AGRESIVITATEA FRIVOLĂ A UNUI IMPERIU SENIL (II)

Autor: Adrian Severin

Discursul demonizator practicat de SUA și ventrilocii săi din secretariatul general al NATO la adresa Rusiei, în măsura în care este steril, adică nu este urmat de o acțiune concretă, rămânând să umple doar așteptarea viitoarei mișcări a Kremlinului pe tabla de șah a lumii, poate fi calificat ca alibi al lipsei de viziune politică, al oricărei politici. Dacă este o tactică de negociere, menită a-l intimida pe preopinent, aceasta devine o aventură atunci când dialogul real se amână sine die din lipsa unei concepții clare asupra țintei strategice urmărite. În trecut, Germania nazistă dezlănțuia o campanie furibundă de demonizare a celor ce urmau să îi fie victime, înainte de a le ataca militar. În timpul crizei rachetelor cubaneze, administrația Kennedy a adoptat poza intransigenței față de URSS pentru a acoperi cedarea față de exigențele acesteia constând în retragerea rachetelor americane din Turcia. (Moscova sugerează că ar putea să adopte aceeași tactică în contextul actualei confruntări cu Washingtonul, deplasând efective și/sau tehnică militară în Cuba și/sau Venezuela, adică în „sfera de influență” americană, cu diferența că acum nu ar mai fi dispusă să se prefacă învinsă pentru a salva imaginea președintelui SUA.) În care din cele două modele ne aflăm acum? Delirul verbal al administrației Biden, cauzat vizibil de blocaj intelectual și autism politic, potențate de ambiția frivolă de a nu fi cumva prima care clipește la jocul privirii ochi în ochi cu oamenii lui Putin, ar putea fi, însă, și rezultatul intoxicărilor, intrigilor și instigărilor practicate de vechii aliați europeni ai SUA, care, prefăcându-se a-i accepta veleitățile de lider, îi agravează efectele sclerozei beliciste doar spre a înteți focul conflictului și a împiedica consensul asupra unei arhitecturi de securitate europeană; arhitectură de natură a-i obliga să își pună în cui propriile lor ambiții geo-politice.

DILEME ȘI OPȚIUNI ROMÂNEȘTI

Rusia nu a fost în măsură ori nu a fost doritoare să facă o ofertă de securitate României. Ceea ce a făcut a fost, totuși, să se opună dezmembrării statului român (susținută inclusiv de Franța) și să sugereze (vag, sub forma renunțării la opoziția față de modificarea frontierelor postbelice stabilite prin Tratatul de la Paris) reunificarea României cu Basarabia (ciuntită de Hrușciov, dar care, și așa, … nu îi mai aparținea) în schimbul abandonării oricăror eventuale pretenții asupra Transnistriei și a oricăror intenții de integrare în structurile de securitate și cooperare economică europene și euro-atlantice.

Paradoxul este că dacă Occidentul nu dorea să integreze România în sfera sa de influență, în același timp nu accepta nici refacerea României Mari în afara acesteia. Iar Rusia, care putea propune orice dar nu putea garanta nimic, avea forța de a menține status quo-ul teritorial al României, dar nu și pe acela de a-l schimba în favoarea noastră, iluzia reunificării putând fi ea însăși dăruită ca o mișcare tactică de natură a rupe spațiul românesc de cel occidental. 

În mijlocul acestor controverse, fără nici o garanție venită din est, dar cu perspectiva cvasi certă de a se desprinde de Ungaria, țară care niciodată nu a acceptat consecințele Tratatului de la Trianon, și a o vedea pe aceasta susținându-și revendicările din tabăra celei mai mari puteri a momentului, căreia România i-ar fi fost în cel mai bun caz indiferentă, dacă nu chiar antipatică, Bucureștiul a optat pentru a forța alianța cu Occidentul euro-atlantic, parteneriatul strategic cu SUA și alinierea la exigențele sferei de influență americane. Așa se explică eforturile făcute pentru intrarea în NATO, precum și susținerea intervenției americane (nu și a intereselor germane) în Balcanii de vest. 

