Cum relaționa Putin cu Prigojin și ce sarcini îi dădea.
Autor: Cozmin Gușă
Am citit sau măcar răsfoit cam toate cărțile scrise despre Putin în ultimii peste 20 de ani, unele sunt de tip omagial, altele de tip propagandistic anti-Putin, doar vreo 2-3 dintre ele pot fi utile celor ce vor să priceapă puterea de la Kremlin sub conducerea noului Țar. Zilele trecute am finalizat lectura unui așa-zis roman, ”Magul de la Kremlin” (Editura Humanitas, 2023), de Giuliano Da Empoli, cel mai în vogă scriitor francez al momentului, de origini italo-elvețiene, om de 50 de ani, profesor la prestigioasa Science Po de la Paris, fost consilier politic și al prim-ministrului italian Matteo Renzi. Eroul cărții sale nu este Putin, ci Vladislav Surkov, cel ce a fost mâna dreaptă a lui Putin timp de 20 de ani, supranumit ”Noul Machiavelli” sau ”Rasputin al lui Putin”. În carte el poartă numele de Vadim Baranov, dar se poate ghici lesne că, eventual printr-un intermediar de încredere, Surkov i-a împărtășit lui Da Empoli multe dintre situațiile reale din activitatea sa alături de Noul Țar al Rusiei, așa cum este supranumit Putin în roman, dar și-n exprimarea curentă din presă. De-a lungul vieții eu am cunoscut, prin prisma activității mele de politician, de consultant sau de președinte al Federației Române de Judo, mai mulți apropiați sau chiar prieteni ai lui Putin, putând astfel confrunta informațiile mele despre felul real de a fi al președintelui Rusiei cu cele prezentate în volum, și ăsta e motivul pentru care zic că această carte este cea mai utilă pentru cei ce vor să priceapă cum e Putin în realitate sau în ce fel este condusă Rusia. Am selectat câteva fragmente pe care le expun mai jos, oarecum la întâmplare, era și greu de procedat altfel deoarece cartea merită citită integral, este și foarte bine scrisă de către acest francez, pe care mărturisesc că l-am descoperit abia acum.
Vadim Baranov, personajul prin care este descris Vladislav Surkov, își descrie meseria de producător tv în Rusia sfârșitului de ani ’90, la una dintre televiziunile mogulului Boris Berezovski:
”Făceam o televiziune barbară și vulgară, așa cum cere natura acestui mediu. Americanii nu mai aveau ce să ne învețe, de fapt noi eram cei care duceau mai departe limitele trash-ului. Din când în când însă, imemorialul suflet rusesc ieșea din adâncuri. La un moment dat, ne-a venit ideea unui mare show patriotic. Cerându-i publicului nostru să ne spună care îi sunt eroii, personajele pe care se întemeiază mândria mamei Rusia, ne așteptam la marile nume: Tolstoi, Pușkin, Andrei Rubliov, sau orice altceva, un cântăreț, un actor, așa cum s-ar întâmpla la voi. Dar ce ne-au dat spectatorii, masa informă a poporului obișnuit să-și îndoaie spinarea și să-și plece privirea? Numai nume de dictatori. Eroii lor, întemeietorii patriei, coincideau cu o listă de autocrați sângeroși: Ivan cel Groaznic, Petru cel Mare, Lenin, Stalin. Am fost obligați să falsificăm rezultatele pentru a-l face să câștige pe Aleksandr Nevski, un războinic cel puțin, nu un exterminator. Însă cel care a adunat cele mai multe voturi a fost Stalin. Stalin, vă dați seama? Atunci am înțeles că Rusia nu va deveni niciodată o țară asemenea celorlalte. Nu că ar fi existat vreo îndoială.”
