Ana Crăciun, analiză de excepție referitoare la DUBLA CETĂȚENIE, în contextul îndatoririi fundamentale de apărare a intereselor țării.

Autor: Ana Crăciun

Rezumat: Cetățenia relevă premisa existenței unui stat, populația acestuia reprezentând factorul predominant, iar prin cetățenie este ilustrată legătura juridică pe care individul o are cu statul, fără a reliefa originea etnică a acestuia. Astfel, prin cetățenie este făcut posibil accesul la multitudinea drepturilor și libertăților fundamentale, pe de o parte, dar și la îndatoririle corelative, pe de altă parte. În sfera acestui subiect se evidențiază dubla cetățenie, ce poate aduce privilegii, dar și antagonice supușenii rezultate din îndatoriri ce se exclud reciproc. Sub aceste aspecte, fidelitatea față de țară și apărarea țării, îndatoriri de rang constituțional, pot zugrăvi conflicte de loialitate la nivel internațional pe calea multiplei cetățenii, situația complicându-se, de asemenea, în cazul cedării de teritorii, rămânând astfel la latitudinea statelor în discuție soarta populației din interiorul regiunilor respective.

Introducere

Prin intermediul cetățeniei un individ își conturează apartenența la un stat, o legătură ce nu este definitivă, dată fiind posibilitatea acestuia de a renunța la aceasta. Prin intermediul legislației internaționale, este zugrăvit conceptul de dublă cetățenie, drept un rezultat al flexibilității legilor majorității statelor în materie de cetățenie, concept ce deschide accesul la multitudinea drepturilor și libertăților, privilegii și o notă de unicitate, alăturat obligațiilor ce, uneori, pot duce la complicații de nivel internațional. În lumina acestei idei, latura negativă a dublei cetățenii este ilustrată de îndatoririle fundamentale consacrate de fiecare stat, fidelitatea față de țară și apărarea țării fiind puse sub semnul întrebării. Problema devine una și mai spinoasă în cadrul rivalității unor state, fiind cert conflictul de loialitate, dubla cetățenie putând astfel deveni sursa unor dispute interstatale.

Din această perspectivă, actualitatea în privința multiplei cetățenii stărnește controverse, chiar prin intermediul discriminării. Este important ca, la nivel statal, totalitatea persoanelor formând majoritatea să nu aibă o politică discriminatorie față de minoritatea ce aduce, până la urmă, diversitate lingvistică și culturală în acel stat. Astfel, trebuie să existe un nivel de înțelegere asupra ideii conform căreia o minoritate este o majoritate în devenire, iar majoritatea de acum este o minoritate viitoare,totuși fiind vorba de un stat de drept, cetățenii statului în cauză putând avea naționalitatea statului respectiv, sau o altă naționalitate. În orice caz, o promovare a dialogului și o acceptare făcută pe deplin, într-o manieră armonioasă, între majoritate și minoritățile naționale relevă o maturitate a statului de necontestat. Rămâne la latitudinea fiecărui stat ce perspectivă are asupra indivizilor ce le constituie cultura și identitatea, istoria de până acum, inclusiv cea recentă, demonstrând originalitate în păstrarea caracterului național al unor state.

1. Considerații generale privind cetățenia în România

Sediul materiei se regăsește în Constituția României, în articolele 5, 17 și 19 și în Legea nr. 21/1991 a cetățeniei române[1]. De asemenea, sunt aplicabile și dispozițiile relevate de Convenția europeană asupra cetățeniei, ce a fost ratificată prin Legea nr. 396/2002[2], făcând astfel parte din dreptul intern.

În încercarea definirii noțiunii de cetățenie, observăm că aceasta „desemnează legătura juridică între o persoană și un stat și nu indică originea etnică a persoanei” (art. 2 din Convenţia europeană asupra cetăţeniei, Consiliul Europei, 1997). De asemenea, prin cetățean se constituie premisa ce duce la existența statului, populația zugrăvind o parte însemnată din componența statului, fiind necesar ca această populație, ce formează un popor prin care se emană puterea, să dețină un statut corespunzător ce îl leagă în mod direct de stat, anume statutul de cetățean.

Se remarcă din această ipoteză caracterul politic al noțiunii de cetățenie, caracter ce este omis în prevederile Convenției de la Strasbourg, dar fără de care statul nu ar mai avea nici o însemnătate. Așadar, se relevă un important principiu ce stă la baza cetățeniei – cetățenia este în exclusivitate o chestiune de stat – astfel că stabilirea drepturilor și îndatoririlor cetățenilor, a modului de dobândire, păstrare și pierdere a cetățeniei române sunt un atribut exclusiv al statului[3], cetățeanul, la rându-i, participând activ la viața politică (în special prin drepturile politice).

O altă remarcă substanțială este ultima parte din dispoziția articolului Convenției,, referitoare la etnie.

Conform art. 4 alin. (2) din Constituția României „România este patria comună și indivizibilă a tuturor cetățenilor săi, fără deosebire de rasă, de naționalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenență politică, de avere sau de origine socială”. Se relevă astfel prezența nediscriminării între naționalitate și origine etnică.