Neutralitatea nu era o opțiune realistă întrucât, văzând și poziția geografică a României („la răscruce de vânturi și bătaie de vremi”), nici o mare putere nu era gata să o recunoască și să o garanteze. Or, contrar la ceea ce în general se știe, instituirea neutralității nu este un act unilateral, ci unul multilateral. Ea se convine cu puterile interesate / garante, cărora le cedezi dreptul de a verifica dacă politica ta este cu adevărat neutră sau nu. Aceasta nu înseamnă întărirea suveranității, cum se iluzionează unii, ci limitarea ei. În plus, garanții îți garantează neutralitatea iar nu securitatea; și asta în raporturile dintre ei, iar nu în cele dintre ei și tine. Dacă securitatea ta este amenințată pur și simplu de evoluția vieții internaționale, nu ai nici o siguranță că cineva îți va sări în ajutor, întrucât te afli în afara oricăror alianțe.

Ținând seama de toate aceste constrângeri, România și-a stabilit politica de alianțe prin decizie suverană și în considerarea intereselor sale naționale, în vederea obținerii unui parteneriat iar nu a transformării sale în protectorat. Devierea, deloc inevitabilă, de la această linie a fost cauzată nu doar de egoismul inept al partenerului occidental care, practic, ne-a trădat încrederea, ci mai ales de trădarea liderilor români. 

ÎN LOCUL PĂCII, RĂZBOIUL

Oferta de pace a Rusiei din anii 1990 a fost respinsă. Dacă pentru SUA refuzul a fost consecința tentației de a rămâne singura superputere într-o ordine mondială unipolară concepută conform modelului său de viață și valorilor ei culturale, pentru statele central și est europene principalul motiv a fost teama de revenirea Rusiei la nivelul unei superputeri globale cu capacitatea de a relua dominarea lor. Acestei temeri, într-o fază ulterioară, i s-a adăugat și aceea de izolare, de a rămâne abandonate în „țară a nimănui” cuprinsă între tranșeele euro-atlantice și cele euro-asiatice. 

Așa ajungem la etapa istorică de la mijlocul deceniului 1990, când SUA a dorit să închidă definitiv jocul împingând Rusia spre Urali. Războiul din Cecenia, ca și implantarea Americii în Balcanii de vest și Caucazul de sud, urmate de încercarea de transformare a Ucrainei într-un satelit euro-atlantic (fără integrarea sa efectivă, ca stat suveran, în UE sau în NATO) au fost părți ale acestei strategii. Ele au completat acțiunea planificată de pulverizare oligarhică a societății ruse prin dirijarea privatizării activelor economiei ruse în favoarea corporațiilor occidentale, asociate cu campionii ruși ai acumulării primitive de capital, deveniți odioși îmbogățiți fără patrie ai tranziției, precum și pe aceea de cucerire a minților și sufletelor rușilor de rând cu ajutorul unei „coloane a cincea” formată din tot felul de ong-uri finanțate din străinătate. (Nu toate ong-urile au avut o asemenea misiune, dar au fost destule din acestea și ele au compromis, în cele din urmă, societatea civilă și încercarea de a pune capăt vechii tradiții ruse a lipsei de comunicare dintre sfera politică și societate.)

Așa este la război. Așa este războiul hibrid. Numai că acest război a fost o încălcare a unui armistițiu, cumulat cu un refuz al unei oferte de pace. Pe ambele, Rusia le-a înghițit întrucât era prea slabă spre a i se opune. Astăzi nu mai este.

La vremea respectivă România a susținut politica americană de „împingere și îngrădire” a Rusiei, cu obiectivul de a se asigura că aceasta nu va mai fi în situația de a pretinde includerea națiunii române în sfera sa de influență și a o domina. Totodată, diplomația română dorea să evite rămânerea României ca țară de prima linie în contact nemijlocit cu Rusia, ori ca zonă gri între spațiul integrat euro-atlantic și cel ruso-asiatic. Eu însumi am urmat această linie de strategică.