Putin era încă șeful FSB, iar Boris Berezovski i-l prezintă pe Surkov, care încearcă să-l convingă pe Putin să preia funcția de prim-ministru, cu o viitoare candidatură la președinție la pachet, într-o Rusie intrată în vrie sub conducerea bețivului și uzatului Boris Elțîn:
„Iată de ce considerăm că avem nevoie de o fire diferită, care să conține atât elementele continuitățil cât și pe cele ale rupturii de trecut. Devenind prim-ministru, Vladimir Vladimirovici, vă veți asuma automat rolul autorității legitime, ceva fundamental pentru ruși, care nu caută aventuri și care își doresc, mai cu seamă în acest moment, stabilitate și securitate. Pe de altă parte, figura dumneavoastră va produce imediat un efect de contrast evident față de cea a actualului președinte. Sunteți tânăr, sportiv, energic, dați senzația că vă puteți asuma în totalitate responsabilitatea comenzii. Trecutul dumneavoastră în serviciile de securitate constituie o garanție de fiabilitate. A fi un om care folosește puține cuvinte va lucra în favoarea dumneavoastră. Rușii s-au săturat de șarlatani. Vor să fie conduși cu o mână forte, care să readucă ordinea pe străzi și să restabilească autoritatea morală a statului.
De aceea, campania electorală pe care o avem în vedere nu va fi formată din adunări și promisiuni. De fapt, lucrul la care ne gândim este exact contrariul unei campanii de acest fel. Pariul va fi să nu apăreți ca un politician la fel ca toți ceilalți.
Vedeți, Vladimir Vladimirovici, eu nu cunosc foarte bine politica, dar știu ce este un spectacol. pot să vă pun o întrebare? Știți care este cea mai mare actriță a tuturor timpurilor?”
Putin, inexpresiv, clătină din cap.
„Greta Garbo. Și știți de ce? Pentru că idolul care își refuză statutul își întărește puterea. Misterul generează energie. Distanța alimentează venerația.”
La câteva zile distanță Putin îl invită la masă pe Surkov, spunându-i următoarele:
”Analiza dumneavoastră de zilele trecute m-a surprins, continuă Putin. Vă cunosc parcursul. Cred că ați putea aduce o contribuție valoroasă muncii mele, oricare ar fi aceasta, acum sau mai târziu. Dar mai întâi trebuie să clarificăm un punct. Oricât îl respect pe Berezovski, nu sunt dispus să mă las pe mâinile lui. Dacă îmi acceptați oferta, Vadim Alexeevici (prenumele lui Surkov din carte, n.r.), veți lucra exclusiv pentru mine. Administrația vă va garanta un salariu, mai mic, mă tem, decât cel pe care îl primiți acum, și veți face în așa fel încât să vă asigurați că vă e suficient. Nu voi tolera nici un bonus, nici un beneficiu venind de la Boris sau de la oricine altcineva. Dacă vă interesează banii, continuați să lucrați în privat. Cel care se află în slujba statului trebuie să pună interesul public mai presus de toate celelalte, inclusiv de-al său. Dacă vă asumați acest angajament, cred că nu e nevoie să vă spun că dispun de mijloacele necesare pentru a mă asigura că îl veți respecta.”
Acceptând propunerea lui Putin de a-i deveni consilier, câștigând alegerile prezidențiale, Surkov asistă la întâlnirea Putin-Clinton de la New York, cu ocazia Adunării Generale a ONU. Cu acest prilej Clinton le readuce în memorie un episod jenant cu Elțîn, iar după terminarea întâlnirii Surkov descrie în felul următor:
”Această scenă i-a revenit în memorie Țarului în clipa când Clinton i-a cerut vești despre bătrânul Boris. Așa că l-a făcut imediat să înțeleagă că lucrurile vor sta altfel cu el. Gata cu palmele pe spate și cu hohotele de râs. Clinton era, evident, dezamăgit. Credea că de-acum înainte toți președinții ruși nu vor fi decât niște bravi portari de hotel, paznici ai celor mai mari resurse de gaze ale planetei în beneficiul unor multinaționale americane. Pentru o dată, el și consilierii lui au plecat ceva mai puțin zâmbitori decât veniseră. Dar la ce se așteptau?
„Dacă niște canibali ar lua puterea la Moscova, și-a vărsat Țarul focul în timpul zborului de întoarcere, Statele Unite i-ar recunoaște imediat ca guvern legitim, cu condiția să nu le afecteze interesele și să se poarte cu ei ca niște stăpâni. Problema este că sunt convinși că au câștigat Războiul Rece, înțelegi? Când de fapt Uniunea Sovietică nu l-a pierdut. Războiul Rece s-a încheiat pentru că poporul rus a pus capăt unui regim care îl asuprea. N-am fost învinși, ne-am eliberat de o dictatură. Nu este același lucru. Și occidentalii au contribuit la democratizarea Europei de Est, dar n-ar trebui să uite că cea mai mare contribuție a fost a rușilor. Noi am făcut să cadă Zidul Berlinului, nu l-au dărâmat ei. Noi am dizolvat Pactul de la Varșovia și am întins spre ei mâinile în semn de pace, nu de predare. N-ar strica să-și amintească asta din când în când.”
