25.6 C
București
joi, septembrie 29, 2022

Cum explică Predoiu eliminarea sancționării disciplinare a judecătorilor pentru nerespectarea deciziilor Curții Constituționale

RECOMANDĂRI

Ministrul Cătălin Predoiu a publicat un drept la replică prin care explică de ce a eliminat din Legile Justiției posibilitatea sancționării disciplinare a judecătorilor pentru nerespectarea deciziilor Curţii Constituționale, în favoarea aplicării unei dispoziții obligatorii a dreptului Uniunii Europene, argumentând că „toate izvoarele de drept cu caracter obligatoriu sunt și rămân obligatorii, iar judecătorul trebuie să aibă deplina libertate și independență în interpretarea, armonizarea, înlăturarea lor (în caz de conflict) și aplicarea lor”.

Potrivit ministrului Justiției, „a reglementa în lege faptul că judecătorul este pasibil de sancțiune disciplinară dacă nu aplică o decizie (obligatorie) a CCR este echivalent cu reglementarea conform căreia un judecător este pasibil de sancțiune disciplinară în cazul în care nu aplică o prevedere legală (la fel de obligatorie) sau alt izvor de drept cu caracter obligatoriu (o decizie a Curții de Justiție a Uniunii Europene sau o decizie a Curții Europene a Drepturilor Omului, de exemplu)”.

Ministrul a răspuns astfel criticilor apărute în ultima perioadă potrivit cărora legile ar fi „retrograde” și s-ar „vinde” astfel suveranitatea națională, după cum a relatat site-ul antireformist luju.ro.

Și judecătoarea Gabriela Baltag a afirmat că nu a citit niciodată „legi mai retrograde”.

„Suveranitatea națională își găsește expresia împlinirii unuia dintre rolurile sale majore – garantarea drepturilor și libertății cetățenilor naționali, a prosperității acestora – pe un plan superior, prin intermediul dreptului unional și a construcției unionale europene. Iată de ce, în concluzie, la o examinare atentă, preocuparea celor care se tem de diminuarea suveranității prin valorizarea dreptului unional în relația corectă cu dreptul național, așa cum a fost consființită suveran prin tratatele unionale, este nu numai nejustificată, ci se plasează la un nivel inferior de ambiții, așteptări și împliniri a drepturilor și libertăților cetățenilor noștri, deși reclamă contrariul. Expresia superioară a dezvoltării principiului diriguitor și fundamental în construcția statală, principiul suveranității naționale, este dezvoltarea și manifestarea sa liberă, prin instituțiile statului manifestându-se eficient în concert european, în cadrul Uniunii Europene”, afirmă Cătălin Predoiu.

Iată mai jos argumentele invocate de ministrul Justiției:

1. Din nicio prevedere a celor trei proiecte nu reiese faptul că se ignoră caracterul obligatoriu al deciziilor CCR, nicio prevedere a legii nu stipulează caracterul facultativ al acestora. Prevederile art. 147 alin.(4) din Constituție rămân neatinse. Proiectele nu reglementează raporturile dintre Constituția României și Tratatele Europene, ci au cu totul și cu totul alt scop și conținut normativ.

2. Prevederea din legea în vigoare în sensul că judecătorul ar fi pasibil de sancțiuni disciplinare în cazul nerespectării unei decizii a CCR este redundantă și lipsită de logică în raport de obligativitatea și a altor izvoare de drept. Pentru un judecător, toate izvoarele de drept cu caracter obligatoriu sunt și rămân obligatorii, iar judecătorul trebuie să aibă deplina libertate și independență în interpretarea, armonizarea, înlăturarea lor (în caz de conflict) și aplicarea lor. Pe de altă parte, a reglementa în lege faptul că judecătorul este pasibil de sancțiune disciplinară dacă nu aplică o decizie (obligatorie) a CCR este echivalent cu reglementarea conform căreia un judecător este pasibil de sancțiune disciplinară în cazul în care nu aplică o prevedere legală (la fel de obligatorie) sau alt izvor de drept cu caracter obligatoriu (o decizie a Curții de Justiție a Uniunii Europene sau o decizie a Curții Europene a Drepturilor Omului, de exemplu). Or, tocmai aceasta este rațiunea construcției întregului capitol privind răspunderea disciplinară din proiectul de lege, care cuprinde nu mai puțin de 4 articole (art. 271-art. 274), particularizarea abaterii disciplinare prin referire doar la deciziile CCR ducând la o concluzie greșită și la o interpretare contrară scopului urmărit de legiuitor.

3. În legătură cu corecta interpretare a corelației dintre dreptul intern și dreptul european, prevederi clare ale Constituției României, Tratatelor Europene la care România, în mod suveran, a aderat sau a decis să ia parte, numeroase decizii ale CJUE lămuresc armonios, logic și limpede problema chiar și pentru un cititor nespecializat juridic.

