Autor: Adrian Severin
Disputa având ca obiect primatul deciziilor CJUE față de deciziile CCR este de fapt o dispută care vizează acreditarea supremației dreptului european față de Constituția României, iar aceasta are ca țintă finală desființarea statului român prin confiscarea totală a suveranității sale de către o UE care nu își mai are izvorul în acordul de voință al națiunilor fondatoare. Încercarea de a lăsa România fără nici o putere este expresia unui proiect politic fără nici o legitimitate juridică, fără nici o legătură cu dreptul. Promovarea proiectului de către străini se numește imperialism. Promovarea lui de către români se numește trădare. A-i inventa o bază legală se numește înșelăciune.
ACȚIUNEA ANTI-CONSTITUȚIONALĂ A ÎCCJ
Un distins jurnalist român m-a rugat să comentez Încheierea ÎCCJ din 13 mai 2019 prin care, la solicitarea Asociației „Forumul Judecătorilor din România”, s-a adresat CJUE o „cerere de decizie preliminară” având ca obiect interpretarea tratatelor constitutive ale UE în vederea soluționării unui presupus conflict născut dintr-o alegată încălcare a ordinii de drept convențional europene de către o anumită decizie a CCR.
Întrebarea adresată CJUE de către ÎCCJ suna astfel: „Articolul 2 al Tratatului privind Uniunea Europeană, articolul 19 alineatul (1) din același tratat și articolul 47 din Carta drepturilor fundamentală a Uniunii Europene (care este, la rândul său, parte integrantă a TUE – nn) trebuie interpretate în sensul că se opun intervenției unei curți constituționale (organ care nu este, potrivit dreptului intern, instanță de judecată) cu privire la modalitatea în care instanța supremă a interpretat și aplicat legislația infraconstituțională în activitatea de constituire a completurilor de judecată?”
O întrebare greșit formulată nu poate primi decât un răspuns greșit. Scopul era ca răspunsul greșit să aibă autoritatea unei instituții europene, în condițiile în care, pentru românii ieșiți dintr-o istorie a închinării la tot felul de porți străine, tot ceea ce vine din străinătate este sacru.
Înainte de a ne ocupa, însă, de întrebare, să ne ocupăm de actorii acestui prin act al tragediei.
„Forumul Judecătorilor din România” este asociația înregistrată de judecători ai Mișcării #rezist. În condițiile în care în România exista deja o asociație profesională a judecătorilor (Uniunea Națională a Judecătorilor din România), alături de care funcționa și Asociația Magistraților din România (incluzând și judecători și procurori), ambele conduse de personalități prestigioase ale lumii justiției, cărei nevoi îi mai putea răspunde și o altă asemenea entitate? Răspunsul este evident.
Partidul politic al Mișcării #rezist este USR, partid antinațional (antinațional nu înseamnă federalist, căci federalismul nu neagă neapărat suveranismul), „coloană a cincea” a forțelor globalismului dogmatic de inspirație macroniană, cu centrul la Paris. Atât UNJR cât și AMR s-au opus constant politizării actului de justiție, inclusiv prin preluarea în legislația română a directivelor oligarhice formulate de eurocrația bruxelleză ilegitimă. Pentru anihilarea acestei opoziții, atât prin spargerea unității de gândire și acțiune a societății civile din interior, cât și prin compromiterea ideii de societate civilă însăși în ochii marelui public, au fost inventate asemenea entități pseudo profesionale. În realitate ele sunt antene ale partidului politic respectiv, la rându-i agent al unor forțe și interese para naționale, acționând sub acoperire civilă. Iată cine a declanșat operațiunea de subminare a CCR și de negare a supremației Constituției.
Al doilea actor a fost ÎCCJ. Este vorba despre „partenerul de nădejde” al DNA (potrivit celebrei mărturisiri a neuitatei Livia Stanciu), la rândul său „partener de nădejde” sau, mai exact, „braț înarmat” al unor servicii de informații române, capturate, potrivit recunoașterii unor foști șefi ai acestora, de omologii lor occidentali. Chiar dacă mulți dintre tovarășii de arme ai fostei președinte a „instanței supreme” s-au pensionat, urmele adânci lăsate de ei în cugetul și practicile instituției nu s-au putut șterge atât de repede, ele fiind, de altfel, cu grijă întreținute de epigonii lor, produs al unei suprarealiste încrucișări între meduze și rechini. Prin urmare, ÎCCJ rămâne un alt instrument al forțelor subterane („statul subteran”) care urmăresc anihilarea puterii politice a națiunii române.