Scenă relevantă din momentul în care Surkov pregătea strategia pentru o nouă campanie electorală prezidențială:
”Țarul citea un document și a rămas tăcut minute. Apoi, fără să-și ridice ochii de pe hârtia pe care o avea în față, m-a întrebat:
„Cum este indicele meu de popularitate, Vadia?
— În jur de șaizeci la sută, domnule președinte.
— Bine. Și știi cine este mai sus decât mine?
— Nimeni, domnule președinte. Cel mai apropiat concurent este la aproximativ douăsprezece procente.
— Nu este adevărat, Vadia. Uită-te în sus, există un lider rus care este mai popular decât mine.”
Nu înțelegeam unde voia să ajungă.
„Stalin. Tătuca este azi mai popular decât mine. Dacă am fi față în față la niște alegeri, m-ar face bucăți!”
Chipul Țarului căpătase consistența minerală pe care învățasem s-o recunosc. M-am abținut să fac vreun comentariu.
„Voi, intelectualii, sunteți convinși că lucrurile stau astfel pentru că oamenii au uitat. După voi, ei nu-și amintesc epurările și masacrele. Și tocmai de aceea continuați să publicați articol după articol și carte după carte despre 1937, gulaguri, victimele stalinismului, etc. Credeți că Stalin e popular în ciuda masacrelor. Ei bine, vă înșelați, este popular datorită masacrelor, pentru că el, măcar, știa cum să se poarte cu horii și trădătorii.”
În carte e relatată întâlnirea dintre Surkov și Kasparov, campionul mondial la șah și un opozant dur al lui Putin, cu care consilierul lui Putin dezvoltă o polemică:
”Am izbucnit în râs: „Asta arată cel puțin că rușii nu și-au pierdut cu totul simțul umorului! Kasparov, serios, știți ce înseamnă democrația suverană?
- Nu sunt politolog (răspunde Kasparov, n.r.), dar ca jucător de șah aș spune că este mai mult sau mai puțin opusul unei partide. La șah, regulile rămân neschimbate, dar câștigătorul se schimbă tot timpul. În democrația voastră suverană, regulile se schimbă, dar câștigătorul este întotdeauna același.
Trebuie să recunosc că marele campion avea replica promptă. Mondenii din jurul nostru se agitau ca niște groupies la un concert.
„Poate. Știu că politica nu este domeniul dumneavoastră, dar spuneți-mi, Kasparov, nu a stat oare CDU la putere douăzeci de ani în Germania după Al Doilea Război Mondial? Și Partidul Liberal-Democrat, timp de patruzeci de ani în Japonia? Voi, liberalii, credeți că, în Rusia, cultura politică este produsul arhaic al ignoranței. Considerați obiceiurile noastre, tradițiile noastre un obstacol în calea progresului. Vreți să îi imitați pe occidentali, dar esențialul vă scapă.”
Kasparov mă privea acum cu un aer sincer ostil.
„ Dacă vrei să guști ceva dulce, trebuie să mănânci bomboanele, nu ambalajul. Ca să cucerești libertatea, trebuie să-i asimilezi substanța, nu forma. Repetați Sloganurile pe care le-ați învățat la Washington și Berlin, și între timp ne umpleți străzile cu ambalaje de bomboane. Sunteți la fel ca Bourbonii, nu uitați și nu învățați nimic: ați avut șansa voastră și ați făcut Rusia pulbere. De când ați pierdut puterea, visați să o recuceriți ca să vă desăvârșiți opera. În ceea ce ne privește, am dat un ocol complet chestiunii, am învățat lecția Occidentului și am adaptat-o la realitatea rusă. Democrația suverană corespunde fundamentelor culturii politice rusești. Acesta este motivul pentru care oamenii sunt de partea noastră. Numai voi, profesorii, n-ați înțeles încă.
— Dar eu nu sunt profesor!
— Firește că nu. Ești campion de șah.”
Kasparov a sesizat ironia și nu a apreciat-o. Ca fiu al Caucazului, și-a strâns buzele într-o expresie care se voia disuasivă.