Asta nu a însemnat, însă, adeziunea politicii externe românești (atât timp cât România a mai avut politică externă) la ideea unei ordini mondiale unipolare, care presupunea reducerea Rusiei la nivelul unei entități nerelevante în sistemul echilibrului global de putere. Ceea ce s-a dovedit a fi, de altfel, un obiectiv nerealist și aventurist.

Dimpotrivă, cel puțin doctrina de politică externă românească adoptată în 1996/1997 exprima nevoia de o lume multipolară, cu centre de putere având capacitate de iradiere sau forță centripetă simetrică, și recunoașterea caracterului indivizibil al securității la nivel mondial. În aceeași concepție a păcii universale garantate prin echilibrul de putere, în planul vecinătății noastre, conștientizând amenințarea naționalismului ucrainean, aveam în vedere că acesta poate fi domolit prin efectul echilibrului între Rusia și Ucraina, precum și printr-o politică partenerială cu amândouă, bunele relații ale Bucureștiului cu Moscova fiind asigurarea unei relații calme cu Kievul. Pentru asta, integritatea teritorială, independența și suveranitatea Ucrainei erau esențiale pentru securitatea României, dar și prezența Rusiei pe eșichierul geopolitic ca putere de prim rang era indispensabilă. Împăcarea contradicției latente între o Ucraină ancorată în solul politic occidental și o Rusie influentă la nivel global, se putea realiza prin finlandizarea și federalizarea celei dintâi. Pentru a fi susținut această viziune (despre care am vorbit în forurile internaționale și pe care am explicat-o în scris), în contradicție cu interesele Europei germane, a trebuit să plătesc din greu.

Beneficiind de calmul și siguranța dobândite ca urmare a intrării în parteneriate, alianțe și structuri federative cu cele mai importante puteri europene și euro-atlantice, dar și prin menținerea legăturilor strategice mai vechi cu puterile globale emergente (în primul rând China, dar și India), România ar fi urmat să stabilească raporturi cordiale de încredere și cooperare cu Rusia, asumându-și, în cadrul entităților occidentale în care era membru, rolul de avocat al unor înțelegeri americano-ruse și euro-ruse raționale și pozitive de natură a constitui temelia unei noi ordini internaționale și a calibra procesul reconcilierii Europei integrale cu ea însăși. (Documentele de poziție privind relația strategică între UE și Rusia, UE și NATO, UE și China, UE și Ucraina, aprobate pentru a fi repede abandonate de diverse instituții ale UE, sunt numai o parte a contribuțiilor mele.)

Ceea ce urmăream, ceea ce urmărea România era aducerea alianțelor sale occidentale (efective sau virtuale) într-o poziție de forță de pe care să negocieze o pace justă, fezabilă și durabilă cu Rusia. Ceea ce a ieșit este cu totul altceva.

Ceea ce spuneam / scriam pe la finele anilor 1990, sesizând riscul unui derapaj în acțiunea externă occidentală, era că „Rusia este prea mare pentru a fi izolată, prea puternică pentru a fi dominată și prea importantă pentru a fi ignorată”. Tot atunci, ca reacție la retorica americană potrivit căreia „Rusia nu mai este inamic, nu este încă prieten și nu este nici indiferentă”, îi spuneam Madelenei Albright că trei negații nu fac o afirmație și că este indispensabil să definim de manieră pozitivă ce este Rusia pentru noi sau cel puțin ce am vrea să fie; și să facem în așa fel încât să o motivăm și încurajăm să fie partenerul pe care, desigur, ni-l dorim, în cadrul unei ordini mondiale care nu mai poate fi în nici un caz cea veche.

