„Oamenii pot dispărea, dar Libia rămâne.”
Așa a anunțat echipa politică a lui Saif al-Islam Gaddafi asasinarea acestuia în locuința sa din Zintan.
Comunicatul nu descria o moarte oarecare: vorbea despre martiriu, trădare și un atentat împotriva patriei. Textul, difuzat la scurt timp după asasinat, nu era doar un ultim omagiu, ci și o acuzație politică, o poziționare fermă chiar și în momentul despărțirii de liderul lor. Ambuscada lașă care i-a curmat viața lui Saif al-Islam a pus capăt unui proiect ce se apropia de ideea unei Libii unite — nu ca nostalgie a trecutului, ci ca proiect real de reconstrucție.
Scena rezonează puternic în memoria colectivă libiană. În urmă cu cincisprezece ani, tatăl său, Muammar Gaddafi, era capturat și executat după intervenția militară a NATO, UE și SUA, intervenție care a distrus statul libian sub pretextul „protejării civililor” și al înlăturării presupusei tiranii a lui Gaddafi. De atunci, Libia nu a reușit să se refacă ca națiune: a rămas fracturată între guverne rivale, miliții, triburi și puteri străine care îi negociază viitorul din exterior. Reconstrucția promisă nu a venit niciodată; dimpotrivă, diviziunile s-au adâncit, alimentate de sprijinul extern acordat fiecărei facțiuni. Acestea nu mai luptă pentru a păstra ceea ce a mai rămas din Libia, ci pentru a menține ordinea în dezordinea produsă de fragmentarea țării.
Poate ca o premoniție sau ca dovadă a lucidității sale politice, Saif al-Islam anticipase încă din 2011 destinul tragic al Libiei:
„Toată Libia va fi distrusă. Ne vor trebui 40 de ani ca să ne înțelegem asupra modului de a conduce țara, pentru că astăzi toată lumea vrea să fie președinte sau emir și toți vor să guverneze.”
În acest context de divizare și război intern, Saif al-Islam reapăruse ca o figură incomodă. Nu conducea armate și nu promitea victorii militare; vorbea despre reconciliere, suveranitate și unitate națională. Pentru unii, discursul său părea o relicvă a trecutului; pentru alții, era singura șansă reală de a opri războiul. Asasinarea lui nu a eliminat doar un om, ci un proiect care nu se potrivea cu sistemul de fragmentare ce domină Libia post-2011.
Saif al-Islam: biografia politică a unei Libii imposibile
A vorbi despre Saif al-Islam Gaddafi înseamnă a vorbi despre o Libie care a încercat să se reformeze fără să se autodistrugă și despre o altă Libie care a fost distrusă fără să se mai poată reconstrui. Acest paradox are autori, atât intelectuali, cât și materiali: NATO, UE și SUA, responsabili pentru prăbușirea statului libian în 2011. În acest context, și chiar înainte de acel an, influența lui Saif devenise relevantă atât în interiorul, cât și în exteriorul țării.
Deși nu era militar și nici lider tribal, Saif se afirmase în ultima etapă a statului libian ca figura unei posibile tranziții interne. Promova modernizarea instituțională, lupta împotriva corupției și reconcilierea între triburi și regiuni marginalizate. Era, prin definiție, un personaj incomod pentru cei interesați de menținerea haosului.
Diplomat în drept și științe politice, el a ocupat o poziție aparte în ultimii ani ai guvernării tatălui său. În timp ce regimul era perceput din exterior ca monolitic, în interior se contura o tensiune între continuitate și reformă. Saif reprezenta această fisură: vorbea despre Constituție, stat modern și reintegrare internațională, fără a renunța la suveranitate sau la viziunea panafricană.
Format la London School of Economics, criticase chiar sistemul libian de democrație directă, dar ulterior devenise un apărător convins al Jamahiriei — „statul maselor”, conceptul central al Libiei între 1977 și 2011. În 2011 avertiza:
„Fără Jamahirie, Libia va cădea în haos. Este singurul bastion împotriva dezordinii.”
Această poziție îl făcea incomod pentru toți: pentru vechile structuri ale puterii, pentru actorii externi care doreau un stat de demontat, nu de reformat. După intervenția NATO, Saif a devenit un trofeu de război. Capturat de o miliție din Zintan, a fost ținut ani întregi într-un vid juridic, într-o țară fără stat.
Captivitatea i-a transformat imaginea. Nu mai era doar „fiul lui Gaddafi”, ci simbolul unei Libii umilite și fragmentate. Pentru mulți libieni, încarcerarea lui demonstra că promisiunea democrației s-a materializat în răzbunare, dezordine și destrămare.
Când a reapărut public, discursul său nu mai era despre reformarea vechiului sistem, ci despre reconciliere națională. Nu vorbea despre restaurare, ci despre unitate, suveranitate și reconstrucția statului. Într-o țară dominată de lideri înarmați, el propunea politică: alegeri, pact între triburi, sfârșitul dominației milițiilor.