Astfel, Constituția României asigură cadrul legal necesar respectării principiului supremației dreptului UE prin dispozițiile art. 11 alin. (1), potrivit căruia „Statul român se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună-credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte”, și ale art. 148 alin. (2), potrivit căruia „Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare”. În temeiul art. 148 alin. (4) din Constituţie, Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul şi autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării şi din prevederile alineatului (2) .

În jurisprudența Curții Europene de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) s-a cristalizat principiul supremației dreptului UE asupra dreptului Statelor Membre, principiu ce derivă din faptul că Tratatele UE au instituit o ordine juridică proprie, și a cărui consecință este faptul că Statele Membre, prin autoritățile lor, indiferent că aparțin puterii legislative, executive sau judecătorești, nu pot să ignore o normă de drept al UE pentru a da prioritate unei norme naționale, indiferent de natura (chiar constituțională) a acesteia.

Tratatul de la Lisabona a consacrat acest principiu în Declarația nr. 17 anexată Actului Final al Conferinței Interguvernamentale care a adoptat Tratatul, făcând referire la jurisprudența CJUE, inclusiv la cauza Costa c ENEL, în care principiul a fost afirmat pentru prima dată.

CJUE a făcut aplicarea principiului supremației dreptului UE inclusiv într-o serie de hotărâri pronunțate în cereri preliminare formulate de instanțe române, între care cea mai explicită este hotărârea pronunțată în data de 22 februarie 2022, în cauza C-430/21, RS.

Curtea reia şi în această hotărâre explicaţiile privind obligaţiile care incumbă statelor membre UE, deja explicate în hotărârea Costa c ENEL, mai sus-amintită: în Hotărârea din 15 iulie 1964, Costa, Curtea a constatat că instituirea prin Tratatul CEE a unei ordini juridice proprii, acceptată de statele membre pe bază de reciprocitate, are drept corolar imposibilitatea statelor menționate de a face să prevaleze, împotriva acestei ordini juridice, o măsură unilaterală ulterioară sau de a opune dreptului născut din Tratatul CEE norme de drept național, indiferent de natura acestora, altfel existând riscul ca acest drept să își piardă caracterul comunitar și ca fundamentul juridic al Comunității înseși să fie repus în discuție. În plus, Curtea a subliniat că forța executivă a dreptului comunitar nu poate varia de la un stat membru la altul în funcție de legile interne ulterioare, în caz contrar existând riscul ca realizarea scopurilor Tratatului CEE să fie pusă în pericol, și nici nu poate da naștere unei discriminări pe motiv de cetățenie sau naționalitate, interzisă de acest tratat (para. 48)

Invocând jurisprudenţa deja consacrată, Curtea precizează: Din această jurisprudență rezultă că, în temeiul principiului supremației dreptului Uniunii, invocarea de către un stat membru a unor dispoziții de drept național, fie ele și de natură constituțională, nu poate aduce atingere unității și eficacității dreptului Uniunii. Într‑adevăr, conform unei jurisprudențe consacrate, efectele asociate principiului supremației dreptului Uniunii se impun tuturor organelor unui stat membru, fără în special ca dispozițiile interne, inclusiv de ordin constituțional, să poată împiedica acest lucru (Hotărârea din 17 decembrie 1970, Internationale Handelsgesellschaft, 11/70, EU:C:1970:114, punctul 3, precum și Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion și alții, C‑357/19, C‑379/19, C‑547/19, C‑811/19 și C‑840/19, EU:C:2021:1034, punctul 251) para 51.

În acest sens, CJUE a reamintit faptul că principiul supremației dreptului UE impune instanței naționale ca, în cazul în care nu poate să interpreteze legea națională în conformitate cu dreptul UE, să asigure efectul deplin al acestuia lăsând neaplicată legea națională, fără a trebui să solicite sau să aștepte eliminarea ei pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional: trebuie amintit mai ales că principiul supremației dreptului Uniunii impune instanței naționale însărcinate cu aplicarea, în cadrul competenței proprii, a dispozițiilor dreptului Uniunii obligația, în cazul în care nu poate să procedeze la o interpretare a reglementării naționale care să fie conformă cu cerințele dreptului Uniunii, să asigure efectul deplin al cerințelor acestui drept în litigiul cu care este sesizată, lăsând neaplicată, dacă este necesar, din oficiu, orice reglementare sau practică națională, chiar și ulterioară, care este contrară unei dispoziții de drept al Uniunii care are efect direct, fără a trebui să solicite sau să aștepte eliminarea prealabilă a acestei reglementări sau practici naționale pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional (a se vedea în acest sens Hotărârea din 9 martie 1978, Simmenthal, 106/77, EU:C:1978:49, punctul 24, Hotărârea din 24 iunie 2019, Popławski, C‑573/17, EU:C:2019:530, punctele 61 și 62, precum și Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion și alții, C‑357/19, C‑379/19, C‑547/19, C‑811/19 și C‑840/19, EU:C:2021:1034, punctul 252). (para. 53).

