Nu am studiat pictura la universitate, dar am studiat oamenii, douăzeci și șapte de ani, prin dosare, prin surse, prin documente, am vǎzut rǎul din oameni în toate formele.
La un moment dat, ce vedeam nu mai încăpea în cuvinte. Nu pentru că n-aș fi găsit cuvintele potrivite, sunt chiar talentat la scris, ci pentru că unele lucruri, când le articulezi prea clar, devin suportabile. Și nu voiam să fie suportabile. De aia zic: pictez ce nu pot scrie. Tabloul nu judecă – pune în fața ta o viziune, a autorului, și te lasă singur cu ea.
Expoziția se numește „Noi suntem Apocalipsa”, pentru a sparge ipocrizia acestui mit cǎlduț şi anume cǎ va veni ceva rǎu, pedepsitor, care ne va izbǎvi de rǎu prin rǎu şi le va potopi pe toate. Așteptăm dezastrul ca și cum ar veni din afară – o cometă, un război, un extraterestru, dar apocalipsa nu mai vine. Nici nu are cum sǎ vină, cǎci ea se întâmplă. Noi o facem, zi de zi, prin tot ce alegem să ignorăm, să tolerăm, să consumăm, să postăm, să distrugem.
Îngerii mei poartă trening și se uită plictisiți în telefon. Madona mea e un emoji mâzgǎlit ba cu un abțibild, ba cu un like. Sacrul nu a dispărut din lumea noastrǎ, dar l-am dezbrǎcat de mister, nu ne mai e teamǎ de el, l-am băgat în buzunar, l-am pus pe silent. De aia, nu cer spectatorilor să fie de acord cu mine, mulți poate se vor isteriza, vor zice cǎ sunt obraznic sau blasfemic.
Tot ce sper de la arta mea e sǎ nu vǎ simțiți în regulǎ când o priviți. Nu pictez ca să decorez pereți, ci ca să îți tulbur liniștea cǎlduțǎ în care te îmbǎiezi mental zi de zi.