EȘECUL EMASCULĂRII RUSIEI   

Planul „împingerii și îngrădirii” a eșuat, pe de o parte, din cauza incapacității SUA de a îndura suferințele unor campanii de lungă durată (țara lui „time is money” este vulnerabilă în fața națiunilor pentru care doar eternitatea contează) și mai ales de a obține pacea după succesele militare. (Țara care a inventat expresia „nation building” este cea mai puțin înzestrată psihologic și psihopolitic pentru a-i asista pe alții în a-și construi statele – așa cum s-a văzut în dezastrosul abandon al Ceceniei după ce, în urma primului război cecen aceasta își obținuse independența, precum și în eșecul războiului cu talibanii.) La aceasta s-a adăugat schimbarea priorităților strategice ale SUA, vectorii intereselor sale vitale deplasându-se (dezastruos pentru România) de pe linia Tirana-Burgas-Baku, pe linia Damasc-Bagadad-Kabul. În atari condiții, devenită și membru al NATO, România ar fi trebuit să treacă imediat la construirea de punți către Rusia; în loc, a săpat tranșee.

Singurul rezultat al geopoliticii americane vizând emascularea Rusiei și încercuirea ei pe flancuri, declanșată în forță și abandonată la jumătatea unui drum spre nicăieri, a fost amorsarea unei bombe rusești cu ceas, pregătită să explodeze în momentul în care Rusia devenea, direct și prin alianțele sale, precum și în raport cu slăbiciunea rivalilor săi, suficient de puternică pentru a spune că nu mai este dispusă să prelungească armistițiul din 1989, nu mai acceptă dezechilibrul de putere la care s-a ajuns prin acțiunea unilaterală a SUA și aliaților săi europeni și că le cere acestora să aleagă între negocierea păcii și reluarea războiului.

România este interesată într-un „tratat de pace” ruso-american, inclusiv pentru că unul germano-rus îi amintește prea mult de Pactul Ribbentrop-Molotov, iar războiul nu este pentru ea, ca țară de linia întâi, o alternativă acceptabilă. (Aceasta cu atât mai mult cu cât, după ce i s-a dat pe cap „scutul de la Deveselu”, acum, într-un eventual război ruso-ucrainean, în care americanii sunt gata să lupte până la ultimul … român, i s-a rezervat, după cum anunță Departamentul apărării SUA, prin gura bine informatului New York Times, rolul furnizorului de armament și terenului de antrenament pentru niște luptători de gherilă ucraineni în care minți înfierbântate de pe malul Potomacului văd pe urmașii mujahedinilor afgani, uitând că, în istorie, Ucraina nu a fost cimitirul imperiilor, precum Afganistanul, ci micul dejun al acestora.)

BELICISMUL FĂȚARNIC AL UE ALIMENTEAZĂ AGRESIVITATEA SUA

SUA trebuie să admită realitatea și să treacă la negocieri constructive. Pentru ea războiul cu Rusia nu mai este o alternativă. Cu atât mai mult cu cât adevăratul său rival strategic este în Pacific.

Dacă aliații europeni ar încuraja-o să aleagă o asemenea cale și nu i-ar susține belicismul, este aproape de neconceput ca America să nu meargă la negocieri, în loc să meargă la război. Europa germană (și cea macroniană) îi ține, însă, isonul și îi alimentează nebunia, dându-i iluzia că i-ar fi alături într-o eventuală confruntare militară cu Rusia. O confruntare în așteptarea înfrigurată a căreia Occidentul euro-atlantic amenință cu atât mai mult cu cât este mai secătuit de putere ca urmare a propriilor crize domestice și este cu atât mai intransigent cu cât nu are nici o idee despre ce ar putea oferi în negocieri, în afara aroganței și narcisismului cu care refuză să renunțe la pretențiile sale hegemonice, astăzi acreditate doar de nostalgia trecutei puteri.

