Autor: Daria Gușă
În vertijul generat de dosarele Epstein din ultima săptămână, puțini jurnaliști au remarcat un detaliu care scoate în evidență una dintre cele mai bine conturate rivalități geopolitice ale prezentului. Probabil vă amintiți scandalul declanșat de asasinarea lui Jamal Khashoggi, unul dintre cei mai cunoscuți jurnaliști politici saudiți ai secolului XXI și critic vocal al liderului saudit Mohammed bin Salman (MBS). Khashoggi a fost drogat, ucis și dezmembrat în Consulatul General al Arabiei Saudite din Istanbul, în octombrie 2018. Deși Riadul a negat inițial orice implicare, în cele din urmă cinci oficiali saudiți au fost condamnați la moarte pentru uciderea jurnalistului, iar investigațiile mai aprofundate au fost abandonate. Chiar dacă asasinatele nu mai sunt, din păcate, un șoc în peisajul geopolitic contemporan, mulți jurnaliști continuă să se întrebe cum de MBS a putut fi atât de iresponsabil în modul în care a ales să elimine un opozant atât de cunoscut pe plan internațional. Jeffrey Epstein, acest guru al business-ului, politicii și petrecerilor, a emis o teorie interesantă în corespondența lui din acea lună, speculând într-un e-mail adresat Ministrului Informației din Kuweit, Anas al-Rashid, că Mohammed bin Zayed (MBZ), șeicul din Abu Dhabi și președintele Emiratelor Arabe Unite, i-ar fi „înscenat” lui MBS această operațiune care și astăzi îi pătează imaginea la nivel internațional. În mod suspect, al-Rashid i-a răspuns doar că fusese chemat de urgență în Emirate pentru o întâlnire cu MBZ. Nu spun că Epstein avea dreptate în privința lui MBZ – este încă posibil ca un MBS aflat abia în al doilea său an la vârful puterii saudite să fi fost trădat din interior – dar presupunerea lui Epstein a readus în atenție una dintre cele mai fascinante rivalități din Orientul Mijlociu.
Timp de ani buni, Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite au fost percepute drept binomul strategic al Golfului: două regimuri conservatoare, coordonate, anti-revoluționare, amatoare de multipolaritate și noi tehnologii, aliniate în efortul de a contracara islamismul politic și hotărâte să prevină o repetare a valului de contestare din 2011, cunoscut ca Primăvara Arabă. Momentul 2016 – celebra excursie în deșert a celor doi prinți – a fost văzut ca începutul unei „alinieri” între cei mai ambițioși lideri ai regiunii, cu un proiect comun de stabilizare a lumii arabe și un MBS aflat în rolul de ucenic al lui MBZ. Însă, în timp, s-a conturat o diferență structurală între cele două modele de putere, care a culminat cu o declarație a lui MBS din 2022: „Le voi face emiratezilor mai mult rău decât le-am făcut qatarezilor”, făcând referire la embargoul terestru, aerian și maritim impus Qatarului în 2017.
Modelul saudit de politică externă rămâne în esență statocentric, concentrat pe suveranitate, integritate teritorială, instrumente diplomatice formale și tendința de a încerca să încheie conflictele din regiune prin acorduri ce restabilesc o ordine de stat tradițională, fie ea și imperfectă. Arabia Saudită poate fi pragmatică, dură sau tranzacțională, dar își proiectează legitimitatea ca mare putere, un garant al arhitecturii regionale. În schimb, modelul emiratez este adesea descris ca fiind network-centric (centrat pe rețele): o putere exercitată prin noduri, coridoare, porturi, rețele financiare, investiții private cu relevanță geopolitică și interdependențe comerciale. Conștienți de dimensiunile reduse ale statului lor, emiratezii nu vizează controlul total al altor state, ci doar al segmentelor-cheie, prin afaceri de tip win-win și sprijin militar informal, într-un model apropiat de OBOR-ul chinez sau de Wagner-ul rusesc. Este o formă de putere modernă, construită pe pârghii individuale de control, eficientă mai ales în state cu autoritate centrală slabă. Aceste două logici pot coexista o vreme, dar în cele din urmă intră în coliziune, fiecare generând o altă ordine regională: saudiții aspiră la hegemonie clasică în Orientul Mijlociu, în timp ce EAU se mulțumesc cu o dominație informală, neoficial recunoscută.
Yemenul a fost terenul de testare al acestei rupturi. Coaliția anti-Houthi a început ca un efort comun saudit-emiratez, dar pe parcurs prioritățile s-au distanțat: Riadul s-a concentrat pe securitatea flancului sudic și pe menținerea Yemenului ca stat, în timp ce Abu Dhabi a urmărit controlul porturilor și infrastructurii, finanțând actori locali care puteau garanta accesul la noduri strategice. Retragerea EAU din Yemen, la începutul acestui an, a fost o mică victorie pentru saudiți, dar a fost urmată de retragerea companiilor emirateze din marile proiecte futuriste ale Riadului.