Naționalitatea este un atribut al persoanei care aparține națiunii. Națiunea este reprezentată de totalitatea persoanelor care aparțin unui grup ce se delimitează de altele prin unitatea de limbă, religie, cultură, etnie etc.[4]

În ceea ce privește originea etnică, doctrina de specialitate ilustrează că o comunitate etnică se definește printr-un nume propriu colectiv, printr-un mit al istoriei comune, amintiri istorice comune, unul sau mai multe elemente distincte ale culturii comune, asocierea cu un teritoriu considerat țară-mamă și un sentiment de solidaritate pentru o parte semnificativă a societății.[5]

Astăzi, cele mai multe constituții și legi folosesc termenul de cetățenie pentru a desemna apartenența unui individ la stat, dar, inițial, cetățenia a fost desemnată prin termenul naționalitate, termen ce mai poate fi întâlnit și astăzi în unele constituții[6], exemplificând Constituția Franței (1958) art. 34.

Instituţia cetăţeniei nu‑şi pierde din importanţă, nici în epoca globalizării societăţii şi a mondializării regulilor de drept – atâta vreme cât omenirea trebuie să fie orânduită în entităţi care, deocamdată, sunt doar statele, chiar dacă este supusă unor modificări în structura şi dimensiunile ei; globalizarea nu înseamnă sfârşitul organizării societăţii în state; dacă este adaptată, se recurge la cetăţenie ca reper şi componentă în acest cadru de aşezări statale (în cazul U.E., s‑a creat o cetăţenie adiacentă la cea a statelor membre).[7]

Potrivit Legii nr. 21/1991 a cetățeniei române, modurile de dobândire a cetățeniei sunt: prin naștere, prin adopție și la cerere.

Cetățenia română are la bază principiul jus sangvinis, ce semnifică nașterea copilului din unul sau ambii părinți având cetățenia română.

În cazul în care părinții copilului sunt necunoscuți, copilul fiind găsit pe teritoriul României, acesta va deține cetățenia română, în condițiile în care ambii părinți sunt necunoscuți, întrucât se prezumă că cel puțin unul dintre părinți, căci copilul se regăsește pe teritoriul românesc, deține cetățenia română.

Dubla cetățenie și cetățenia multiplă reliefează lipsa de coordonare între legile diferitelor state, cetățenia dublă putând apărea drept consecință a diversității de criterii în materia dobândirii cetățeniei, dar și în cazul dobândirii unei cetățenii prin naturalizare, fiecare dintre cetățenii relevând manifestarea legitimă a suveranității statelor în cauză asupra persoanei respective.

În acest context, fiecare stat își adoptă politica proprie în funcție de interesele fiecăruia, dar primordial ținându-se cont de probleme statuate la nivel internațional – reducerea cazurilor de apatridie[8], naturalizarea în maniere mai flexibile – așadar unele state apelând la jus sangvinis, fiind de emigrație, interesul acestora fiind menținerea continuă a legăturii cu cetățenii săi, iar altele la jus soli, reprezentând state de imigrație, dorind ca toate persoanele ce se găsesc pe teritoriul acestora să dețină cetățenia, astfel descendenții lor fiind asimilați de către statele funcționând în acord cu acest principiu mult mai rapid.

Există state care practică sistemul de dublă cetăţenie – atât dintre cele de emigraţie (interesate să menţină cetăţenia şi în cazul în care cetăţenii lor merg într‑un alt stat şi dobândesc cetăţenia acestuia), cât şi dintre statele de imigraţie (interesate ca persoanele care se stabilesc pe teritoriul lor să fie legate şi prin cetăţenie); această categorisire nu este totuşi tranşantă, deoarece statele care admit dubla cetăţenie, ca şi cele care nu o interzic, îşi afirmă cetăţenia proprie, în raport cu ele, persoana respectivă fiind considerată cetăţeanul lor, tratând‑o ca pe orice alt cetăţean, deşi mai are şi altă cetăţenie. Se poate spune că statele europene manifestă reticenţă faţă de cazurile de dublă cetăţenie şi de aceea, fie că retrag cetăţenia celui care a mai dobândit o altă cetăţenie (Finlanda, Danemarca ş.a.), fie că pot condiţiona acordarea cetăţeniei de renunţarea la cetăţenia anterioară (Suedia, Finlanda, Bulgaria, Elveţia, Italia ş.a.).[9]

Reglementarea României este una mai armonioasă și flexibilă, considerând persoana cu dublă cetățenie drept cetățean propriu, fără discriminări, în măsura în care ea are domiciliul în România ocupând poziția oricărui cetățean, primind tratamentul corespunzător (accesul la totalitatea drepturilor, libertăților și îndatoririlor consacrate constituțional), statul român neocupându-se de ceea ce nu intră în competența lui de control, la rându-i nefiind obligat de ceea ce ar dispune un alt stat în materie de cetățenie. Sub aceste aspecte se observă că indiferent de multitudinea cetățeniilor adăugate cetățeniei române, cetățeanul român va fi tratat într-o manieră nediscriminatorie, și mai mult, dacă cetățeanul în discuție are domiciliul în România, asupra acestuia se manifestă și jurisdicția teritorială, și jurisdicția personală, încât nu mai este loc de o altă jurisdicție. Iată cum această practică legitimă este în concordanță cu ideea conform căreia neinterzicerea dublei cetățenii nu este in mod indispensabil egală cu acceptarea unei duble cetățenii.