PERVERSITATEA UNEI ÎNTREBĂRI APARENT NEVINOVATE
FJR și ÎCCJ și-au dat așadar mâna pentru a ridica la fileul CJUE (instituție europeană formată netransparent din politruci cu studii juridice, numiți politic de guvernele statelor membre, cu observarea și în condițiile raporturilor de putere dintre membrii UE) mingea supremației dreptului UE în raport cu Constituția României. Încheierea ÎCCJ, menționată anterior, a oferit CJUE ocazia de a statua, sub cuvânt că interpretează tratatele constitutive ale UE, faptul că în concursul dintre ordinea constituțională a statului român și respectivele tratate, acestea din urmă au întâietate.
Ideea centrală a întrebării este nu cum se interpretează niște articole din TUE, ceea ce era de competența CJUE, ci dacă de principiu TUE se poate „opune intervenției unei curți constituționale”; adică intervenției CCR efectuată, evident, în exercitarea competențelor conferite ei de Constituția României.
În realitate, nici un articol din vreun tratat constitutiv al UE nu prevede prioritatea sau supremația dreptului UE în raport cu constituțiile naționale. Dacă ar fi făcut-o, tratatul nu ar fi putut fi ratificat, întrucât ratificarea este pretutindeni subordonată conformității cu legea fundamentală a statului în cauză. Lucrul acesta trebuia cunoscut de judecătorii ÎCCJ care, pe acest considerent, ar fi trebuit să respingă cererea FJR ca inadmisibilă.
Ei bine, nu! Ei întreabă care este interpretarea dată de CJUE anumitor texte din TUE, solicitând-o ca apoi să spună dacă înțelesul astfel conferit acestora nu contravine înțelesului dat de CCR unor legi infraconstituționale române. Întrebarea nu are rost decât dacă s-ar pune în concurs interpretarea dată de CJUE dreptului UE cu interpretarea dată de CCR dreptului român, pentru a stabili care prevalează.
Or, CCR nu interpretează dreptul român infraconstituțional, ci Constituția României, pentru a verifica dacă legislația infraconstituțională este conformă cu prevederile constituționale; iar CJUE nu este o instanță de apel a deciziilor CCR.
În speță, CCR nu interpretase în nici un fel legislația infraconstituțională, ci constatase că ÎCCJ, ca exponent al puterii judecătorești, încălcase competențele puterii legislative și modificase actele normative ale celei din urmă. În discuție nu fusese interpretarea normelor infraconstituționale românești, ci verificarea împrejurării dacă adoptarea anumitor norme se realizase sau nu cu violarea principiului constituțional al separației puterilor, precum și reafirmarea faptului că o normă de drept administrativ nu poate modifica o normă de drept constituțional (respectiv legile nu pot fi amendate prin acte administrative).
Pe de altă parte, ÎCCJ nu interpretase într-un anume fel legi infraconstituționale, ci, cu prilejul organizării activității sale, încălcase Constituția, intrând într-un conflict juridic de natură constituțională cu Parlamentul. Un conflict care, bineînțeles, avusese un impact negativ și asupra activității jurisdicționale, ajungându-se la situația scandaloasă ca anumite persoane să execute condamnări pronunțate de judecători a căror prezență în completul de judecată era ilegitimă.
O CONFUZIE JURIDICĂ TRANSFORMATĂ ÎN EXCES DE PUTERE POLITCĂ
Întrebarea corectă era nu dacă tratatele constitutive ale UE interzic instanței naționale de contencios constituțional să cenzureze interpretarea dată legislației infraconstituționale de către puterea judecătorească, ci dacă tratatele respective ar fi interzis sancționarea actelor normative neconstituționale adoptate de puterea judecătorească pentru organizarea activității sale. Ceea ce ar fi excedat competența CJUE întrucât ar fi implicat interpretarea de către aceasta a Constituției României; interpretare care constituie monopolul CCR, după cum tot monopol al CCR este și competența de a soluționa conflictele juridice de natură constituțională dintre puterile statului român.
