Autor: Alexandru Lăzescu
Marchează Trump apusul „societăţii deschise”?
Schimbările dramatice pe care le observăm pe scena internaţională nu sunt un efect al revenirii lui Trump, ci apariţia sa e un rezultat al unor mutaţii majore petrecute la nivelul spaţiului occidental.
„Trump poate fi una dintre acele figuri din istorie care apare din cînd în cînd pentru a marca sfîrşitul unei epoci şi pentru a o forţa să renunţe la vechile sale certitudini” (Henry Kisinger)
Pentru mulţi, cu precădere pentru elitele intelectuale şi academice şi cu atît mai mult pentru cei din zona ştiinţelor politice sau a „studiilor europene” (o „disciplină” inventată pentru a da consistenţă teoretică proiectului UE dar a cărei utilitate reală este discutabilă) ceea ce se petrece într-un ritm nebun pe scena politică americană şi globală este cu siguranţă absolut şocant. Reverberaţiile provocate de scenele din Biroul Oval cu prilejul întîlnirii Trump Zelenschi vor rămîne cu siguranţă multă vreme în memorie. Chiar dacă coliziuni similare au existat cu siguranţă şi cu prilejul altor întîlniri la vîrf inclusiv, relata NBC News, cu cîteva luni în urmă cu prilejul ultimei întîlniri a preşedintelui ucrainean cu Joe Biden, acestea nu s-au produs în public, la lumina reflectoarelor.
Îngrijorările legitime faţă de evoluţiile la care asistăm legate de conflictul din Ucraina, şubrezirea relaţiilor transatlantice pînă la cota de avarie, ascensiunea mişcărilor populiste pe întreg continentul, şi desigur criza politică majoră cu care ne confruntăm acasă, au generat în spaţiul public reacţii panicate amestecate cu violenţe de limbaj aproape de neconceput cu puţin timp în urmă. Mulţi arată cu degetul acuzator spre Trump pe care îl fac vinovat de toată această suită de schimbări cu consecinţe potenţiale majore. La o privire însă mai atentă şi în special mai detaşată realizăm că toate aceste fenomene, schimbări monumentale la care asistăm, sunt rezultatul unor evoluţii, unor procese structurale evidente de ceva vreme, chiar dacă neglijate, pe care războiul din Ucraina nu a făcut decît să le accelereze. O altă observaţie importantă fiind aceea că nu e vorba despre un fenomen tranzitoriu, care va dispărea după terminarea celui de-al doilea mandat al lui Trump, ci despre modificări de substanţă la nivel politic, geopolitic, social.
”Trump poate fi una dintre acele figuri din istorie care apare din cînd în cînd pentru a marca sfîrşitul unei epoci şi pentru a o forţa să renunţe la vechile sale certitudini”, spunea Henry Kissinger în 2018. Dacă cineva putea avea îndoieli atunci cu siguranţă referitor la cele spuse de Kissinger în 2018 e greu de crezut că ar mai putea face asta acum. Deşi existau destule semnale de cel puţin cinci ani mulţi realizează în prezent că asistăm la sfîrşitul unei ere, la turbulenţe geopolitice şi societale de mari proporţii, care anunţă un viitor plin de incertitudini.
În esenţă asistăm în paralel la o reconfigurare geopolitică pe fondul declinului influenţei Americii şi a Occidentului în ansamblu pe plan mondial şi la ceea ce istoricul american Victor Davis Hanson a numit o contrarevoluţie în interiorul spaţiului occidental. Prima evoluţie impune abandonarea unor idei şi abordări privind ordinea internaţională considerate aproape sacrosancte în ultimele trei decenii. Putem desigur continua să mergem pe aceeaşi linie cu trimitere la Carta ONU, moralitate şi legislaţia internaţională, aşa cum făcea recent ministrul de externe spaniol, sau putem încerca să înţelegem sensul schimbărilor şi consecinţele acestora acceptînd faptul că maniera în care ne-am raportat pînă de curînd la relaţiile internaţionale nu mai este valabilă. Nu este veste bună, din contra, dar nu e de nici un folos să ne amăgim singuri.
Nu poţi să nu fii de acord, cu trimitere la războiul din Ucraina, cu ideea că acceptarea raptului de teritorii creează un precedent periculos, că este necesar din punct de vedere moral să ne opunem agresiunii sub toate formele. Numai că una e să forţezi Iraqul să se retragă din Kuweitul pe care-l invadase în 1990 şi cu totul altceva să faci acelaşi lucru cînd te confrunţi cu o mare putere nucleară ca Rusia, cea mai întinsă ţară de pe glob. „Negocierile privind o soluţie paşnică la războiul din Ucraina scot la iveală un adevăr incomod: în geopolitică, etica tinde să fie o coincidenţă, nu o condiţie”, remarca George Friedman într-un articol despre moralitatea în geopolitică.