Din perspectiva opusă a discuției, apatridul este persoana ce nu constituie nici o legătură cu nici un stat, mai exact, nu are nici o cetățenie. Deși este evidentă diferențierea dintre un apatrid și un cetățean (accesul la totalitatea drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale), apatrizii nu sunt lipsiți de protecție. Conform art. 18 alin. (1) din Constituția României, „cetățenii străini și apatrizii care locuiesc în România se bucură de protecția generală a persoanelor și a averilor, garantată de Constituție și de alte legi”.

De asemenea, conform art. 15 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, „orice om are dreptul la cetățenie” și „nimeni nu poate fi lipsit, în mod arbitrar, de cetățenia sa, nici de dreptul de a-și schimba cetățenia”, prevederi de care România este ținută să le respecte prin intermediul concordării acestora cu dreptul intern.

Așadar, precum dubla cetățenie sau multipla cetățenie poate constitui conflicte de jurisdicții, construindu-se o presiune formidabilă pe umerii persoanei în cauză, supusă de această dată mai multor state, derogând de la regula generală constituită de o singură cetățenie, apatridia se află la polul opus, capacitatea sa juridică fiind oarecum știrbită de condiția nefastă de a nu aparține niciunui stat, ducând lipsă de protecție sporită, sau chiar de spiritul patriotic.

2. Dubla cetățenie din perspectiva altor state

Libertatea dobândirii dublei cetățenii este datorată de legea internațională care, în mare măsură, permite dubla cetățenie pentru a evita sporirea cazurilor de apatridie, pe de o parte, și pentru ca statele în cauză să își păstreze legătura politico-juridică față de cetățenii săi, pe de altă parte, cetățeni ce la rândul lor doresc să beneficieze în continuare de privilegiul protecției statului respectiv, zugrăvindu-și unicitatea prin apartenența la mai multe state, păstrandu-și concomitent originea față de patria-mamă.

Sub aceste aspecte, la nivel internațional se relevă mai multe modalități prin care dubla cetățenie este acceptată, statele manifestându-și puterea suverană prin decizia independentă asupra persoanelor ce sunt considerate cetățenii lor.

Așadar, Spania, în mod obișnuit, nu permite resortisanților unei alte țări să dobândească cetățenia spaniolă dacă intenționează să își păstreze cetățenia de origine[10]. Drept urmare, pentru a dobândi această cetățenie, există, în majoritatea cazurilor, obligația de a renunța la cetățenia țării de origine. Există totuși excepții, legislația spaniolă prevăzând că cetățenii anumitor țări și evreii sefarzi care îndeplinesc criterii stricte de eligibilitate pot dobândi dublă cetățenie[11].

În acest context, în ceea ce privește dubla cetățenie și condițiile pe care Spania le cere în vederea acordării cetățeniei, vom sublinia următoarele aspecte[12]:

– Cetățenii spanioli de origine pot dobândi cetățenia unei a doua țări, dar trebuie să facă o declarație prin care să precizeze că intenționează să își păstreze cetățenia spaniolă. (În cazul cetățenilor spanioli care solicită cetățenia unei țări din America Latină, Andorra, Filipine, Guineea Ecuatorială, Portugalia sau orice altă țară cu care Spania a semnat un acord bilateral de cetățenie, se renunță la această cerință.);

– Resortisanți ai țărilor ibero-americane (cunoscute și sub numele de țări latino-americane) în care spaniola sau portugheza este limba oficială și care au legături istorice și culturale cu Spania pot aplica pentru dubla cetățenie în Spania;

– Pot aplica pentru dubla cetățenie în Spania cetățenii din Andorra, Filipine, Guineea Ecuatorială, Portugalia, Franța[13], și persoanele care pot dovedi că sunt evrei sefarzi.

În ceea ce privește evreii sefarzi, o lege adoptată în 2015[14] le-a permis evreilor sefarzi să dobândească dubla cetățenie spaniolă fără a renunța la cetățenia țării de origine. Persoanele care doreau să folosească această cale pentru a dobândi dubla cetățenie trebuiau să poată demonstra că sunt evrei sefarzi și că strămoșii lor au făcut parte din diaspora evreiască care a început în Spania în 1492.[15]

Din perspectiva Franței, dubla cetățenie nu reprezintă un obstacol în ceea ce privește dorința indivizilor de a se integra în societatea franceză. Este adevărat că, în trecut, existau multe opuneri în privința dublei cetățenii pentru francezi, în acest context relevându-se, la nivel european, Convenția de la Strasbourg din 6 mai 1963 având rolul de a limita cazurile de dublă sau multiplă cetățenie. Astfel, în cadrul acestei convenții se face distincție între dobândirea voluntară, individuală, a cetățeniei unui alt stat membru – cu titlu de exemplu, un cetățean britanic care locuiește în Franța dobândește în mod voluntar cetățenia franceză prin naturalizare – și dobândirea automată – de exemplu, prin descendența din părinți de naționalități diferite[16].