Pentru a fi pe înțelesul celor mai puțin informați, să amintim că speța de la care se plecase era aceea în care CCR constatase că o hotărâre a Colegiului ÎCCJ prin care se stabilea că președintele completelor de cinci judecători nu se mai desemna aleatoriu, hotărâre având caracter de act administrativ, modifica o lege care impunea constituirea acestor complete exclusiv prin tragere la sorți. CCR mai reținea, în considerentele deciziei sale, că principiul constituirii aleatorii a completelor de judecată are și rolul de a garanta obiectivitatea și neutralitatea judecătorilor, ceea ce asigura atât caracterul echitabil al proceselor, cât și încrederea societății în actul de justiție.
Unde era, așadar, aici interpretarea dreptului infraconstituțional? Totul se limita la verificarea conformității între procedura folosită pentru adoptarea unor norme juridice și procedura prevăzută de Constituție. Putea fi procedura legislativă prevăzută de Constituția României în conflict cu tratatele UE? Putea CJUE cenzura această procedură, anulând deciziile CCR care o explicau cu forță obligatorie printr-o interpretare oficială?
Perversitatea întrebării consta în aceea că i se dădea impresia CJUE că trebuie să cerceteze relația dintre dreptul intern românesc (legislația infraconstituțională) și dreptul UE (tratatele constitutive ale UE), când în realitate, i se cerea să conchidă că judecătorul român trebuie să dea prioritate dreptului UE, chiar și atunci când aceasta implica ignorarea deciziilor CCR; ceea ce însemna, de fapt, ignorarea Constituției României, adică a identității constituționale a statului român, respectiv negarea suveranității și chiar a existenței acestuia ca subiect de drept internațional de sinestătător.
În ceea ce o privește, CJUE s-a prefăcut că nu observă confuzia și a scos ordinea constituțională a României în afara ordinii de drept al UE, iar puterea judecătorească română (întreaga autoritate judecătorească, de fapt) în afara ordinii constituționale române, lăsând-o pe aceasta în afara protecției judiciare. Mai departe ștafeta a fost preluată de către Comisia europeană (factorul politic) care, nici mai mult nici mai puțin, a amenințat statul român cu suspendarea drepturilor sale ca membru al UE dacă refuză să aplice „decizia CJUE”.
ALTĂ ÎNTREBARE, ALT RĂSPUNS ABERANT
Pe când lucram la redactarea textului de față a fost dat publicității un Comunicat de presă al Curții de Justiție a Uniunii Europene (Comunicatul nr. 13/22 din 20 ianuarie 2022) referitor la Concluziile avocatului general în cauza C-430/21.
Documentul conține și următoarea notă de subsol: „Concluziile avocatului general nu sunt obligatorii pentru Curtea de Justiție. Misiunea avocaților generali este de a propune Curții, în deplină independență, o soluție juridică în cauza care le este atribuită. Judecătorii Curții urmează să delibereze în această cauză. Hotărârea va fi pronunțată la o dată ulterioară.” Prin urmare, nu este vorba despre poziția CJUE, care după cum ne-au învățat propagandiștii, cu și fără studii juridice, ai Mișcării #rezist / USR, în cazul comunicatelor CCR, se exprimă prin decizii iar nu prin declarații ale birourilor de presă. Iată, însă, că un comunicat cu privire la un simplu pas intermediar în cadrul unei proceduri neterminate a CJUE este în ordine și salutat (unul dintre cei care intenționat confundă poziția avocatului general cu cea a CJUE, dându-i și o interpretare tendențioasă, este nimeni altul decât fostul ministru userist Stelian Ion), în timp ce un comunicat prin care CCR își sintetizează jurisprudența „creează probleme” (apud alt ex ministru, profesorul Valeriu Stoica).
Potrivit Comunicatului menționat, avocatul general al CJUE, dl Anthony Collins (un nume ce ne amintește de Brexit), apreciază că „Principiul independenței judecătorilor, coroborat cu articolul 2 TUE și cu articolul 47 din cartă, se opune unei dispoziții sau unei practici din dreptul național, potrivit căreia instanțele naționale nu au competența de a examina conformitatea cu dreptul Uniunii a unei dispoziții de drept național pe care o decizie a instanței constituționale a statului membru a declarat-o ca fiind constituțională. Același principiu se opune declanșării unei proceduri disciplinare și aplicării de sancțiuni disciplinare în privința unui judecător ca urmare a acestei examinări.”.