„A fost o «iluzie periculoasă»”, a spus la audierea sa din Senat şi secretarul de stat american, Marco Rubio, „să se creadă că sfîrşitul Războiului Rece a însemnat sfîrşitul istoriei şi că toate naţiunile lumii vor deveni acum membre ale comunităţii democratice conduse de Occident, că o politică externă care serveşte interesul naţional ar putea fi înlocuită acum cu una care serveşte ordinii mondiale liberale şi că întreaga omenire este acum destinată să abandoneze suveranitatea naţională şi identitatea naţională şi va deveni în schimb o mare familie de cetăţeni ai lumii”. Subliniind că noua administraţie Trump va promova o politica externă care va pleca de la recunoaşterea faptului că interesele naţionale americane nu vor fi întotdeauna aliniate cu interesele aşa-numitei „comunităţi internaţionale” sau ale corporaţiilor globale.
Din păcate în special Europa, aflată într-un declin accentuat, este afectată de această revizuire substanţială a priorităţilor politice ale Washington-ului. „Europa a abdicat de la rolul său în istorie”, scria Walter Russell Mead în Wall Street Journal, la începutul lui ianuarie cînd Donald Trump încă nu-şi începuse mandatul. „Viitoarea administraţie trebuie să colaboreze cu parteneri precum Japonia, care au claritatea strategică care lipseşte atît de multor europeni. Ţări precum Israelul, India, Emiratele Arabe Unite şi Arabia Saudită au citit semnele timpului cu mai multă acurateţe decît prietenii noştri europeni”. „Europa nu mai este centrul universului politicii externe americane şi, cu excepţia unei redresări europene aproape miraculoase, viitorii preşedinţi vor urma probabil exemplul dlui Trump în modelarea politicilor lor pentru noua lume post-occidentală”.
Repudierea globalismului postbelic, parte a unui curent care a căpătat o tot mai mare amploare în Occident de respingere a ceea ce ar putea fi defintă drept Agenda Davos, explică în bună măsură discursul lui JD Vance la Conferinţa de securitate de la Munchen, discurs care a şocat audienţa, sprijinul exprimat de Elon Musk şi alţi membri ai administraţiei Trump în favoarea AfD-ului din Germania sau partidului Reform al lui Nigel Farage din Marea Britanie, în particular şi criticile faţă anularea alegerilor din România, devenite un leitmotiv internaţional, deloc îmbucurător, atunci cînd se face trimitere la derapaje democratice.
Acest curent global s-a coagulat în timp în ultimul deceniu însă amploarea sa a crescut spectaculos în urma victoriei lui Donald Trump la ultimele alegeri prezidenţiale americane. De pildă, recent încheiata CPAC, tradiţionala conferinţă anuală conservatoare din Statele Unite, a căpătat o dimensiune globală reunind între alţii participanţi din Japonia, Australia, Brazilia, Polonia, prin preşedintele Duda, Slovacia, prin premierul Fico, Argentina, prin preşedintele Milei sau Italia (Giorgia Meloni a ţinut un discurs video în direct). În timp ce o altă manifestare de amploare, Conferinţa ARC („Alianţa pentru o Cetăţenie Responsabilă”), cu o agendă avînd în centru combaterea declinismului şi restabilirea încrederii în tradiţiile şi valorile occidentale, a cărei primă ediţie a reunit anul trecut la Londra pentru 3 zile 1500 de delegaţi, intelectuali, oameni de afaceri, politicieni, între care doi foşti premieri australieni şi un fost speaker al Camerei Reprezentanţilor din Statele Unite, a avut anul acesta 4000 de participanţi.
O primă observaţie fundamentală este aceea că toate aceste schimbări dramatice pe care le observăm pe scena internaţională nu sunt un efect al venirii lui Donald Trump din nou la Casa Albă, cum par să creadă mulţi, ci mai degrabă apariţia sa este un rezultat al unor mutaţii majore petrecute la nivelul spaţiului occidental. Este vorba de o reacţie a societăţii americane, şi prin extensie a celei occidentale, confruntată cu ameninţări majore în interior şi pe plan global, cu destule efecte secundare, e adevărat, nu toate plăcute. Nu întîmplător mulţi dintre cei care fac parte din administraţia Trump vorbesc despre un demers vital de „salvare a Americii” şi într-un sens mai larg a civilizaţiei occidentale. Sigur, în parte putem vorbi despre un ingredient al retoricii politice, dar cînd te uiţi la nivelul dramatic de degradare instituţională şi la imensa risipă bugetară există o reală justificare.