„Nu există joc mai violent decât șahul, știi.”
I-am zâmbit blând.
„Nu știi despre ce vorbești, profesore: politica este infinit mai violentă.
— Dar nu e un joc.
— Pentru amatori, nu este un joc. În schimb, crede-mă, pentru profesioniști, este singurul joc care chiar merită să fie jucat. ”
Kasparov m-a privit de parcă aș fi fost nebun. Mi s-a părut, de asemenea, și că își înăbușea un fior.”
Celebra scenă în care Angela Merkel este primită de către Putin alături de labradorul său, treabă criticată îndelung de către presa mondială:
”Lovitura cu labradorul nu-mi aparține. Dar trebuie să recunoaștem că este o idee genială, chiar dacă un pic cam brutală, ca majoritatea inițiativelor Țarului. Cancelara se pregătise pentru o întâlnire normală. Impecabilă, în taior negru și ghetuțe cumpărate, ca de obicei, de Ia supermarket, fără nici o hârtie asupra ei. Pentru că studia totul înainte: fișele minuțioase realizate de echipa sa, notele cu antetul ministerelor și memourile pe hârtie simplă, distilate de serviciile de securitate ale Republicii Federale. Nopți și zile întregi petrecute devorând date, desenând scenarii geopolitice cu aceeași acuratețe ca atunci când Își făcea experimentele de laborator în timpul carierei universitare. Rezultatul e că întotdeauna cancelara sosea proaspătă și sigură pe ea însăși, rea ca oricine știe că și-o poate permite, cu puterea geometrică a acelor Linder și a acelor Konzerne în spate. În acea zi însă, nimic nu ar fi putut să o pregătească pentru ceea ce o aștepta în momentul în care și-a făcut intrarea în sala unde urma să aibă loc întâlnirea Koni, uriașul labrador negru al Țarului.
Pentru a înțelege corect situația trebuie știut că implacabila cancelară avea fobie de câini. De-a lungul anilor, îmblânzise mai multe fiare feroce în arena politicii mondiale decât toți dresorii de circ la un Ioc, dar un câine, orice câine, chiar și cel mai neînsemnat, reușea să trezească în ea spaima primordială pe care o trăise la vârsta de opt ani, când doar o minune îl împiedicase pe rottweilerul vecinului să nu o rupă în bucăți sub ochii îngroziți ai tatălui ei.
Imaginați-vă atunci scena de la Kremlin din acea zi. De altfel, nici nu trebuie să v-o imaginați, pentru că pozele sunt online. Cancelara zâmbind crispat, în timp ce Koni, cu blana strălucitoare, îi dă târcoale. Cancelara împietrită pe scaun, în vreme ce Koni vine spre ea, jucăușă, căutând mângâieri. Cancelara în pragul unei crize de nervi când Koni îi strecoară botul în poală pentru a adulmeca parfumul noii ei prietene. Țarul, alături, zâmbește relaxat, cu picioarele depărtate: „Sunteți sigură că nu vă deranjează câinele, doamnă Merkel? Aș putea să-l dau afară, dar e atât de drăguț, știți. Cu greu mă despart de el.”
Labradorul. Acesta este momentul în care Țarul a decis să-și scoată mănușile și să înceapă să joace jocul așa cum învățase pe terenurile din Leningrad, unde nu aveai timp să atingi mingea, că cineva ți trăsese deja un genunchi în boașe. Acolo trebuia mereu să demonstrezi că ești puțin mai nebun decât ceilalți, dacă voiai ca bătăușii să nu te încalece. Politica la nivel foarte înalt este aproape la fel. Saloane aurite, pichete de onoare, cortegii oficiale străbătând străzile închise circulației, dar apoi, în fond, aceeași logică ca în curtea școlii, unde brutele își impun legea și unde singurul mod de a te face respectat este lovitura de genunchi.
În primii ani, când a apărut pe scena internațională, Țarul rămăsese un pic retras, cu atitudinea clasică a rusului care nu are niciodată actele în regulă și trebuie să se supună examinării minuțioase a unor judecători mult mai civilizați. Eternul complex al barbarului de la margine, care trebuie să ispășească cinci secole de masacre, culminând cu apocalipsa socialismului real.”