Această minunată concluzie este formulată ca propunere de răspuns la o altă cerere de decizie preliminară, formulată cu referire la interpretarea acelorași art. 2 și 19 din TUE, precum și a art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, de astă dată de Curtea de Apel Craiova, un alt notoriu cuib de magistrați #rezist, și are ca obiectiv politic desființarea SIIJ – punctul principal al platformei politice a USR, prin realizarea căruia se urmărește readucerea justiției sub controlul binomului DNA-SRI.
Pentru a se ajunge la rezultatul dorit, avocatul Collins pornește de la „principiul independenței judecătorilor” pe care îl aplică în raport nu cu puterea politică, ci cu Constituția pe care judecătorii au jurat. Prin urmare sperjurul este calea spre independența magistraților români. Căci, ceea ce distinsul avocat al CJUE nu pare a ști este că „decizia instanței constituționale a statului membru” este chiar lectura oficială a Constituției, iar CCR nu este instanță judecătorească și, deținând monopolul interpretării oficiale (cu caracter general obligatoriu) a Constituției naționale, nu are de ce solicita CJUE, înainte de a se pronunța asupra constituționalității legilor române, opinia asupra interpretării dreptului UE (care, după cum vom vederea imediat, face parte din dreptul intern românesc).
PRIORITATEA DREPTULUI UE ESTE CONDIȚIONATĂ
Teoretic este posibil ca o lege adoptată de legiuitorul național să fie conformă cu Constituția națională, dar să nu fie conformă cu dreptul EU, care, la rândul său, nici el nu ridică probleme de constituționalitate în statul legiuitorului național (în speță România). O atare diferență poate rezulta din împrejurarea că legiuitorul național și cel comunitar (federal) au interpretat diferit actele fondatoare (Constituția și respectiv tratatele constitutive ale UE, altminteri perfect congruente) care le calibrează demersurile. În acest caz, nimic nu se opune ca judecătorul național, în cauza în care este sesizat, să acorde prioritate normei de drept comunitar, în măsura în care, repetăm, nici aceasta nu contravine ordinii constituționale naționale. Astfel totul este coerent, atât la nivel național cât și la nivelul uniunii.
Pentru ca judecătorul național să procedeze astfel trebuie întrunite, însă, trei condiții: i. judecătorul să se pronunțe în cadrul competenței sale procesuale, astfel cum este definită de legea forului (lex fori); ii. să existe o normă de drept pozitiv național și una de drept pozitiv al UE între care apar contradicții (în sistemul de drept românesc și, în general, în cel continental european, influențate de tradiția romanistă, spre deosebire de sistemul de common-law, legea este totdeauna produsul voinței reprezentanților poporului, parlamentarii și delegații lor, iar nu produsul judecătorilor și ea nu emană prin interstițiile procedurii); iii. normele care intră în conflict să aibă un grad suficient de tehnicitate, precizie și de claritate pentru a putea fi comparate, așa încât să se stabilească exact ordinea de drept definită de fiecare dintre ele, fără a fi implicate elemente de oportunitate politică sau a fi indispensabil recursul la considerente subiective ținând, în ultimă instanță, de politica legislativă, iar nu de aplicarea legii (între o normă de drept al UE vagă, atrăgând interpretări subiective din categoria celor specifice puterii legislative, și o normă națională clară care nu contravine în mod evident principiilor de drept comunitar, de fapt aceleași cu principiile de drept constituțional național, cea din urmă va avea aplicabilitate, întrucât, în asemenea cazuri, conflictul este fals, exclusiv aparent).
Or, problema pervers adusă în atenția CJUE de Curtea de Apel Craiova, pentru a permite emiterea unei decizii europene utile agendei useriste privind negarea suveranității naționale, era departe de a întruni aceste condiții. De aceea, Curtea de Apel din Craiova ar fi trebuit să respingă ca inadmisibilă solicitarea aceluiași „Forum al Judecătorilor din România”, care ridicase anterior problema aplicării acelorași dispoziții ale TUE în dreptul românesc, de astă dată acompaniat de surata sa geamănă, „Mișcarea pentru apărarea statutului procurorilor”.
