Autor: Adrian Severin
Încercarea are loc în condițiile în care avansul armatei ruse pe front riscă să împingă Rusia dincolo de liniile pe care își propusese să le atingă în conformitate cu interesele sale geostrategice (sic!), iar UE, în criză de sistem maximă, face tot ce îi stă în putință pentru a amâna încheierea conflictului, cu riscul propriei prăbușiri.
De ce trage de timp UE? Dacă am ști, am putea imagina o soluție pentru a o “aduce la bord”, anihilându-i opoziția.
Prelungirea ineptă a unui război pierdut, amintește de precedentul refuzului Germaniei de a capitula atunci când imposibilitatea evitării înfrângerii devenise clară pentru orice minte lucidă. De ce a prelungit Hitler războiul până la a face din sinuciderea lui singura soluție? Nu cred că a fost doar nebunie.
Hitler trebuie să fi sperat că anglo-americanii vor ajunge, dacă vor avea timp suficient, la concluzia că alianța cu Germania este mai bună decât cea cu URSS. De asemenea, trebuie să fi înțeles că dacă acceptă capitularea necondiționată cerută de aliați iese nu doar din existența biologică, ci și din istorie. Pentru a putea recurge la drepturile “istorice”, care sunt fictive, și a le transforma în drepturi juridice, poate apărea preferabilă o capitulare de facto, uneia acceptate formal de cel învins. Refuzul de a accepta realitatea lasă deschisă problema și astfel pare a oferi calea recursului atunci când circumstanțele se schimbă. În fine, Hitler trebuie să fi observat că dacă merge mai departe sau dacă se oprește Germania tot la pământ va fi pusă; și numai dacă va fi ajuns la fund, nu va avea altă posibilitate decât de a se ridica, inclusiv cu sprijinul învingătorilor, speriați că vor fi siliți să îi administreze falimentul.
Mutatis mutandis la fel s-ar putea gândi azi europenii. Au fost târâți într-un razboi care va genera o nouă ordine, de la proiectarea și negocierea căreia sunt oricum eliminați. Măcar ca această ordine să se nască împotriva lor, decât fără ei. Vor avea astfel un motiv de recurs.
La asta se poate adăuga și ideea de a obliga Rusia să înghită întreaga Ucraină (de soarta căreia UE nu-i pasă) și astfel să moară de indigestie. După care Rusia ar veni la Canossa bruxelleză ca să ceară un purgativ salvator. Cine vrea Dombasul și Crimeea, să mănânce și Galiția și Transcarpatia.
Sigur, României nu îi convine să se învecineze din nou cu un imperiu (după cum nu îi convine nici să se găsească gard în gard cu o Ucraină hipernaționalistă superînarmată), dar cui îi mai pasă de ce își dorește România.
A juca de toți banii încercând să te refaci miraculos după ce ai pierdut joc după joc ca urmare a unor strategii care s-au dovedit toate contraproductive, este un pariu ultra riscant. Hegemonii vest europeni și eurocrații se pare că nu își dau seama de asta și, în disperare de cauză, sunt gata să accepte orice riscuri.
Desigur, există și alternative mai bune. Una ar fi antanta UE cu Rusia, după terminarea războiului din Ucraina.
Vladimir Putin, care nici el nu are prea multe alternative pentru ieșirea din război, deși are interesul să iasă cât mai repede, le-o sugerează când spune că Rusia și Europa / UE, dacă ar lucra împreună, ar depăși puterea economică a SUA.
Aparent, propunerea este antiamericană, dar americanii au decis deja să părăsească Europa, primind compensații din partea Rusiei în altă parte. O alianță ruso-europeană nu îi mai deranjează atât de tare; mai ales după ce au văzut ridicându-se parteneriatul strategic fără limite ruso-chinez. Asta îi va scuti, cel puțin, să mai participe la alt război intraeuropean.
Oricum, principalul rival economic al SUA este China. În consecință, SUA ar putea fi avantajată dacă în joc ar apărea și al treilea competitor. Iar dacă acest al treilea ar fi Rusia+UE, Americii i-ar fi mai ușor decât să aibă în față un tandem Rusia + China, cu o UE prăbușită.
Cât privește Rusia, numai printr-o alianță cu Europa ea poate scăpa de rolul partenerului junior fie al Chinei fie al SUA. Iar parteneriatele cu cele două, pe care le-ar menține în subsidiar, i-ar oferi o mare marjă de manevră în această nouă Eurasie extinsă de la Lisabona la Vladivostok.
China caută și ea o soluție convenită cu SUA. În prezent insistă (în fața refuzului absurd al Bruxelles-ului) pentru un parteneriat cu UE tocmai pentru a se plasa pe o poziție mai bună de negocieri cu America.
SUA rămâne rivalul strategic principal al Chinei și viceversa, dar mentalitatea chineză (și în general orientală) vede pacea, adică ordinea și stabilitatea, ca fruct al echilibrului de putere și nu al confruntării între puteri inegale. De aceea strategii chinezi caută un sistem de echilibru sino-american care ar putea sta în centrul viitorului model de securitate al unei ordini globale pluricentrice.
Oricum, chiar și cu opoziția aventuristă a UE sau cu strategiile inegalitariste și confruntaționale americane, lumea merge în această direcție. Trenul istoriei poate fi deraiat doar de un război mondial nuclear.
În care nu este imposibil să alunecăm din nebăgare de seamă. Și după care nu vom mai avea probleme întrucât nu va mai fi cine să le aibă.