CJUE a mai reținut că puterea de a face, chiar în momentul aplicării dreptului UE, tot ce e necesar pentru a înlătura o lege națională contrară dreptului UE face parte din atribuțiile de instanță a UE ce aparțin instanței naționale, și că exercitarea acestei atribuții constituie o garanție a independenței judecătorilor ce decurge din art. 19 alin. (1) al doilea paragraf TUE: trebuie amintit că puterea de a face, chiar în momentul aplicării dreptului Uniunii, tot ceea ce este necesar pentru a înlătura o reglementare sau o practică națională care constituie eventual un obstacol în calea eficienței depline a normelor cu efect direct ale acestui drept face parte integrantă din atribuțiile de instanță a Uniunii care îi revin instanței naționale însărcinate cu aplicarea, în cadrul competenței sale, a acestor norme, așa încât exercitarea acestei puteri constituie o garanție inerentă independenței judecătorilor care decurge din articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion și alții, C‑357/19, C‑379/19, C‑547/19, C‑811/19 și C‑840/19, EU:C:2021:1034, punctul 257) (para. 62).

Pentru acest motiv, ar fi contrar dreptului UE ca, în ipoteza unui conflict între o dispoziție de drept al UE și o lege națională, soluționarea acestui conflict să fie rezervată unei alte autorități decât instanța care trebuie să aplice dreptul UE: Astfel, ar fi incompatibilă cu cerințele inerente înseși naturii dreptului Uniunii orice reglementare sau practică națională care ar avea ca efect diminuarea eficacității dreptului respectiv prin faptul de a refuza instanței competente să îl aplice prerogativa de a face, chiar în momentul acestei aplicări, tot ceea ce este necesar pentru a înlătura o dispoziție sau o practică națională care ar constitui eventual un obstacol în calea eficacității depline a normelor Uniunii care au efect direct (a se vedea în acest sens Hotărârea din 9 martie 1978, Simmenthal, 106/77, EU:C:1978:49, punctul 22, precum și Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion și alții, C‑357/19, C‑379/19, C‑547/19, C‑811/19 și C‑840/19, EU:C:2021:1034, punctul 258). Aceasta ar fi situația dacă, în ipoteza unui conflict între o dispoziție de drept al Uniunii și o lege națională, soluționarea acestui conflict ar fi rezervată unei autorități, alta decât instanța chemată să asigure aplicarea dreptului Uniunii, învestită cu o putere de apreciere proprie (a se vedea în acest sens Hotărârea din 9 martie 1978, Simmenthal, 106/77, EU:C:1978:49, punctul 23, precum și Hotărârea din 22 iunie 2010, Melki și Abdeli, C‑188/10 și C‑189/10, EU:C:2010:363, punctul 44). (para. 63).

Acest lucru este valabil și în situația în care această autoritate este o curte constituțională care, prin hotărârea sa, refuză să dea curs unei hotărâri pronunțate de CJUE, întemeindu‑se pe necesitatea respectării identității constituționale naționale: Constatările enunțate la punctele precedente se impun cu atât mai mult într‑o situație precum cea avută în vedere de instanța de trimitere, în care o decizie a curții constituționale a statului membru în cauză refuză să dea curs unei hotărâri pronunțate cu titlu preliminar de Curte, întemeindu‑se printre altele pe identitatea constituțională a statului membru în cauză și pe considerația potrivit căreia Curtea și‑ar fi depășit competența (para. 68). Într-o astfel de situație, întrucât CJUE are, în temeiul art. 4 alin. (2) TUE, competența să verifice dacă o normă de drept al UE încalcă sau nu identitatea națională a unui Stat Membru (para. 69), curtea constituțională trebuie să sesizeze CJUE cu o cerere de decizie preliminară în temeiul art. 267 TFUE pentru aprecierea validității acestei norme – CJUE fiind singura competentă să constate nevaliditatea unui act de drept al UE: Dacă o curte constituțională a unui stat membru consideră că o dispoziție de drept derivat al Uniunii, astfel cum a fost interpretată de Curte, încalcă obligația de a respecta identitatea națională a acestui stat membru, acea curte constituțională trebuie să suspende judecarea cauzei și să sesizeze Curtea cu o cerere de decizie preliminară în temeiul articolului 267 TFUE pentru aprecierea validității acestei dispoziții în lumina articolului 4 alineatul (2) TUE, Curtea fiind singura competentă să constate nevaliditatea unui act al Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 octombrie 1987, Foto‑Frost, 314/85, EU:C:1987:452, punctul 20, precum și Hotărârea din 3 octombrie 2013, Inuit Tapiriit Kanatami și alții/Parlamentul și Consiliul, C‑583/11 P, EU:C:2013:625, punctul 96). (para. 71).

