte grave și o manevră americană și britanică expansivă, ale cărei dimensiuni complete s-ar putea să nu iasă niciodată la suprafață în mod public. Acum, victoria aparent inevitabilă a lui Siljanovska-Davkova amenință nu numai să răstoarne aceste mașinațiuni maligne, ci și să inverseze efortul continuu al imperiului american de a îngloba cu forța întreaga fostă Iugoslavie în NATO.
Ca și în cazul alegerii lui Robert Fico în Slovacia, triumful VMRO-DPMNE vine într-un moment foarte prost pentru Washington. În tot Occidentul, sprijinul public și de stat pentru războiul prin procură din Ucraina se deteriorează rapid, în timp ce Kievul se confruntă cu o prăbușire a liniei de front, iar forțele sale se retrag peste tot. Perspectiva retragerii Skopjei din NATO riscă să declanșeze un alt efect de domino destabilizator. Întrebarea despre cum și dacă alianța ar putea preveni exit-ul rămâne deschisă. Va încerca, fără îndoială, să o facă.
Aruncarea ”bombelor”
Mantra oficială a NATO, repetată adesea, este că țările sunt libere să își aleagă propriile acorduri de securitate. După cum știu prea bine locuitorii din Balcani, practica diferă de teorie. De exemplu, The Grayzone a expus anterior modul în care aderarea la alianță a fost impusă în mod violent Muntenegrului în 2017, împotriva dorinței majorității covârșitoare a populației. Macedonenii au fost ceva mai dispuși să adere, deși timp de mulți ani a existat un obstacol aparent insurmontabil care a împiedicat aderarea – numele țării lor.
După destrămarea Iugoslaviei, Macedonia a solicitat să adere la o mulțime de organizații și instituții internaționale. Atena, îngrijorată de faptul că liderii naționaliști din Skopje ar putea folosi independența nou descoperită pentru a emite pretenții iredentiste pe propriul teritoriu, a făcut lobby cu succes la Națiunile Unite și la alte organizații pentru ca Macedonia să fie denumită FYROM în forurile internaționale. Oficialii au acuzat că nu există nicio legătură între statul modern, populat de etnici slavi, și țara grecească din antichitate.
Cu toate acestea, în 2008, Grecia a blocat oferta Skopje de a începe procesul de aderare la NATO sub denumirea de FYROM, în mod explicit din cauza numelui său oficial. Atena a propus ca țara să se rebranduiască Macedonia Nouă sau Macedonia Superioară, înainte de a încerca din nou. Trei ani mai târziu, Curtea Internațională de Justiție a apreciat că acest lucru a fost incorect și discriminatoriu, deși nu a făcut nimic pentru a împiedica o tentativă ulterioară. Atât Alianța, cât și UE au susținut cu fermitate că problema trebuie rezolvată înainte de a începe negocierile de aderare pentru oricare dintre cele două organisme.
Sondajele de opinie au arătat că 82,5% dintre macedoneni se opun schimbării numelui țării, o poziție împărtășită fără rezerve de guvern. VMRO-DPMNE se afla la guvernare în acea perioadă, condus de naționalistul de linie dură Nikola Gruevski. Promițând că Macedonia se va numi întotdeauna Macedonia, ca și cum ar fi vrut să rănească în mod special Atena, acesta a lansat ulterior un proiect de construcție ambițios, ”Skopje 2014”. O mare parte din arhitectura capitalei a fost distrusă pentru a face loc unor clădiri neoclasice, iar în centrul orașului a apărut o statuie uriașă a lui Alexandru cel Mare.
Cu toate acestea, din perspectiva NATO, „aspirațiile” Macedoniei în ceea ce privește alianța au fost „consfințite” atunci când Skopje a semnat un „Plan de acțiune pentru aderare” în 1999. Popularitatea VMRO-DPMNE și conducerea lui Gruevski au fost, prin urmare, extrem de problematice pentru Washington. În anul care a urmat reunificării Rusiei cu Crimeea, în martie 2014, eforturile NATO de a se extinde în „străinătatea apropiată” a Moscovei au prins viteză. Ca la un semnal, liderul partidului de opoziție SDSM, Zoran Zaev, a început să lanseze în mod regulat ceea ce el și presa internă au numit „bombe”.
Acestea erau înregistrări audio și interceptări telefonice extrem de incriminatoare ale unor conversații private între oficiali guvernamentali locali proeminenți, oameni de afaceri, jurnaliști și judecători. Presupuse a fi fost capturate ilegal de către agențiile de informații din Skopje și furnizate lui Zaev de către denunțători, acestea păreau să îi implice pe Gruevski și pe miniștrii săi în infracțiuni grave și abuzuri de putere. La rândul său, premierul macedonean a afirmat că SDSM a încercat să îl șantajeze pentru a organiza alegeri generale anticipate și a amenințat că va face publice informații dăunătoare „obținute cu ajutorul unui serviciu de spionaj străin”.