Cornul Africii și Marea Roșie au devenit extensii naturale ale disputei, oferind porturi, baze militare și acces la rute comerciale vitale. Arabia Saudită încearcă să readucă regiunea în logica statului și a alianțelor formale, în timp ce Emiratele preferă parteneriate flexibile cu actori sub-statali, în scopul obținerii de concesiuni portuare și prezență logistică cu dublă utilizare – comercială și militară. Ambele state au investit masiv, direct sau indirect, în relații cu guverne rivale, elite locale și acorduri de securitate ce depășesc cooperarea militară tradițională. Această competiție pentru controlul chokepoint-urilor maritime transformă Africa de Est într-o extensie a arhitecturii de putere din Golf. Războiul din Sudan este frontul cel mai violent al acestui tip de competiție, fiind considerat cea mai gravă catastrofă umanitară a epocii moderne de majoritatea ONG-urilor. EAU susțin Forțele de Sprijin Rapid (RSF), cu acordul tacit al SUA, în timp ce Arabia Saudită sprijină guvernul sudanez alături de Egipt, Turcia și Rusia. Acest război va duce fie la un Sudan fracturat, compus din enclave controlabile, fie la un Sudan unificat, dar fragil. Rezultatul va determina nu doar securitatea Mării Roșii și a rutelor maritime, ci și cine va beneficia de resursele semnificative sudaneze.
Libia este, probabil, cel mai vechi și mai clar exemplu al modului în care competiția pentru hegemonie din Golf s-a extins în Africa de Nord, chiar și atunci când MBS și MBZ se așează în mod oficial de aceeași parte a conflictului. De peste un deceniu, statul libian fragmentat a devenit un teren propice pentru influențe externe. Pentru Emiratele Arabe Unite, Libia a fost un laborator ideal pentru testarea modelului lor de putere indirectă: sprijin pentru actori locali precum forțele lui Haftar, capabili să controleze teritorii, infrastructură energetică și rute de contrabandă în afara cadrului guvernamental recunoscut internațional. Arabia Saudită nu a tratat Libia drept o prioritate strategică comparabilă cu Yemenul, dar pe măsură ce Emiratele au consolidat legături cu puteri locale din estul Libiei, dosarul libian a fost reîncadrat la Riad în logica rivalității din Golf, iar saudiții au încercat să preia susținerea lui Haftar. Controlul unor porțiuni din litoralul mediteranean, al rutelor energetice și al legăturilor cu Sahelul oferă un avantaj strategic ce depășește miza strict libiană: accesul la noduri de influență în Africa de Nord, cu proiecție către Europa și coridoarele energetice. Astfel, Libia devine parte din aceeași ecuație ca Yemenul – un spațiu de confruntare între două viziuni geopolitice contrastante, de data aceasta ambele susținând același actor local alături de Moscova și Cairo, cu același scop de a controla beneficiile strategice adiacente.
Algeria intră și ea acum în scenă, ca simptom al extinderii acestei rivalități. Pe 7 februarie 2026, Algeria a inițiat procedura de denunțare a acordului de servicii aeriene cu Emiratele, semnat în 2013, în contextul unor acuzații din presa locală privind interferențe și tentative de destabilizare. În același registru, au apărut speculații și raportări privind posibile tensiuni diplomatice mai largi între Alger și Abu Dhabi, inclusiv acuzații de sprijin pentru grupări separatiste. Iar lista poate continua cu exemple din Somalia, Eritreea, Etiopia, RDC, Maroc sau Nigeria. Africa este, așadar, nu doar cel mai bogat continent în resurse, ci și unul în care puterile occidentale au fost detronate în competiția pentru influență nu doar de Rusia, China și India, ci și de statele din Golf. În prezent, Emiratele Arabe Unite par să câștige cursa pentru Africa, fiind declarate în ultimii ani al patrulea cel mai mare investitor pe continent.
Interesant este că această competiție între cele două puteri nu se înscrie în schema clasică „pro-occidental vs anti-occidental”, ca în alte regiuni. Atât Arabia Saudită, cât și Emiratele joacă activ în logica multipolară, menținând relații apropiate cu Washington, Moscova și Beijing, toate cele trei puteri jonglând între MBS și MBZ. Doar în ultimele săptămâni, l-am văzut pe MBZ la Moscova, în dialog cu Putin privind negocierile de pace de la Abu Dhabi, în timp ce MBS se întâlnea cu Erdogan și trimitea o delegație la Washington. Nu ar fi deloc surprinzător ca, în curând, MBS să ajungă la Moscova, iar MBZ la Washington. Iar ambii lideri sunt criticați pentru apropierea excesivă față de Israel: MBS este de mult suspectat de colaborare cu Mossad, limitată în principal de riscul unei revolte populare într-o Arabie Saudită greu de „cumpărat”, spre deosebire de populația redusă și controlabilă din UAE. Totodată, Abu Dhabi este acuzat constant în presa saudită de sionism și subordonare față de Israel, Riadul amintind frecvent de Acordurile Abraham și de colaborarea militară, economică și de intelligence dintre Emirate și Israel în Yemen, Eritreea și Somalia. În mod similar, când vine vorba de Iran, Abu Dhabi „uită” de apropierea de Israel și permite în mod clandestin oamenilor de afaceri și instituțiilor iraniene să folosească infrastructura sa financiară pentru a evita sancțiunile, în timp ce Riadul a reluat oficial relațiile cu Teheranul începând cu 2023. Așadar, fricțiunea dintre cele două puteri nu vine din diferențe ideologice, ci din similitudinea ambițiilor geopolitice: ambele își propun definirea ordinii regionale, controlul nodurilor economice și securizarea rutelor strategice prin integrarea în noua ordine multipolară ca lider regional. Competiția dintre ele este una sistemică, iar rezultatul va defini modelul de diplomație eficientă în secolul XXI.