Pentru multe comunități din centrul și sudul Libiei, Saif întruchipa trei memorii suprapuse:
- Libia suverană de dinainte de război
- Libia distrusă de intervenția externă
- Libia care ar putea redeveni o națiune
Capitalul său politic provenea nu doar din nostalgie, ci din legitimitatea dobândită în înfrângere și captivitate — un element cu greutate în cultura politică libiană.
Comunicatul emis după asasinat cristalizează această simbolistică: Saif este prezentat ca „adevăratul proiect de reformă națională”, un om care „nu și-a vândut niciodată suveranitatea țării”. Limbajul ridică politica la nivel moral și transformă moartea în simbol colectiv: sângele devine drapelul unității libiene.
Viziunea sa era și una panafricană, dar exprimată într-un limbaj mai instituțional decât cel al tatălui său: o Libie africană, nesubordonată agendelor externe.
Prin aceasta, figura lui depășea cadrul intern. O Libie unificată ar redeveni actor african; o Libie fragmentată rămâne teren de joc pentru alte puteri. Saif reunea trei elemente rare în Libia post-2011: legitimitate istorică, legitimitate morală și un proiect politic coerent.
Asasinarea lui nu elimină doar un om, ci o traiectorie care începea să lege trecutul, prezentul și viitorul într-o singură figură. Și readuce întrebarea fundamentală a tragediei libiene:
Dacă fiecare tentativă de unitate este redusă la tăcere, ce spațiu mai rămâne pentru ca politica să înlocuiască armele?
Echilibrul extern și economia politică a fragmentării
Moartea lui Saif al-Islam survine într-un moment de reactivare diplomatică internațională care scoate la iveală o realitate incomodă: Libia nu mai este tratată ca o națiune de reconstruit, ci ca un teritoriu împărțit, administrabil pe bucăți — o situație convenabilă pentru actorii externi care doresc menținerea status-quo-ului.
Vizita emisarului american Massad Boulos la Tripoli și Benghazi, unde s-a întâlnit atât cu Abdelhamid Dbeibah, cât și cu reprezentanți ai lui Khalifa Haftar, nu a fost un simplu gest diplomatic. A fost o intervenție directă în centrul fragmentării libiene. Agenda sa nu era reconstrucția profundă a statului, ci stabilitatea, deblocarea fondurilor și acordurile economice — teme politice într-o țară fără suveranitate reală.
Paralela cu 2011 este inevitabilă: vizita lui Hillary Clinton, urmată de uciderea lui Muammar Gaddafi; acum, vizita lui Boulos, urmată de asasinarea lui Saif. Coincidențe greu de ignorat.
Europa joacă același joc. Parisul a redevenit scenă de negocieri între elitele libiene, cu întâlniri informale între reprezentanții lui Haftar și ai lui Dbeibah. Faptul că viitorul Libiei se discută în afara Libiei este imaginea perfectă a unei suveranități confiscate.
Fiecare putere externă se conectează la un nod intern:
- Haftar — brațul militar al Estului
- Dbeibah — administrația Vestului
- milițiile — intermediari economici
- triburile — baze sociale capturate prin pacte armate
Fragmentarea devine profitabilă: permite multiple contracte, zone de influență și absența unui centru care să impună reguli.
În acest sistem, unitatea nu este un ideal abstract, ci o amenințare concretă. Un lider capabil să unească triburile și regiunile ar obliga la renegocierea tuturor acestor legături.
Asasinarea lui Saif deschide calea pentru:
- extinderea influenței Fraților Musulmani, sprijiniți de EAU
- fragmentare socială și politică și mai profundă
- organizarea unor alegeri prezidențiale fără principalul candidat cu șanse reale
Unitatea ca delict politic
Asasinarea lui Saif al-Islam nu poate fi redusă la o reglare de conturi. Este un veto politic preventiv împotriva unei posibile reconstrucții a unui centru suveran într-o țară organizată de peste un deceniu pe logica fragmentării.
Pentru Haftar, unitatea submina legitimitatea militară.
Pentru puterea de la Tripoli, punea capăt tranziției interminabile.
Pentru miliții, însemna dezarmare și pierderea puterii economice.
Pentru actorii externi, implica renegocierea acordurilor strategice.
Pentru toți, Saif era un factor perturbator.
Violența devine astfel metodă, nu haos. Un mesaj clar: orice tentativă de a reconstrui suveranitatea va fi pedepsită. În Libia post-2011, unitatea a devenit un delict nescris. Cel care propune un singur drapel amenință interesele tuturor.
Asasinarea lui Saif nu elimină trecutul și nici moștenirea numelui; elimină un viitor posibil. Nu avantajează un singur actor, ci pe toți cei care au nevoie ca Libia să rămână divizată.
La cincisprezece ani după bombardamentele care au distrus statul libian, violența nu mai are nevoie de avioane sau rezoluții internaționale. Este suficient să fie stinse câteva camere și eliminat cel care îndrăznește să vorbească despre unitate.
În Libia de astăzi, reconcilierea este periculoasă.
Iar suveranitatea — o crimă de neiertat.
sursă: legrandsoir.info