În primul caz, o persoană care dobândește în mod voluntar cetățenia unui alt stat membru își pierde cetățenia de origine (articolul 1 din Convenție). Douăsprezece state membre ale Consiliului Europei, inclusiv Franța, au ratificat în prezent Convenția. Portugalia, care a semnat-o, nu a ratificat-o niciodată. Germania a denunțat-o: convenția nu se mai aplică resortisanților săi de la 22 decembrie 2002. Suedia a denunțat-o, de asemenea, dar a ratificat-o ulterior, acceptând doar capitolul II și excluzând capitolul I. Belgia a denunțat, de asemenea, capitolul I, cu efect de la 28 aprilie 2008. Prin urmare, resortisanții acestor țări pot acum să dobândească două (sau mai multe) cetățenii ale statelor membre, dacă le dobândesc în mod voluntar[17].

Perspectivele se schimbă, ilustrându-se Convenția europeană privind cetățenia, încheiată la Strasbourg în 1997 (intrând în vigoare la 1 martie 2000). Aceasta relevă reducerea restrictivității în ceea ce privește dubla cetățenie, spre deosebire de Convenția din 1963.

Această nouă convenție garantează, cu anumite rezerve, dreptul la dublă cetățenie pentru copiii din familiile de naționalități diferite. Același lucru este garantat soților sau soțiilor care dobândesc în mod automat, prin căsătorie, o altă cetățenie, în conformitate cu legea aplicabilă: statul a cărui cetățenie au avut-o mai întâi nu poate să le-o retragă ulterior. Lista cazurilor de „cetățenie multiplă ipso jure” prevăzute de convenție nu este una excesiv de lungă. Prin urmare, fiecare stat semnatar își păstrează dreptul de a stabili dacă permite sau nu resortisanților săi să dobândească în mod voluntar o altă cetățenie fără a o pierde pe cea pe care o dețineau inițial.[18]

Rezumând, Franța tolerează dubla cetățenie. Ca regulă generală, Franța își va trata cetățenii în mod egal, fără discriminări, atunci când vine vorba de persoanele ce mai au și o altă cetățenie pe lângă cea franceză și se află pe teritoriul acesteia, fără a ține cont, în mod necesar, de cealaltă cetățenie deținută. De asemenea, persoanele cu dublă cetățenie pot fi tratate și drept străini, în cazul în care acestea trăiesc în celălalt stat a cărei cetățenie o dețin.

3. Apărarea țării

Conform Constituției României, „(1) Cetățenii au dreptul și obligația să apere România. (2) Condițiile privind îndeplinirea îndatoririlor militare se stabilesc prin lege organică. (3) Cetățenii pot fi încorporați de la vârsta de 20 de ani și până la vârsta de 35 de ani, cu excepția voluntarilor, în condițiile legii organice”. La o primă citire, se relevă sintagma drept și obligație drept una ambiguă, în contextul unui text acordat unei îndatoriri ce, ca regulă, conturează obligații și nu drepturi.

Literatura de specialitate ilustrează o explicație în ceea ce privește consacrarea și la nivel de drept a îndatoririi fundamentale de apărare a țării prin aceea că: pe de o parte, cetățeanul are o obligație care se concretizează în apărarea țării atunci când autoritățile publice îi solicită acest lucru, conform legii și, pe de altă parte, cetățeanul are un drept care se realizează prin solicitări adresate către autoritățile publice de a răspunde și de a informa despre modul în care acestea și-au îndeplinit obligațiile de apărare a țării, conform atribuțiilor constituționale și legale[19].

O observație substanțială din perspectiva interpretării Legii fundamentale este strânsa legătură dintre îndatorirea de apărare a țării și îndatorirea de fidelitate față de țară.

Un factor comun dintre cele două este reliefat de cetățenie. Precum cetățenia redă totalitatea drepturilor unui individ, împreună cu îndatoririle corelative, apărarea țării constituie o manieră prin care persoana în cauză își exprimă fidelitatea față de stat.

Îndatorirea de apărare a țării cuprinde, de asemenea, pe lângă acționarea în vederea respingerii unei agresiuni armate îndreptate împotriva țării, pregătirea cetățenilor în cazul unor eventuale agresiuni.

Din această perspectivă, una dintre modalitățile de pregătire pe care un cetățean le poate efectua este reprezentată de satisfacerea stagiului militar.

Forma inițială a Constituției României prevedea obligativitatea îndeplinirii stagiului. Forma revizuită în 2003 stipulează posibilitatea îndeplinirii unui asemenea serviciu.

Este de remarcat faptul că eliminarea obligativității satisfacerii stagiului militar operează doar pentru perioada de pace deoarece în timp de război sau de mobilizare ori asediu, stagiul militar este obligatoriu. În aceste cazuri, încorporarea se poate face atât pentru bărbați, cât și pentru femei în intervalul vârstei de 20 de ani până la 35 de ani[20].

La nivel internațional, în urma adoptării Convenției de la Strasbourg din 1997, majoritatea statelor prevăd în dreptul intern acest caracter permisiv al îndatoririi.