Din aceleași rațiuni, și CJUE ar fi trebuit să își declare necompetența în soluționarea cererii cu care fusese sesizată. Departe de a o face, sub pretextul că interpretează dreptul UE în contextul litigiului de drept intern românesc în cadrul căruia neclaritatea cu privire la înțelesul legii europene s-a ivit, CJUE se pronunță, de fapt, asupra substanței acestui litigiu; și o face de o manieră care aduce atingere raportului politic dintre România și UE, distrugând echilibrele de putere stabilite prin tratatele constitutive ale UE, în defavoarea statelor membre și dincolo de ceea ce ele au acceptat la semnarea acestora.
În speță, judecătorul român avea exclusiv competența să verifice calitatea procesuală a reprezentantului SIIJ potrivit legii care guverna statutul personal al acestei structuri a parchetului, și doar dacă, prin ipoteză, procedând astfel ar fi constatat o contradicție cu dreptul UE, ar fi putut decide excluderea acestuia din proces. O asemenea cercetare nu putea privi însă și considerentele de oportunitate politico-administrativă privind organizarea SIIJ, care nu erau de competența puterii judecătorești, ci a celei legislative sau executive. Judecătorul nu se poate pronunța asupra unor aspecte care îi exced competența procesuală.
În al doilea rând, în speța care a ocazionat implicarea CJUE, nu era aplicabilă nici o normă de drept al UE; nu există nici o normă de drept al UE care să prevadă cum și în ce condiții se organizează unitățile de parchet. Mai mult, de principiu, atributul organizării judecătorești este lăsat de tratatele constitutive ale UE în competența statelor membre. Ca atare, actul normativ privind înființarea SIIJ nu s-a ciocnit de nici un alt act normativ adoptat la nivelul UE privind înființarea unor structuri similare. Așadar, nu CCR nu i-a permis judecătorului cu „usereul în suflet” să aplice dreptul UE, ci dreptul UE nu exista.
Dreptul UE este format din actele cu caracter normativ adoptate de instituțiile create de tratatele constitutive, cu respectarea liniilor directoare trasate de acestea. Tratatele respective sunt instrumente de drept internațional public, supuse principiului Pacta sunt servanda. Or, potrivit voinței părților care le-au încheiat, dreptul UE nu este creat de CJUE. CJUE aplică și interpretează dreptul UE, dar nu îl creează. Nu îl creează nici măcar prin traducerea principiilor generale din tratate în norme tehnice. La analogia dreptului se recurge numai atunci când norma tehnică lipsește, iar nu pentru a o înlătura. Or, în speță, ea lipsea din dreptul UE, dar nu și din cel național.
În fine, dispoziția CJUE care ar fi trebuit aplicată de judecătorii „independenți” din România suna așa: „o reglementare națională care prevede înființarea SIIJ este contrară dreptului Uniunii în cazul în care instituirea sa nu este justificată de imperative obiective și verificabile legate de o bună administrare a justiției și nu este însoțită de garanții specifice identificate de Curte.” (Era vorba de norme care să asigure independența judecătorilor.)
Or, în care act normativ adoptat de legislativul UE se găsesc aceste condiții? Mai mult, ele sunt principii, nu norme juridice precise. În plus, sunt principii care trebuie să orienteze politica legislativă a statului, stat care își organizează justiția în cadrul stabilit de Constituția sa. Dacă opțiunile organizatorice ale statului, exprimând opțiunile sale politice de oportunitate, ar încălca TUE, s-ar crea un litigiu în executarea acestuia, implicând statele membre și instituțiile europene mandatate să vegheze la respectarea obligațiilor convenționale ale semnatarilor, pe de o parte, și statul în defect, pe de altă parte, ceea ar conduce la declanșarea unor proceduri, inclusiv judiciare, pentru remedierea situației. Soluționarea sau evitarea litigiilor dintre statele membre sau dintre ele și UE nu sunt de competența instanțelor judecătorești naționale.
Avocatul general al CJUE se preface că nu vede aceste aspecte. De ce? Pentru că obiectivul este ca prin blamarea CCR care, vezi Doamne, exclude România din UE impunându-i valori contrare dreptului UE, să nege obligativitatea respectării Constituției de către judecătorii români, transformând sperjurul acestora, pentru care, evident, ar trebui aspru pedepsiți (și nu numai disciplinar), în act de eroism european.
Va urma