În consecință, principiul supremației dreptului UE se opune unei reglementări sau practici naționale care interzice instanțelor naționale să examineze compatibilitatea cu dreptul UE a unei legi naționale pe care curtea constituțională a declarat-o constituțională: Având în vedere cele ce precedă, trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE coroborat cu articolul 2 și cu articolul 4 alineatele (2) și (3) TUE, cu articolul 267 TFUE, precum și cu principiul supremației dreptului Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări sau unei practici naționale în virtutea căreia instanțele de drept comun ale unui stat membru nu au abilitarea să examineze compatibilitatea cu dreptul Uniunii a unei legislații naționale pe care curtea constituțională a acestui stat membru a constatat‑o ca fiind conformă cu o dispoziție constituțională națională care impune respectarea principiului supremației dreptului Uniunii. (para. 78).

4. Cele de mai sus reprezintă temeiul normativ și jurisprudențial pe baza cărora subiectul a fost inclus atât în recentul raport privind Statul de Drept, publicat la 13 iulie 2022, în care se precizează: Având în vedere jurisprudența Curții Constituționale și, în special, faptul că nerespectarea deciziilor Curții Constituționale constituie o abatere disciplinară în temeiul dreptului național, o instanță română a sesizat CJUE cu o cerere de decizie preliminară, context în care Curtea de Justiție a statuat că instanțele naționale trebuie să poată examina compatibilitatea dispozițiilor naționale cu dreptul Uniunii, indiferent dacă acestea au fost sau nu declarate constituționale printr-o decizie a Curții Constituționale naționale. Curtea a precizat totodată că dreptul Uniunii se opune oricărei reglementări sau practici naționale care ar angaja răspunderea disciplinară a unui judecător național pentru nerespectarea deciziilor Curții Constituționale contrare dreptului Uniunii. Pentru a răspunde acestor preocupări, în contextul procedurii legislative de elaborare a noilor legi în domeniul justiției, s-a propus abrogarea prevederii privind abaterea disciplinară de a nu lua în considerare o decizie a Curții Constituționale.(pag. 28-29)

Pe de altă parte, acest Raport evaluează similar și fără discriminări situaţia existentă în toate statele membre ale UE, fiind un important instrument în păstrarea standardelor privind drepturile, libertățile fundamentale ale cetățenilor, democrația, libertatea presei și independența Justiției, respectiv valorile fundamentale pe care este clădită Uniunea Europeană și ordinea juridică creată suveran de statele membre, inclusiv România, în cadrul acestei uniuni, considerată unanim pe plan global drept cea mai sofisticată construcție statal – juridică unională de state suverane care garantează în cel mai înalt grad libertatea, prosperitatea și Justiția pentru cetățenii statelor suverane membre care o compun.

5. Din această perspectivă, se impune cu ușurință concluzia că între dreptul unional, dreptul național și suveranitatea națională este o legătură directă și subtilă, pe de o parte, dreptul unional nu poate izvorî decât prin manifestarea suveranității naționale a statelor membre, ca state organizate pe principiul legalității și al regulii de drept, bazate deci pe constituționalitate și legalitate națională, garantată de o justiție independentă. Suveranitatea națională își găsește expresia împlinirii unuia dintre rolurile sale majore – garantarea drepturilor și libertății cetățenilor naționali, a prosperității acestora – pe un plan superior, prin intermediul dreptului unional și a construcției unionale europene. Iată de ce, în concluzie, la o examinare atentă, preocuparea celor care se tem de diminuarea suveranității prin valorizarea dreptului unional în relația corectă cu dreptul național, așa cum a fost consființită suveran prin tratatele unionale, este nu numai nejustificată, ci se plasează la un nivel inferior de ambiții, așteptări și împliniri a drepturilor și libertăților cetățenilor noștri, deși reclamă contrariul. Expresia superioară a dezvoltării principiului diriguitor și fundamental în construcția statală, principiul suveranității naționale, este dezvoltarea și manifestarea sa liberă, prin instituțiile statului manifestându-se eficient în concert european, în cadrul Uniunii Europene.

Aceasta este rațiunea de la baza propunerii din proiectul Legii privind statutul judecătorilor și procurorilor.

sursă: g4media.ro

ALTE ȘTIRI

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

- Solidnews by -

NOUTĂȚI