În Spania, conform Legii 17/1999 privind regimul personalului forţelor armate, de la data de 31 decembrie 2002, a fost suspendată obligativitatea efectuării serviciului militar. La fel şi în Franţa, de la 1 ianuarie 2003, conform dispoziţiilor Legii 97-1019 din 28 octombrie 1997 privind reforma serviciului naţional. În Olanda, obligativitatea satisfacerii serviciului militar a fost suspendată prin Legea 139/1997 privind serviciul militar (ultima chemare la încorporare pentru efectuarea serviciului militar cu o durată de 6 luni datând din februarie 1996). În Italia, Legea 331/2000 privind reforma forţelor armate prevede renunţarea graduală, până în anul 2005, la serviciul militar obligatoriu, concomitent cu înfiinţarea unei armate formate din profesionişti.[21]

Alte state membre ale Uniunii Europene (Suedia, Finlanda, Grecia) au menţinut obligativitatea efectuării stagiului militar, recunoscând, în anumite condiţii, dreptul cetăţenilor de a nu satisface stagiul militar, în schimbul prestării unui serviciu alternativ.[22]

Astfel, în contrast cu libertatea în ceea ce privește îndeplinirea stagiului, relevăm cu titlu exemplificativ Grecia.

Articolul 4, alin.6 din Constituţia Greciei prevede obligativitatea satisfacerii, de către bărbaţi, a serviciului militar. („..Orice bărbat grec apt să poarte armă este obligat să contribuie la apărarea ţării, în condiţiile prevăzute de lege…”). Conform Legii 2510/1997 (care amendează şi Legea 1763/1988 privind serviciul militar), vârsta minimă de recrutare este de 18 ani. În circumstanţe speciale (mobilizare generală sau stare de război), Guvernul poate recruta şi tineri în vârstă de 17 ani. Conform art.14(2) al legii, în circumstanţele menţionate mai sus, ministrul apărării naţionale poate decide şi recrutarea tinerilor care nu au împlinit vârsta de 17 ani. Durata serviciului militar complet este de 24 de luni, iar cea a serviciului militar redus de 12, 6 sau 3 luni (art.5).[23]

Din punct de vedere practic, de-a lungul timpului s-a ivit o problemă substanțială în contextul acestei îndatoriri, și anume dubla cetățenie.

În cazul în care o persoană deține cetățenia unor state ce se află în conflict, asupra acesteia se creează o incontestabilă presiune căci, pe umerii unuia și aceluiași individ, se contrastează cetățenia acordată în manieră suverană de către statele în discuție. La nivel internațional, complexitatea acestei probleme este zugrăvită de îndatoririle identice consacrate constituțional la nivelul fiecărui stat, îndatoriri ce, astfel, se exclud reciproc, instituindu-se conflictul de loialitate.

În privința apărării țării, situația războiului poate lua adesea întorsături imprevizibile, construindu-se un scenariu negativ, scenariul cedării de teritoriu.

În cazul cedării de teritoriu – când, după caz, populaţiei i se impune în bloc cetăţenia statului succesor ori i se acordă cetăţenia ca principiu, dar se recunoaşte un drept de opţiune pentru cei care rămân pe teritoriul cedat şi, în mod normal, statele în cauză încheie acorduri pentru soluţionarea cazurilor de dublă cetăţenie.[24]

Istoria relevă numeroase cazuri din această perspectivă. Spre exemplu, prin Tratatul de la Craiova (1940) – Anexa C, s‑a convenit schimbul de populaţie între România şi Bulgaria şi rezolvarea problemelor de cetăţenie; repatrierea, inclusiv păstrarea cetăţeniei, se putea face în principiu pe bază facultativă într‑un termen de un an, după care cei rămaşi în Cadrilater au devenit cetăţeni bulgari[25]. Este important de precizat că, în acest context, România și-a păstrat traiectoria pe ideea neacceptării exprese a dublei cetățenii, întrucât neinterzicerea la nivel formal nu ilustrează, într-o manieră incontestabilă, acceptarea dublei cetățenii. Astfel, se poate ține cont de aceste aspecte în privința naturalizării, păstrându-se dezideratul evitării dublei cetățenii.

Din cauza istoricului unor state, acestea pot lua decizii ce nu concordă cu principiile dreptului internațional, încălcând buna vecinătate sau securitatea în zonă, în cazul unor state vecine. Astfel, conflicte aparținând sferei dublei cetățenii pot fi reliefate prin extinderea jurisdicției unui stat, încălcând suveranitatea statului în speță, asupra unor persoane ce nu se află sub jurisdicția teritorială și personală a acestuia, din motive de ordin politic, conturate de o nostalgie de ordin patriotic.

 Modalitatea de extindere a jurisdicției este relevată, în acest caz, de acordarea cetățeniei prin naturalizare. Amintirea faptelor petrecute între unele state poate stârni dorința rezugrăvirii vremurilor trecute, dar de această dată într-o manieră antagonică, instigând la a schimba realitatea concretă conturată de acte internaționale întemeiate pe principii pașnice. Prin acordarea cetățeniei, persoana este învestită cu totalitatea drepturilor, dar, în egală măsură, și cu totalitatea îndatoririlor consacrate de statul respectiv.

