În timp ce fermierii români se confruntă cu o presiune economică fără precedent – costuri în creștere, importuri masive, concurență neloială și lipsă de predictibilitate – Comisia Europeană vine cu un mesaj „special” după semnarea acordului UE–Mercosur: nu vă faceți griji, 15 produse românești sunt protejate.
Este un mesaj care, analizat la rece, nu rezolvă nimic din problemele reale ale agriculturii românești, dar bifează impecabil o strategie clasică de comunicare: mult optimism, puține cifre relevante și zero responsabilitate politică directă.
Protecția pe hârtie vs. concurența din teren
Comisia anunță triumfător protejarea a 15 produse românești cu indicație geografică: salamuri, brânzeturi, vinuri, băuturi tradiționale. Nimic de contestat formal. Doar că această „protecție” nu are nicio legătură cu marea masă a producătorilor români, cei care lucrează cereale, carne, lapte, legume, fructe.
Un fermier din Bărăgan, din Oltenia sau din Moldova nu este salvat de faptul că „Magiunul de Topoloveni” nu va putea fi copiat în Brazilia. El este lovit direct de:
•importuri masive de carne și produse agricole din spațiul Mercosur;
•diferențe structurale de cost (mediu, forță de muncă, subvenții);
•lipsa unor mecanisme rapide de compensare.
Acordul UE–Mercosur nu este un acord de nișă, ci unul de volum. Iar la volum, România este vulnerabilă.
Taxe eliminate pentru cine?
Ni se spune că exporturile europene vor beneficia de eliminarea taxelor vamale, unele ajungând până la 55%. Sună bine în comunicat. În realitate:
•România nu este un mare exportator agroalimentar către America de Sud;
•infrastructura logistică, lanțurile de distribuție și capitalizarea fermelor românești sunt insuficiente pentru a valorifica aceste „oportunități”;
•beneficiarii reali vor fi marile grupuri agroindustriale din Vestul UE.
Pentru producătorul român, „piața Mercosur” este un concept abstract. Pentru importatorii europeni, este o sursă de materie primă mai ieftină.
Standardele UE – mitul repetat
Un alt element recurent în discursul Comisiei: toate produsele importate vor respecta standardele UE. Afirmație corectă formal, dar incompletă practic.
Respectarea standardelor la intrarea în UE nu înseamnă egalitate de condiții de producție. În statele Mercosur:
•costurile de mediu sunt incomparabil mai mici;
•utilizarea pesticidelor și antibioticelor este permisă la niveluri interzise în UE;
•controalele sunt selective și, de multe ori, reactive.
Concurența devine astfel una structural inechitabilă, iar fermierul român este prins între reglementări stricte și prețuri de dumping.
Mecanismele de „salvgardare” – teorie frumoasă, practică lentă
Comisia invocă mecanisme de protecție: cote, clauze de salvgardare, intervenții în caz de perturbări ale pieței. Doar că experiența recentă a fermierilor europeni arată altceva:
•reacții întârziate;
•proceduri birocratice greoaie;
•despăgubiri care vin prea târziu sau deloc.
Pentru un producător mic sau mediu, piața nu așteaptă activarea unei clauze europene. Falimentul vine mai repede.
Ministrul Agriculturii – absent din dezbatere
Poate cea mai gravă problemă nu este comunicatul Comisiei, ci tăcerea României. Ministrul Agriculturii este practic invizibil în această dezbatere majoră.
Nu există:
•o poziție publică fermă;
•o analiză de impact națională transparentă;
•un plan de protecție sau compensare pentru fermierii români.
România pare să fi acceptat acordul fără să negocieze serios interesele propriei agriculturi, mulțumindu-se să preia mesajele de la Bruxelles.
O poveste spusă frumos, dar incomplet
Mesajul Comisiei Europene către fermierii români nu este mincinos, dar este selectiv. Se vorbește despre:
•produse de nișă;
•oportunități teoretice;
•protecții juridice.
Nu se vorbește despre:
•presiunea reală asupra prețurilor interne;
•falimentele din agricultură;
•lipsa de competitivitate structurală;
•responsabilitatea politică națională.
În lipsa unei reacții ferme a Ministerului Agriculturii, fermierii români rămân singuri între două lumi: una a discursului european elegant și alta a realității economice dure.
Iar când comunicarea ține loc de politică publică, costul îl plătește întotdeauna producătorul local.
Aurel Badea