Apariţia lui Trump marchează sfîrşitul „lungului secol XX” observă N.S. Lyons într-un eseu, „American Strong Gods”, publicat pe fluxul său de Substack, The Upheavel. Făcînd trimitere la o carte din 2019 în care R.R. Reno face afirmaţia paradoxală că secolul al XX-lea s-a prelungit mult după anul 2000. Asemănător, cei 125 de ani dintre Revoluţia Franceză din 1789 şi Primul Război Mondial în 1914 au fost descrişi ulterior drept „lungul secol al XIX-lea”. O epocă exuberantă, scrie Reno, marcată de apariţia Iluminismului, caracterizată de o credinţă triumfalistă în raţiunea şi progresul uman, care s-a încheiat în tranşeele Marelui Război. „După acest cataclism, un interregn care s-a încheiat doar odată cu încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, totul s-a schimbat în ceea ce priveşte modul în care oamenii civilizaţiei occidentale percepeau lumea şi se angajau în relaţia cu ea – din punct de vedere politic, psihologic, artistic, spiritual”.
Sub impactul atrocităţilor asociate celui de-al doilea Război Mondial şi mai ales a Holocaust-ului gînditori liberali ca Karl Popper, autorul extrem de influentei cărţi apărută în 1945, „Societatea deschisă şi duşmanii săi” (volumul de căpătîi al lui George Soros) avansa ideea că regimurile fasciste responsabile pentru ceea ce s-a întîmplat au fost un produs a ceea ce el a numit o societate tribală, „închisă”, caracterizată de supunerea faţă de autoritate şi subordonarea individului faţă de colectivitate, elemente care fac ca aceste societăţi să tindă către naţionalism, autoritarism sau totalitarism. Remediul propus de Karl Popper era „societatea deschisă” în care totul era deschis întrebării critice, falsificării empirice, relativizării adevărului, prin respingerea a ceea ce R.R. Reno a numit „zeii puternici” ai identităţii naţionale, religiei şi transcendenţei. Singura regulă inviolabilă a „societăţii deschise” fiind aceea că este „interzis să interzici”.
Această ideologie a devenit dominantă mai ales după încheierea Războiului Rece, cînd am asistat şi la o ascensiune a statului managerial, descris de James Burnham, şi, observă N.S. Lyons, la demersul de „neutralizare” şi „depolitizare” a politicului – adică încercarea de a elimina toate disputele fundamentale din politică de teama conflictelor, reducînd astfel „politica” la o simplă administrare managerială. „Această extirpare a politicului din politică a fost în centrul obiectivelor structurale ale proiectului postbelic, obiectivul fiind obţinerea păcii perpetue printr-o «eră a tehnicităţii»”.
Lungul secol XX a fost caracterizat, în opinia lui N.S. Lyons, de trei proiecte postbelice interconectate: deschiderea progresivă a societăţilor prin deconstrucţia normelor şi a frontierelor, consolidarea statului managerial şi hegemonia ordinii internaţionale liberale. Rezultatul? „În loc să producă o lume utopică a păcii şi progresului, consensul societăţii deschise şi zeii săi slabi au condus la disoluţia civilizaţiei. Zeii puternici ai istoriei au fost alungaţi, tradiţiile religioase şi normele morale au fost desfiinţate, legăturile şi loialităţile comunitare au fost slăbite, distincţiile şi frontierele au fost demolate, iar disciplinele de autoguvernare au fost abandonate în favoarea managementului tehnocratic de sus în jos”.
Aceasta este starea precară în care se găseşte astăzi Occidentul confruntat cu ample reconfigurări geopolitice, marcate de ascensiunea Chinei, consolidarea BRICS-ului, extins recent prin aderarea Indoneziei, o ţară cu 280 de milioane de locuitori. Acesta este motivul pentru care, spune N.S. Lyons, „restaurarea zeilor puternici”, marcată de apariţia lui Donald Trump şi ascensiunea formaţiunilor populiste în majoritatea statelor de pe continent, a devenit inevitabilă. „Lungul secol XX şi-a urmat cursul, lumea pe care ne-a lăsat-o moştenire în Occident dovedindu-se a fi un amestec nesustenabil de atomizare, lene, abnegaţie şi tiranie impersonală meschină. Societăţile noastre fie vor accepta oferta de revitalizare, fie vor dispărea, pentru a fi înlocuite de alte culturi mai puternice, mai solidare şi mai coezive”.
sursă: idebate.substack.com