Doar consultativ
O criză politică a izbucnit astfel în Macedonia. UE și SUA au intervenit, mediind un acord prin care SDSM urma să numească miniștri în departamentele guvernamentale într-o administrație interimară, Gruevski urma să demisioneze până în ianuarie 2016, iar noi alegeri urmau să aibă loc în luna iunie a aceluiași an. Biroul pentru Inițiative de Tranziție (OTI) al USAID, o componentă a decupajului serviciilor de informații preocupată de „tranziția politică” – cu alte cuvinte, de schimbarea regimului – s-a instalat ulterior la Skopje.
OTI a continuat să direcționeze zeci de milioane de dolari către grupuri antiguvernamentale, pro-NATO, partide politice și ONG-uri. În total, 16,2 milioane de dolari au fost alocate doar pentru a asigura intrarea fără probleme a Macedoniei în NATO. Filiala locală a Open Society Foundations a lui George Soros a primit, de asemenea, sume uriașe pentru a provoca haos. Un raport final privind aceste eforturi, elaborat de USAID, se lăuda cu faptul că „Inițiativa de sprijinire a Macedoniei” a „consolidat obiectivul de politică externă al guvernului SUA de a întări procesele de reformă democratică din Macedonia care să conducă la o mai mare integrare euro-atlantică”.
Cu toate acestea, SDSM nu a reușit să câștige alegerile și a fost nevoit să formeze un guvern de coaliție fragil. În mod ciudat, aproximativ 70.000 de albanezi din Macedonia – o treime din populația țării – l-au susținut pe Zaev, în condițiile în care, în mod normal, aceștia ar fi votat pentru partide de etnie albaneză. Surse locale suspectează că ambasadele americană și britanică de la Skopje „au lucrat cu bătrânii satului, imami și elemente mafiote locale, pentru a-i determina pe albanezi să își schimbe votul de data aceasta”.
În ciuda vulnerabilității sale, guvernul de coaliție a fost descoperirea necesară pentru a pune capăt definitiv disputei privind numele Skopje. Așa se face că, în iunie 2018, miniștrii de externe grec și macedonean s-au întâlnit lângă lacul Prespa pentru a semna un acord istoric. Macedonia de Nord se năștea, iar aderarea sa la NATO era iminentă. Sau cel puțin așa credea alianța. În timp ce parlamentul a aprobat mișcarea, președintele VMRO-DPMNE, Gjorge Ivanov, a refuzat, subliniind că acordul contravenea Constituției de la Skopje.
Intrat în panică, guvernul macedonean a ales să organizeze un referendum privind schimbarea numelui, în luna septembrie a aceluiași an. În cele trei luni care au urmat, autoritățile – susținute și finanțate de UE și SUA – au bombardat cetățenii cu publicitate și propagandă înșelătoare, menite să convingă publicul de beneficiile aderării la NATO. În același timp, în întreaga țară au avut loc ample proteste sub sloganul „Niciodată Nord, întotdeauna Macedonia”. Ivanov și nenumărate afișe în marile orașe au îndemnat alegătorii să boicoteze plebiscitul. După cum a explicat un cercetător constituțional:
”Statul creat de poporul macedonean se numește Republica Macedonia. Poporul macedonean nu se va referi niciodată la țara lor cu [alt] nume… Nu putem accepta niciodată să schimbăm ceva ce am folosit timp de secole, un nume purtat de acest stat timp de peste 50 de ani”.
Atunci când au fost cunoscute rezultatele referendumului, liderii occidentali și Zaev au salutat faptul că un procent impresionant de 94% au votat în favoarea redenumirii Macedoniei. Ei au omis să menționeze că prezența la vot a fost de doar 37%, ceea ce anulează rezultatul. Conform constituției de la Skopje, 50% din populație trebuie să voteze pentru ca guvernul să valideze rezultatul unui referendum. Nu contează – Zaev a făcut o piruetă, susținând că plebiscitul a fost „doar consultativ”. Schimbarea numelui va continua oricum.
În ianuarie 2019, parlamentul a aprobat „reforme” constituționale dubioase și extrem de controversate, permițând redenumirea țării fără un vot public sau chiar fără binecuvântarea președintelui. Acest lucru a necesitat presiuni asupra a două treimi dintre legislatori pentru a susține modificările. Coaliția condusă de SDSM a reușit performanța prin mituirea, intimidarea și șantajarea deputaților, grațierea deputaților care se confruntă cu urmărirea penală pentru infracțiuni grave și alte conivențe cinice. Investigațiile ulterioare au scos la iveală „încălcări grave” ale legilor naționale și ale standardelor internaționale comise de autorități în timpul campaniei pentru referendum.
În luna următoare, cei 29 de membri NATO au acceptat aderarea Macedoniei de Nord. Alianța și-a întâmpinat cel mai nou membru pe 27 martie 2020. Cât de extraordinar ar fi dacă țara ar fi ultima intrată și prima ieșită. Deși, cu mult înainte de ultimele alegeri prezidențiale, au existat indicii neechivoce că Skopje a simțit că brizele geopolitice au început să sufle în noi direcții. În noiembrie 2023, oficialii macedoneni au anunțat că spațiul lor aerian se va deschide pentru Rusia, permițându-i lui Serghei Lavrov să participe la un summit ministerial local al OSCE.
sursă: opozitia.net