Prin aceasta, instituindu-se un caz de dublă cetățenie, în contextul unui conflict, cetățeanul trebuie să fie fidel țărilor, respectând litera unor legi ce se exclud reciproc. Într-adevăr, fiind vorba de două state vecine ce prezintă un trecut nu tocmai armonios, influențarea spre a schimba situația apărării țării de către cetățeni ar trebui să fie una relativ complicată, întrucât persoanele ce dețin cetățenia statului ce reprezintă patria-mamă, potrivit principiului jus sangvinis ori jus soli, ar fi, din punct de vedere logic sau patriotic, mai tentate spre a apăra țara în care au crescut și s-au dezvoltat. Situația se schimbă atunci când la mijloc se regăsesc idei și motive de ordin cultural, construit pe baza unui mit al istoriei comune.

4. Dubla cetățenie sub influența dezideratelor Ungariei în raport cu România

Acordarea cetățeniei în Ungaria funcționează după principiul jus sangvinis, având o atitudine armonioasă față de dubla cetățenie. Legea ungară privitoare la cetățenie permite un criteriu specific ce poate duce la o dublă cetățenie, un criteriu mai rar întâlnit în legislația internă a statelor, și anume criteriul etnic.

Originea etnică reprezentând matricea pre-politică[26] de credințe, convingeri, și un sentiment profund de solidaritate față de o comunitate având un nume propriu comun, este transformată astfel în criteriu de naturalizare sub imperiul legislației ungare.

Dovada că această cetăţenie dublă are la bază criteriul etnic rezultă din Actul LV din 1993 privind cetăţenia ungară (cu modificările adoptate de Adunarea Naţională Ungară la 26 mai 2010) – unde se prevede că „un străin care … face dovada probabilei descendenţe sale ungare (nu a cetăţeniei) şi probează cunoaşterea limbii ungare poate fi, la cererea sa, naturalizat în condiţii preferenţiale” (Secţiunea 4, alin. 3), precum şi din considerentele prezentate în legătură cu aceasta (Motivare: „Ungaria are răspundere pentru ceea ce se întâmplă cu ungurii care trăiesc în afara frontierelor”), inclusiv cei din Bazinul Carpatic.[27]

Este important de precizat faptul că aici nu este vorba de un caz de redobândire a cetățeniei ungare, ci de o dorință de „salvare” a vremurilor trecute relevate prin persoanele având etnie ungară, ce reprezintă minoritățile altor state.

Sub aceste aspecte, ideea dublei cetățenii prezintă realmente o problemă spinoasă, întrucât este vorba de un număr substanțial de persoane deținând o anumită etnie, ce se află pe teritoriul altui stat.

Este adevărat că, prin actele de nivel internațional dubla cetățenie este o chestiune tolerată, dar în această situație este vorba de o regiune ce urmează a reprezenta, într-o manieră majoritară, cetățenia unui alt stat vecin, și anume cetățenia ungară. În acest caz, destabilizarea este evidentă. Un stat vecin săvârșește un „act de reparare” la nivel de cetățenie, cetățenie care stă la baza respectării tuturor îndatoririlor consacrate de Lega fundamentală a unui stat, observându-se astfel intențiile revizioniste, mai ales în cazul unei situații de apărare a țării[28].

S‑a menţionat faptul că dreptul de a acorda cetăţenia ungară unei persoane care are deja cetăţenia şi locuieşte pe teritoriul altui stat s‑ar baza pe Convenţia europeană asupra cetăţeniei (Strasbourg, 1997), omiţând însă prevederea din art. 3 al acesteia, în care se stabileşte că „Această legislaţie (legislaţia referitoare la cetăţenie – n.n.) trebuie să fie acceptată de către celelalte state, cu condiţia ca ea să fie în conformitate cu convenţiile internaţionale aplicabile, cu dreptul internaţional cutumiar şi cu principiile de drept general recunoscute în materie de cetăţenie”.[29]

Se afirmă, de asemenea, că instituirea dublei cetăţenii nu este contrară angajamentelor asumate de Ungaria, dar se ignoră faptul că în Tratatul de înţelegere (1996) se menţionează respectarea principiului din Carta O.N.U. (care obligă la neintervenţia în treburile interne ale altui stat – art. 2), precum şi integritatea teritorială, excluzând pretenţiile teritoriale.[30]

Aceste pretenții etnice reprezintă un preludiu în afectarea integrității teritoriale a statului în cauză, prin deschiderea unui regim amplu de drepturi, în baza conflictului pozitiv de cetățenii, persoanele având acces la aceste drepturi prin intermediul naturalizării pe pârghii culturale. Statele vizate, respectiv statele deținătoare de persoane având etnie ungară, vor avea de suferit, aflându-se sub influența unor presiuni interne și externe, fiind nevoite să-și lărgească sfera drepturilor pentru aceste persoane, riscând să cedeze sub asemenea presiuni.

Respectivele acţiuni duc la destabilizarea ordinii de drept din România, deoarece modificarea structurii administrative a ţării implică ipso facto o schimbare a sistemului de organizare în România şi deci, a prevederilor relevante din Constituţie, adică revizuirea acesteia. Acordarea cetăţeniei ungare reprezintă un caz, sofisticat, într‑adevăr, de intervenţie în treburile interne ale României, realizat printr‑un cumul de mijloace (interne şi externe)[31]. În această manieră, jurisdicția teritorială și personală a statului în discuție se neutralizează, întrucât este vorba de legislația internă a două state vecine, evident prevederile similare excluzându-se reciproc.

