Cine îi dă Alinei Mungiu-Pippidi dreptul să ne declare alcoolici fiscali? O lecție de autoritarism, mascat în reformism.
Sub flamura unui reformism de salon, Alina Mungiu-Pippidi emite periodic sentințe grele asupra poporului român. Cea mai recentă: că România are nevoie nu de „pansamente fiscale”, ci de o „dezalcoolizare” completă – iar asta, în traducere liberă, înseamnă interzicerea plăților în numerar, supraveghere totală a tranzacțiilor și eliminarea tuturor „privilegiilor”. Cine stabilește ce e privilegiu și ce e drept legitim al cetățeanului? Evident, dânsa.
Un discurs care miroase a Big Brother, nu a reformă
Să interzici plățile în numerar – adică să interzici un mod de viață și o libertate economică elementară – înseamnă să împingi statul în direcția unui control total. Sub pretextul „evaziunii”, se cere ca orice băbuță să plătească roșiile prin POS, iar orice muncitor care repară un acoperiș să dea bon fiscal. Nu mai e mult până când Mungiu-Pippidi ne va propune și brățări electronice pentru a combate „risipa bugetară”.
Nu cetățeanul are o problemă cu alcoolul fiscal, ci statul e dependent de minciună și protecție politică
Cine sunt adevărații „alcoolici” ai sistemului fiscal? Nu micii comercianți, nu cei care supraviețuiesc de pe o zi pe alta, ci exact statul, care refuză să se dezbare de adicția față de:
• excepții fiscale făcute clientelei politice, nu „cetățenilor privilegiați”;
• angajări politice masive, cu posturi inventate pentru loiali de partid;
• contracte publice umflate, unde banii se scurg prin interpuși.
De ce nu spune nimic doamna Pippidi despre cele 60 de miliarde date în ultimele 18 luni pe achiziții directe fără licitație? De ce nu cere „dezalcoolizarea” Guvernului, Parlamentului, Curții de Conturi sau chiar a ONG-urilor conectate la bugetul de stat?
Judecăți cu miros de dispreț social și ideologie tehnocratică
Poziția Alinei Mungiu-Pippidi nu este una tehnică. E una ideologică, radical elitistă. Este discursul unei pături intelectuale care se consideră deasupra poporului, care are impresia că poate prescrie cure de dezintoxicare unei națiuni întregi, fără să fi câștigat vreodată un mandat politic sau să fi fost trasă la răspundere pentru ideile promovate.
Aceasta este esența autoritarismului soft: nu cenzura brutală, ci ideea că doar „inițiații” pot vorbi despre binele public. Iar cetățeanul obișnuit, care plătește taxe dar nu e perfect „alb” și „digitalizat”, devine suspect, devine „viciat”, devine vinovat.
Riscul major: justificarea abuzului prin elitism reformist
Să dăm credit unor astfel de idei înseamnă să deschidem ușa unei dictaturi fiscale. Astăzi, interzici numerarul. Mâine, condiționezi accesul la școală sau spital de scorul de conformare fiscală. Poimâine, justifici urmărirea oricărui cetățean care „nu contribuie destul”.
Această logică a controlului total pornește de la discursuri aparent „tehnice”, dar adesea alimentează măsuri abuzive.
Cine îi dă dreptul Alinei Mungiu-Pippidi să impună poporului un diagnostic moral?
Nu e aleasă de nimeni. Nu are responsabilitate democratică. Dar folosește statutul său academic pentru a impune o viziune dogmatică și reducționistă, în care contribuabilul este suspect, iar statul este zeu.
Întrebarea corectă nu e dacă România are nevoie de reformă fiscală. Are – și una profundă. Întrebarea este: avem nevoie de „reformatori” care consideră că libertatea cetățeanului e o problemă, nu o valoare?
Aurel Badea
In Istorie au mai fost astfel de “iluminati”. Faceau si ei un ban cinstit. Dupa cum se stie, in urma lor a ramas doar praful. Ah, si pulberea.
Problema nu e la duduia. Problema e la cei care o baga in seama. Cat despre problema fiscala, sa nu fim copii, aceasta nu este doar o problema a Romaniei, tot occidentul e bagat pana la urechi. Deci, problema nu poate fi rezolvata in Romania pana cand nu e rezolvata in tot occidentul. Dar fiti optimist, nu va fi rezolvata. Pentru ca nu mai exista iesire. Pont: de ce oare toata lumea se inarmeaza si vorbeste doar despre razboi? Da, exact, pentru ca nu mai exista cale de iesire pasnica din cacaolu.