Autor: Sorin Roșca Stănescu
Institutul de Studii Politice Conservatoare „Mihai Eminescu” inițiază astăzi, începând de la ora 14.00, la Palatul Parlamentului, o conferință intitulată „Suveranitatea azi”. Nu știu cine sunt ceilalți invitați. Voi vedea la fața locului. Important e că această temă a suveranității se discută. Se dezbate. Din ce în ce mai intens. Iar consecința firească va fi, mai devreme sau mai târziu, crearea de către societate a unor mecanisme de autoapărare. O construcție politică viabilă de luptă pentru recuperarea suveranității pierdute.
De ce pierdute? Pentru că există state, îmi pare rău să spun asta, de mâna a doua, între care și România, care nu au avut capacitatea ca, în condițiile tendințelor de globalizare și a alianțelor din care fac parte, să-și protejeze atributele suveranității. Au existat secole de-a rândul, în forme foarte dure, imperialismul și, respectiv, colonialismul. Apoi, în special după cel de-al Doilea Război Mondial, colonialismul, care nu a însemnat altceva decât confiscarea suveranității statelor, pentru ca forțele imperiale să înregistreze profituri cât mai mari pe seama acestora, a fost înlocuit de neocolonialism. O formă mai modernă, mai laminată, mai cu mănuși, având însă același obiectiv. Extorcarea bogăției unor state în favoarea altora. Astăzi nu mai vorbim despre neocolonialism. L-am înlocuit cu alți termeni. Cum ar fi globalism, alianțe strategice, parteneriate și chiar și solidaritate, dar totul în condițiile în care cel mai tare își impune voința asupra celui mai slab. Pentru ca rezultatul să fie același. În final, bogățiile unui stat sunt absorbite de un alt stat. Sau de un grup de state. Ce e de făcut?
Pentru un stat de dimensiuni medii, cum e România, cu o populație relativ redusă, educată precar, dar cu bogății care atrag ca un magnet alte națiuni, nu există o altă soluție decât apărarea cu dinții, prin toate mijloacele, a suveranității. Suveranitatea în ceea ce privește bogățiile solului, subsolului și platformei continentale. Suveranitate culturală. Suveranitate în ceea ce privește educația. Suveranitate în conservarea culturii și tradițiilor familiei. Și, nu în ultimul rând, pentru că tot trăim vremuri de război, suveranitate în materie militară. Vorbim enorm de mult despre justiție, mâncăm, cum se spune, corupție pe pâine, dar nu vrem să înțelegem că o justiție dreaptă, un stat de drept, înseamnă suveranitate în această materie. Și în niciun caz subordonarea propriei justiții unei așa-zise justiții comunitare. Cum insistă sau chiar reușesc neomarxiștii.
Din toate aceste considerente, cărora li se pot adăuga multe altele, indispensabilele dezbateri pe tema suveranității trebuie finalizate prin proiecte punctuale, având ca obiective principalele vulnerabilități și care să se transforme în acțiuni concrete, pe domenii, pe care societatea să-și creeze anticorpii necesari pentru a se apăra. Și, apoi, pentru a prospera.
Ei bine, o asemenea arhitectură, încă teoretică, nu poate fi în final realizată decât de către partidele politice, și nu de toate, ci de acelea capabile să creeze majorități și să ajungă la guvernare. Indifernt cât suport primesc partidele din partea societății civile, a acelei societăți civile care încă nu este încă otrăvită, numai ele sunt în măsură, așa cum se întâmplă deja în câteva țări, să apere suveranitatea unui stat.
Acesta este adevăratul proiect de țară pe care eu unul îl aștept, punându-mi speranța în oamenii politici care înțeleg să se lupte pentru acest obiectiv. Atenție însă. Acest deziderat a fost perceput, înțeles și asumat în mod fals și de către forțele interne și externe care atentează la suveranitatea unei națiuni, cum este națiunea noastră. Așa că se fac la greu simulări. În retortele statului subteran sunt preparați germenii unor pseudo partide suveraniste, al căror rol este de a-i bulversa pe cetățeni și de a dilua practic impactul adevăraților suveraniști. Nu ne putem opune, decât acționând așa cum am sugerat mai sus. Punctual. Rând pe rând, dar luptând pe toate fronturile.
sursă: corectnews.com