Este primordial de precizat faptul că, cetățenii deținând și o altă cetățenie sunt considerați și tratați drept cetățeni români în contextul nediscriminării și al domiciliului, aflându-se sub jurisdicția teritorială a României – idee ce concordă cu Convenția europeană. În contrast, în reglementarea ungară (Actul LV/1993), se stipulează pur şi simplu, că „Afară dacă în Act se prevede altfel, un cetăţean ungur care este în acelaşi timp şi cetăţean al unui alt stat va fi considerat cetăţean în sensul legii ungare” (art. 2 alin. 2). Rezultă că, din punctul de vedere al Părţii ungare, persoana care are o altă cetăţenie la care se adaugă şi cea ungară, este pur şi simplu cetăţean ungar şi că nu contează faptul că aceasta nu locuieşte în Ungaria, ci în România; acest element – locul unde trăieşte, fiind lipsit de relevanţă[32].

Este, într-adevăr, de remarcat „tenacitatea” abordării unui asemenea deziderat, întrucât se relevă o metodă nouă de a guverna într-un alt stat, în mod aparent pașnic, având în vedere că, în conformitate cu Legea sa fundamentală, România nu poate retrage cetățenia celui ce a dobândit-o prin naștere, iar obligația de fidelitate față de țară – față de Ungaria în acest caz – se aplică, de această dată, unor persoane în primul rând de etnie, și apoi de cetățenie ungară, respectiv română, cetățenii fiind fideli (conform legislației ungare, stipulând sintagma „în sensul legii ungare”) doar Ungariei, făcându-se abstracție de apartenența persoanelor în speță la un alt stat, și anume unul vecin.

Cert este că, dacă elementul domiciliului ar fi luat în considerare (ca în art. 17[33] din Convenţia europeană), statutul cetăţenilor români de etnie ungară care locuiesc în România nu ar fi afectat şi povestea cu cetăţenia ungară ar rămâne un prilej de glume; dar dacă noilor cetăţeni unguri li se va cere să slujească Ungaria cu credinţă, se poate ajunge ca aceştia să se constituie în formaţiuni armate care să atace România, în loc s‑o apere, deşi sunt şi cetăţenii acesteia din urmă[34]. În această lumină, din perspectiva Ungariei, persoanele având dubla cetățenie româno-ungară sunt fidele Ungariei, respectând legislația română sub statutul de cetățeni străini.

Astfel, sub imperiul Convenției, cetățenii români, chiar dacă ar dobândi cetățenie ungară pe criterii etnice, din perspectiva României, ar rămâne cetățeni români. Ungaria este, de asemenea, parte a acestei Convenții, fiind ținută de aceeași prevedere. Drept urmare, dezideratele zugrăvite de reglementările Ungariei în raport cu România nu pot fi atinse.

Însă, din viziunea unui eventual conflict între cele două state, pot exista probleme reale, ce pun în pericol integritatea teritoriului. Dată fiind poziția adoptată de Uniunea Europeană, căci România și Ungaria fac parte din aceasta, poziție zugrăvită pe principii pașnice, ce cu greu dorește a schimba ordinea la nivel internațional în rezolvarea unui posibil război civil mocnit pe baza respectivului conflict, tocmai de dragul evitării unei dispute pentru menținerea acestei păci, poate pune România în poziția cedării de teritoriu.

Din lipsa de control, sub aceste aspecte, România îşi va vedea teritoriul sfârtecat, după ce conducătorii ei, pe motive diferite, au contribuit prin omisiune să se ajungă într‑o asemenea situaţie. Motivarea care este evocată în prezent cu privire la caracterul unitar al statului român, după cum este cunoscut din Constituţie, în asemenea situaţii nu va mai constitui o problemă[35].

Totuși, conform Convenției, legislația internă a Ungariei trebuie să fie acceptată de către celelalte state în speță. Se relevă astfel principiul nerecurgerii la forţă sau la ameninţarea cu forţa (interzicerea în viaţa internaţională a forţei, atât directă, inclusiv prin represalii, cât şi indirectă – prin organizarea sau încurajarea organizării de forţe neregulate şi bande armate în vederea unor incursiuni pe teritoriul unui alt stat); mai mult, revenim la definiția generală a cetățeniei, „legătura juridică între o persoană și un stat și nu indică originea etnică a persoanei”, conturându-se un alt principiu bine cunoscut – principiul respectării cu bună credinţă a obligaţiilor asumate în conformitate cu dreptul internaţional, inclusiv aplicarea cu bună credinţă a Tratatului din 1997, și principiul egalităţii suverane (care implică atributul de a exercita în mod exclusiv jurisdicţia sa teritorială asupra tuturor persoanelor care se află pe teritoriul său, inclusiv dreptul de a adopta legile şi regulamentele aplicabile pe teritoriul său, precum şi jurisdicţia sa personală asupra tuturor cetăţenilor săi, indiferent dacă aceştia se află în ţară ori în străinătate, şi de etnia lor)[36].

