Autor: Alexandru Lăzescu
Deși în Europa discuțiile din spațiul public se concentrează pe amenințarea de securitate reprezentată de Rusia, lucru în mare măsură firesc avînd în vedere războiul din Ucraina, pe termen mediu și lung principala provocare pentru Occident este China. Care deși dă permanent asigurări că nu dorește decît armonia planetară își urmărește metodic strategia, menționată de altfel în documentele interne ale PCC (Partidul Comunist Chinez), de a deveni hegemon mondial pînă în 2049 cînd se împlinesc 100 de ani de la instaurarea Republicii Populare Chineze.
China și Rusia nu prezintă același tip de amenințare de securitate pentru Europa, chiar dacă amîndouă au același obiectiv strategic comun: diluarea influenței globale americane ca punct de plecare pentru o lume multipolară în care fiecăreia să i se recunoască dreptul legitim de a-și delimita propria sa sferă de influență necontestată, scrie în The Diplomat Justyna Szczudlik, analist pentru China la Institutul Polonez de Afaceri Internaționale:
„Una dintre principalele diferențe strategice între Rusia și China se referă la implicarea militară a Statelor Unite în Europa. În timp ce China este interesată în menținerea implicării Americii în Europa și în continuarea prezenței trupelor americane pe continent, Rusia are interese opuse”.
Din același motiv, „China nu își poate permite ca Rusia să piardă războiul din Ucraina”, sprijinul Chinei pentru Moscova fiind o „necesitate strategică”, aceea de a sprijini Rusia ca contrapondere la puterile occidentale împiedicînd Statele Unite să-și reorienteze întreaga atenție strategică către China, sublinia deschis ministrul chinez de externe chinez, Wang Yi, în timpul unei vizite la Bruxelles. După cum Beijingul a fost extrem de deranjat de semnarea acordului de pace privitor la Gaza, sprijinit de 59 de țări. Pe de o parte pentru că și-ar fi dorit un Orient Mijlociu cît mai tensionat, răvășit de conflicte, cu Statele Unite implicate direct în gestionarea crizelor, dar și pentru că semnarea acordului a scos în evidență refacerea prestigiului și influenței americane după perioada Biden.
De partea cealaltă, din motive exact opuse, Washingtonul încearcă să se extragă pe cît se poate din conflictele externe pentru a se concentra pe refacerea economică internă, cu accent pe reindustrializare, mai ales pe direcții strategice, și pe un “boom” energetic, pe cursa tehnologică în domeniile de vîrf, Inteligența Artificială, computerele cuantice, spațiul cosmic, pe zona de securitate prin adaptarea la noua filosofie de abordare a războiului. Tocmai pentru a se putea concentra pe competiția geostrategică cu China și aliații săi, în principal Rusia.
Datorită ostilității față de Trump dar și din cauza agățării inerțiale de o viziune asupra lumii aflată în contradicție cu realitatea mulți privesc critic, adesea ironic, inițiativele de politică internațională ale Casei Albe etichetîndu-le drept incoerente. De fapt, acestea sunt extem de coerente, ceea nu înseamnă însă că vor avea întotdeauna succes. De exemplu, dacă în cazul crizei din Gaza sunt speranțe, deși nimic nu e sigur, ca lucrurile să se îndrepte treptat pe un făgaș bun, un armistițiu pe frontul din Ucraina se dovedește a fi o nucă tare.
Ca viziune de ansamblu administrația Trump urmărește cîteva linii directoare majore în materie de politică externă prioritatea zero fiind aceea de a face față competiției pe toate planurile, geopolitic, geoeconomic, securitate, tehnologie, cu China. Un prim obiectiv, subliniat deja, este demersul de a încerca fie să detensioneze conflictele existente fie să se dezangajeze pe cît posibil din gestionarea acestora. Faptul că Donald Trump face permanent trimitere la conflictele militare pe care le-a rezolvat, nu ține doar de orgoliul său și de dorința de a cîștiga Premiul Nobel pentru Pace, dar are și o bătaie mai largă, o dimensiune de soft power global. Cu un mod de acțiune care nu mai pune accentul pe maniera tradițională, cea de promovare a valorilor occidentale (în Africa demersurile pro-LGBTQ au fost privite în general cu ostilitate și de guverne și de societățile respective) ci pe o retorică care scoate în evidență dorința de a pune capăt uciderilor, ceva confortabil pentru toată lumea, indiferent de tipul regimului.
Al doile obiectiv major este gestionarea vulnerabilităților Americii. Precum cea legată de dependența enormă în materie de metale rare de China, responsabilă pentru procesarea acestora în proporție de peste 90%. Acesta este unul dintre motivele semnării acordului cu Australia dar și a unora cu alte țări, precum Thailanda, sau Congo (foarte probabil implicarea în soluționarea conflictelor în care cele două au fost implicate a fost motivată și din acest unghi).
Alte vulnerabilități majore avute în vedere sunt cele legate de zona arctică și de implicarea masivă a Chinei în America de Sud sau de securizarea traficului pe canalul Panama. Așa se explică, de pildă, interesul pentru Groenlanda, care are și depozite importante de metale rare, și colaborarea cu Finlanda pentru construcția de spărgătoare de gheață (în timp ce Rusia are peste 40 Statele Unite au doar două!). După cum ofensiva împotriva rețelelor de trafic de droguri din America de Sud are în substrat obiectivul de contracara influența Chinei, Rusiei și Iranului în Venezuela. Americanii speră ca prin sporirea presiunilor împotriva regimului Maduro, oricum ilegitim (în realitate a pierdut ultimele alegeri) acesta va fi răsturnat de la putere.