Surkov face cunoștință cu Evgheni Prigojin, așa-zisul bucătar al lui Putin:
”În una dintre aceste ocazii l-am cunoscut Evgheni Prigojin. Ne întâlniserăm patru sau cinci în saIonul privat al unui restaurant plin de oglinzi și de candelabre. Putin îmi prezentase drept proprietarul localului un tip destul de neînsemnat, chel, care zâmbea modest, și într-adevăr, pe toată durata mesei, își jucase rolul, descriind diferitele feluri de mâncare, servind vinuri franțuzești celebre și stând în orice moment la dispoziția Țarului, gata să satisfacă orice pretenție gastronomică. Împopoțonat cu o cravată argintie ca pentru o nuntă, ni se adresa nouă cu amabilitate, apoi, mai sec, personalului care ne servea. Abia la sfârșitul mesei i-a propus Putin să stea cu noi. Masa era cufundată într-o conversație din ce în ce mai alcoolizată despre meritele comparate ale mai multor agenții europene de escort. Țarul, care evident că nu recursese la serviciile lor, nu participa la discuție, însă o urmărea cu o expresie amuzată la care toți cei prezenți erau atenți, gata să schimbe imediat subiectul în cazul în care ea s-ar fi schimbat. Prigojin se integrase cu naturalețe, aplombul de majordom lăsând loc atitudinii de scepticism binedispus care li se potrivea membrilor cercului magic al prietenilor vechi. La început, a înregistrat un oarecare succes cu câteva anecdote spumoase despre aventurile sale nocturne în Baleare. După care a deturnat conversația către cea mai recentă peripeție antreprenorială a sa: achiziționarea unui gigantic domeniu agricol de pe malul Mării Negre, pe care intenționa să-l transforme într-o plantație de rucola. „Nu aveți idee cât de greu e să găsești rucola decentă în Rusia” repeta el, pe jumătate serios, pe jumătate amuzat, tovarășilor care îl tachinau. Dar, la un moment dat, Țarul l-a întrerupt și s-a întors către mine.
”După cum vezi, Evgheni nu este lipsit de inițiativă. Este și un pasionat de afaceri internaționale, și cred că ne-ar putea da o mână de ajutor în unele dintre problemele pe care le discutăm zilele astea, nu, Genia?”
La aceste cuvinte, ochii restauratorului s-au luminat, în vreme ce Putin continua: „Ar fi util dacă ați sta de vorbă unul cu altul, Vadia.”
Trebuie să înțelegeți un lucru: Țarul nu spune niciodată nimic precis, dar nici nu spune ceva la întâmplare. Dacă se obosește să facă o sugestie, ca, de exemplu, consilierul său politic să se întâlnească cu un restaurator din Sankt Petersburg, ca să discute despre politica externă a Rusiei, oricât de absurd ar putea părea, ideea trebuie luată în serios și dusă la îndeplinire.”
Este descris finalul relației de colaborare cu Putin, după 20 de ani în care Surkov a stat mereu în dreapta Țarului:
”Eu am plecat primul, asta e tot. Nu m-am lăsat păcălit de familiaritate. Încrederea unui principe nu este un privilegiu, ci o condamnare: cel care își dezvăIuie secretul cuiva devine sclavul acestuia, iar principii nu suportă sclavia. A vrea să spargi oglinda care îți trimite înapoi propria imagine este o practică obișnuită. În plus, principele poate să răsplătească favorurile mărunte, dar, când acestea devin prea mari și el nu mai știe cum să se achite de ele, apare în el tentația de a rezolva problema eliminând cauza.
Țarul nu a fost niciodată capabil de afecțiune, cel mult de obișnuință. Și, de la un moment dat încolo, și-a pierdut obiceiul de a se întâlni cu mine. La Novo-Ogariovo (reședința lui Putin de lângă Moscova, n.r.), a tăiat pădurea preț de trei kilometri în jurul dacei sale. Se trezește târziu dimineața, după care ia un mic-dejun compus din ouă proaspete trimise de patriarhul Kiril de la ferma sa. Apoi face exerciții în sala de sport privind știrile. Dacă este ceva urgent, acolo citește notele confidențiale și își transmite dispozițiile. Apoi înoată un kilometru în piscină. La marginea bazinului, primii vizitatori ai zilei, miniștri, consilieri, șefi ai marilor companii, convocați noaptea trecută sau în aceeași dimineață, așteaptă răbdători ca Țarul să iasă din apă pentru a-i înmâna un halat de baie și a-l întreține foarte scurt cu o chestiune sau alta.