În acest context, este evidentă încălcarea Ungariei, prin legislația sa, a convențiilor internaționale în materie, Convenţia privind eliminarea discriminării, dreptul internaţional cutumiar şi principiile de drept general recunoscute, prin care se interzice discriminarea. Convenţia europeană însăşi, prevede (în art. 5) că „reglementările unui stat referitoare la cetăţenie nu trebuie să conţină deosebiri ori să includă practica care să constituie o discriminare bazată pe … originea naţională ori etnică”. Mai mult, nu numai în ceea ce priveşte acordarea cetăţeniei nu trebuie să existe discriminare, dar nici între cetăţenii săi, „fie că sunt cetăţeni prin naştere, fie că au dobândit ulterior cetăţenia acestuia”[37].

Tocmai acest stat, ce își dorește alipirea „cetățenilor” săi cu patria lor mamă pe criterii etnice, invocând o discriminare a statelor în discuție față de minoritățile aparținând respectivei etnii (din nou, făcând abstracție de lexemul cetățenie), săvârșește acte de discriminare în direcția acelorași persoane, căci aceste persoane în speță dețin și cetățenia altui stat, fiind vorba de indivizii ce intră sub incidența conflictului pozitiv de cetățenii.

Nediscriminarea este valabilă în mod reciproc, aplicându-se și în ceea ce privește atitudinea majorității față de ceilalți, și în ceea ce privește atitudinea minorității – nediscriminarea se aplică astfel, întregii societăți.

O altă dimensiune pe care o îmbracă discriminarea în acest caz constă în deosebirea de tratament care se creează între cetăţenii români de etnie ungară şi ceilalţi cetăţeni ai României; o asemenea persoană va avea un statut privilegiat în raport cu ceilalţi cetăţeni români care nu se vor bucura de avantajele pe care le va avea; în România vor fi două categorii de cetăţeni – unii cu un regim special, pentru că au cetăţenia ungară, iar alţii vor fi cetăţeni de rangul doi. Deci politica de discriminare a Ungariei se întinde şi pe teritoriul României, chiar dacă legislaţia naţională nu permite şi normele de drept internaţional o interzic.[38]

Așadar, sub imperiul Tratatului de înțelegere – act bilateral între România și Ungaria –, din 1996, părțile contractante se angajează să nu modifice frontierele existente și să respecte drepturile persoanelor aparținând unei minorități naționale care trăiesc pe teritoriul lor[39], acţiunile la nivelul comunităţii ungare de a ieşi de sub autoritatea statului român, conjugate cu cele iredentiste afişate în mod nevinovat, dar cinic, ale Ungariei, vor aduce lucrurile în situaţia în care se va considera că, în interesul păcii şi al unităţii în U.E., N.A.T.O. ş.a., nu există altă cale decât sacrificarea României prin ciuntirea teritoriului său.[40]

Alţii, dominaţi de inerţie şi indolenţă, nepăsători, iau lucrurile mai uşor şi, plecând de la nişte lucruri nesemnificative (Ungaria nu a contestat oficial Tratatul de la Trianon – 1920 şi nici Tratatul de la Paris – 1947), trag concluzia că nu mai poate exista nici un pericol şi ne asigură că putem dormi liniştiţi, dar superficiali cum sunt nu au observat că Tratatul de la Trianon nu mai este menţionat în Tratatul din 1996.[41]

Concluzionând, printr-un act ce pare inofensiv, un stat cu viziuni revizioniste își poate duce la capăt dezideratul, consolidându-l în timp prin lipsa de reacție a celorlalți. Din perspectiva cetățeniei, scenariul conform căruia o masă substanțială de indivizi primește cetățenia ungară prin intermediul criteriului etnic, deși își păstrează vechea cetățenie, duce, în primul rând, la obligația respectării îndatoririlor fundamentale, în contextul apărării țării punând în pericol România prin posibilitatea constituirii unor formațiuni armate împotriva ei, în baza îndatoririi de fidelitate față de țară, respectiv față de Ungaria. Privind la nivel internațional, politica pașnică în raport cu o posibilele tulburări și instabilități pe care statele în discuție le pot suferi poate duce astfel la decizia nefavorabilă de sacrificare a teritoriului, în acest context teritoriul în cauză fiind deținut de România.

Scurte concluzii

Cetățenia poate reprezenta o formă armonioasă prin care un individ se poate identifica, dar în același timp, poate duce la subordonări datorate de suprapunerea legislațiilor, evidențiate de obligații ce devin veritabile presiuni. Indiferent de modul în care o persoană a devenit cetățean al unui stat, aceasta are nevoie de sentimentul apartenenței, de o sursă sigură de la care să primească protecție, și căreia să-i fie devotată.

Oamenii își conturează unicitatea prin intermediul dublei cetățenii, în contrast statele relevându-și unicitatea prin suveranitatea lor, prin exercitarea acesteia în mod echilibrat și pașnic, într-o manieră democratică și matură, una ce reflectă faptul că acel stat a învățat din greșelile trecutului, acceptându-și realitatea și concentrându-se pe propria-i dezvoltare în armonie cu celelalte state, și în armonie cu cetățenii săi.

sursa: juridice.ro