Având în vedere crizele economice în care se zbate Occidentul euro-atlantic, agravate de inadecvarea sistemelor lor politice pentru lupta cu Pandemia Covid 19 și de politizarea acesteia sub semnul revoluției globale post-umaniste declanșate tot în principal din SUA, un război economic cu Rusia (căci faimoasele sancțiuni economice despre care se vorbește sunt acte de război, iar nu acte de justiție) ar exploda în fața celor care îl încep. Aceasta cu atât mai mult cu cât, dincolo de atuurile economice (în special în ceea ce privește furnizarea energiei vitale pentru dezvoltarea UE) aflate la dispoziția Kremlinului pentru contrabalansarea, cel puțin pe termen scurt și mediu, a vulnerabilităților sistemice ale economiei ruse, atacul împotriva Rusiei va fi un adevărat casus foederis care îl va pune pe inițiatorul ostilităților în fața unor reacții potrivnice devastatoare pe toate continentele (cu excepția Australiei). Cine își poate, oare, imagina că Berlinul sau Parisul, și nu numai, în deficit cronic de debușee pentru companiile lor, vor renunța la piața rusă sau la cea chineză, și nu numai, pentru a seconda SUA în aventura fără sens a apărării granițelor ucrainene trasate de Hrușciov, pe vremea URSS și a Războiului Rece, în logica administrației sovietice, fără nici o considerație pentru geopolitica securității colective? 

De fapt, avem toate motivele să credem că Germania joacă iarăși la mai multe capete. Ostilitatea între Rusia și SUA îi lasă ei spațiu de manevră în relația cu Moscova. Este un joc vechi pe care numai amnezicii istoriei nu îl sesizează.

Dacă Rusia și SUA ar conveni asupra unei arhitecturi de securitate europene prin care ar standardiza raporturile internaționale în cadrul unei ordini mondiale având, în mod obiectiv, China ca protagonist, spațiul de manevră geopolitică al Germaniei și capacitatea ei de a tranzacționa cu alte puteri regionale și globale (România fiind un obiect clasic al unor asemenea tranzacții) ar fi dramatic redus. De aceea, pentru Berlin starea de război între fostele super-puteri ale defunctei ordini bipolare este mai mult decât profitabilă.

Desigur Germania, care este departe de a-și achita datoriile financiare față de NATO (acel 2% din PIB, plătit cu sfințenie de România), este gata să implice alianța în războiul cu care amenință America, evident, pe cheltuiala acesteia. Nu poate fi mai mare ironie a sorții și mai mare motiv de veselie la Berlin. Să îi faci pe americani să se certe pe banii lor cu rușii, împingându-i într-o partidă pe care nu o pot câștiga și din care tu îi vei ajuta pe ruși să iasă fără pierdere, pentru ca tu să culegi potul! Ce poate fi o manevră politico-diplomatică mai măiestrită?! Ea se situează pe linia celei mai bune tradiții a diplomației germane.

În plus, demonizarea Rusiei este de natură să înspăimânte statele baltice și pe cele ale Mittel Europa care astfel vor accepta mai ușor, spre a obține protecția germană, să renunțe la suveranitate în cadrul UE, contribuind și la realizarea visului Europei germane – cel de „al patrulea Reich”, cum se exprima fostul premier polonez, actual lider al Partidului Lege și Dreptate, Jaroslaw Kaczynski.

Ca partener strategic al SUA, România ar trebui să explice asta la Washington. Partenerii loiali ai Americii au obligația de a o ajuta să iasă din lumea viselor, să vadă realitatea, să evite căderea în mrejele autoiluziilor și să nu se lase sedusă de cântecele de sirenă ale falșilor săi prieteni europeni, care, prefăcându-se că îi acceptă conducerea, o expun irelevanței istorice în negocierea ordinii mondiale în curs de a se naște. În circumstanțele actuale putem spune că loialitatea liderilor politici români față de SUA merge mână în mână cu și este condiționată de loialitatea față de România. 

„Fericiți făcătorii de pace!”