Abia la începutul după-amiezii cortegiul prezidențial pornește spre Kremlin. Străzile au fost închise circulației cu o jumătate de oră înainte. La fiecare intersecție, o mașină de poliție se asigură că singurătatea Țarului nu e tulburată. De la Novo-Ogariovo până la Kremlin, Putin traversează aproape în întregime capitala, înghețată la trecerea lui, ajunge la birou, și abia acolo începe adevărata zi de lucru, care se termină uneori la primele licăriri ale zorilor. Întreaga existență a Țarului este defazată față de aceea a oamenilor normali, impunându-le o distorsiune celor obligați să lucreze cu el. Un singur om nu doarme noaptea, și i-a dresat pe toți cei care contează la Moscova să-i împărtășească veghea până la trei sau patru dimineața. Cunoscând obiceiurile nocturne ale șefului, o sută de miniștri, de înalți funcționari și de generali stau treji în așteptarea unui apel. Și fiecare ține pe lângă el o mică falangă de asistenți și de secretare. Astfel, luminile ministerelor rămân aprinse, și Moscova puterii și-a pierdut din nou somnul, ca pe vremea lui Stalin.
(…)
Uneori, lucrurile se termină prost, pentru că cei puternici suportă cel mai puțin autonomia. Dar când mi-am dat demisia Țarul era cu mintea în altă parte. Cred că a primit cu ușurare retragerea mea: nu mai avea nevoie de mine. Inventarea unei noi ordini presupune o anumită doză de imaginație, dar devoțiunea oarbă a slujitorilor este de-ajuns pentru a impune respectarea acesteia.
Nimeni nu mi-a luat locul. Labradorul este singurul consilier în care Putin are deplină încredere. Îl pune să alerge prin parc, merge cu el la birou. În rest, Țarul este complet singur. Din când în când, apare câte o gardă de corp, se prezintă câte un servitor sau câte un curtean, chemați dintr-un motiv oarecare. Asta e tot. Nu are lângă el nici soție, nici copii. Cât despre prieteni, știe că, în stadiul la care a ajuns, însăși ideea de a avea așa ceva este de neimaginat. Țarul trăiește într-o lume în care chiar și cei mai buni prieteni se transformă în curteni sau în dușmani implacabili, de cele mai multe ori și una și alta.
În Occident, conducătorii voștri sunt ca niște adolescenți, nu pot să stea singuri, caută mereu pe cineva care să-i privească, ai impresia că, dacă ar fi nevoiți să petreacă o zi într-o cameră fără companie, s-ar dizolva în aer ca o suflare de vânt călduț. Țarul nostru, dimpotrivă, trăiește în singurătate și se hrănește cu ea. În meditație își acumulează el forța care îi surprinde pe atât de mulți dintre observatorii voștri. Cu trecerea timpului, a devenit aproape un element al naturii, precum cerul sau vântul. Voi ați uitat ce înseamnă să trăiești ca un adult, împlântat în realitate. Credeți că un conducător este un fel de animator, vreți niște lideri care să vi se asemene, care să fie la nivelul vostru. Distanța menține autoritatea. La fel ca Dumnezeu, Țarul poate face obiectul entuziasmului, dar fără să se entuziasmeze el însuși, natura lui este în mod obligatoriu indiferentă. Fața lui a căpătat deja paloarea marmoreană a nemuririi.
La acest nivel, am trecut cu mult de aspirația la frumoasele funeralii despre care vă vorbeam. Idealul Țarului ar fi mai degrabă un cimitir în care să se detașeze singur, vertical, unicul supraviețuitor al tuturor dușmanilor și chiar al prietenilor, părinților și copiilor săi. Poate chiar al lui Koni. Al tuturor ființelor vii. „Caligula dorește ca țestele tuturor oamenilor să se afle pe un singur gât, pentru a putea anihila întreaga lume dintr-o singură lovitură.” Putere pură. Iată ce a devenit Țarul. Sau poate așa a fost de la început. Singurul tron care îi va aduce pacea e moartea.”
Vă urez lectură plăcută a unei cărți din care veți pricepe multe despre textura puterii de la Kremlin!