Este o bătălie mult mai complicată față de cea cu URSS din perioada primului Război Rece pe de o parte din cauza dimensiunii geoeconomice a acesteia, element care practic nu a existat pînă în 1990, economia Uniunii Sovietice fiind decuplată de cea occidentală, iar pe de alta pentru că sistemul de capitalist de stat sub controlul strict al PCC, funcționează net mai bine în raport cu cel comunist tradițional. Mai ales în timpul mandatelor lui Xi Jinping China a renunțat la abordarea prudentă anterioară considerînd că și-a consolidat suficient puterea economică, militară, tehnologică, pentru a forța, alături de Rusia dar și de alți aliați, reconfigurarea masivă a sistemului de relații internaționale de sorginte americană. În 2022 în cursul unei întîlniri la Kremlin cu Vladimir Putin, după invazia rusească din Ucraina, Xi Jinping i-a spus acestuia că lumea va asista la schimbări cum nu s-au mai văzut în ultima sută de ani.
Sigur, lucrurile se dovedesc mai complicate în practică. Războiul din Ucraina nu merge totuși neapărat bine pentru Moscova, chiar dacă și ucrainenii trec printr-o perioadă foarte dificilă, rezistă pe front dar au o mare parte din infrastructura energetică distrusă. Apoi, revenirea lui Donald Trump la Casa Albă, cu o echipă dinamică și redutabilă, a modificat dinamica geopolitică în favoarea Americii, cel puțin pe moment. Iar dacă situația internă nu e strălucită în Statele Unite, cu mari falii societale și o opoziție tot mai radicalizată spre stînga, și la Beijing a apărut semne de întrebare privind posibile inițiative de contestare a autorității lui Xi Jinping. Demiterea a nouă generali extrem de influenți chiar înainte de o plenară a PCC a stîrnit numeroase comentarii și păreri împărțite. Unii văd în asta un demers de consolidare a puterii liderului chinez, alții, din contra, o erodare a controlului acestuia.
Acesta este contextul în care Xi Jinping și Donald Trump se întîlnesc la Seul pentru a ajunge la un acord, ai cărui termeni au fost anterior negociați de cele două părți în Malaiezia. Întîlnirea la nivel înalt vine după o perioadă extrem de tensionată în care chinezii au anunțat că instituie practic un blocaj global asupra exporturilor de metale rare în timp ce America, ca răspuns a anunțat ca reacție, tarife vamale de 157% la produsele chinezești care intră pe piața Statelor Unite.
Dacă se va ajunge la un acord, ceea ce este destul de probabil, va fi însă doar unul temporar. Obiectivul strategic al Chinei rămîne cu siguranță neschimbat. Într-un articol publicat în 2018 în revista „22”, Rusia și China în era propagandei sharp power, discutam despre maniera extrem de extinsă și sofisticată în care și Rusia și China abordează competiția geopolitică împotriva Occidentului, în special împotriva Statelor Unite. Pe de o parte nu e nimic nou sub soare, război propagandistic exista și în perioada primului Război Rece. Se baza atunci pe niște linii de confruntare ideologică mult mai clar conturate: capitalism vs comunism. Multe s-au schimbat între timp și nu e vorba doar de războiul din Ucraina. Lumea a ajuns mult mai interconectată între timp, în plan economic dar și prin prisma comunicării globale facilitată de Internet, iar China a devenit o superputere economică și tehnologică formidabilă, în timp ce Occidentul a făcut mulți pași greșiți, nu doar pentru că s-a dezindustrializat permițînd Beijingului să domine copios multe domenii strategice ci și pentru că a permis coagularea unor curente influente care să-l mineze din interior.
Faptul că aproape sigur New York-ul, centrul financiar al lumii, va avea un primar cu convingeri comunist – islamiste, o combinație care ar fi părut sigur șocantă chiar doar cu 10-15 ani în urmă dar care acum nu mai miră aproape pe nimeni, și că Partidul Democrat din Statele Unite prin ideile promovate (granițe deschise, debugetarea poliției, renunțarea la merit în favoarea “diversității”, cultivarea faliilor identitare, etc) a fost practic cvasi-confiscat de o grupare radicală de stînga (un sondaj Gallup releva că două treimi dintre alegătorii Democrați preferă socialismul capitalismului) oferă Chinei și Rusiei un fertil teren de destabilizare. De pildă există indicii recente (sunt în curs investigații FBI) conform cărora Neville Roy Singham, un miliardar american stabilit la Shanghai, care ar avea legături financiare cu PCC, ar fi finanțat grupări marxiste și activiști radicali care au organizat proteste de stradă violente, precum Antifa sau PSL — Party for Socialism and Liberation. În paralel Beijingul închide ochii, în ciuda unei promisiuni făcute de Xi Jinping lui Donald Trump în primul mandat al acestuia, la exportul substanțelor de bază folosite la fabricarea fentanilului – către carteluri din Mexic și alte state, care apoi produc și distribuie acest opioid extrem de periculos pe piața americană.
„Banii Chinei oferă mai multă influență decît mușchii Americii“. „America este o superputere economică, nu însă și guvernul american. Statutul său de superputere se bazează pe dolar și pe forța corporațiilor. În cazul Chinei, statutul de superputere emană de la forța statului. Ori, asta oferă Chinei un mult mai generos spațiu de manevră pe plan global“, remarca Ian Bremmer în 2018.
Între timp China a devenit o superputere nu doar economică ci și tehnologică. Iar cine va domina tehnologiile de vîrf va domina și lumea.
sursă: idebate.substack.com
